Pentru a elucida conexiunile principiilor dreptului cu maximele, aforismele şi axiomele juridice vom porni de la înţelesul acestor termeni.
Potrivit DEX-ului, un aforism este o cugetare enunţată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentinţă, adagiu. Maxima este enunţul formulat concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită etc. Cuvintele "aforism", "adagiu", "maximă", "sentinţă" sînt sinonime, iar din punct de vedere logic, noţiunile respective după sfera lor sînt în raport de identitate.
Axioma, însă, este adevărul fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi; enunţul prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunţuri [III, 80,
p.332].
Maximele, aforismele, adagiile, sentinţele reprezintă sinteze ce rezultă din experienţă şi tradiţie, formulate succint şi păstrate de regulă în limba latină, care oferă soluţii atemporale diferitor aspecte ale vieţii sociale. Dreptul roman este sediul acestor sinteze, care sînt dovada conştiinţei juridice şi tehnicii juridice înaintate ale romanilor. Maximele juridice latine au fost recepţionate şi puse în uz în familia romano-germană de drept şi, indubitabil, sînt parte a fondului de aur al gîndirii juridice. Cu titlu de exemplu: celebrele DURA LEX, SED LEX; DURA LEX, SCRIPTA TAMEN; NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM; LOCUS REGIS ACTUM; NON BIS IN IDEM etc. [V, 5; 4].
După N. Popa, Gh. Mihai, R. Motica, [III, 67, p.117; 53, p.124] aforismele, maximele, adagiile şi axiomele au un grad de cuprindere mult mai mic decît principiile generale şi cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic, de aceea, nu ţin loc de principii de drept. Unele maxime par a fixa principii juridice: NEMO DEBET BIS PUNIRE PRO UNO DELICTO (nimeni nu trebuie să fie pedepsit de două ori pentru acelaşi delict); NEMO DEBET ESSE IUDEX IN PROPRIA CAUSA (nimeni nu trebuie să fie judecător în propria cauză); NEMO TENETUR SE IPSUM ACCUSARE (nimeni să nu fie obligat se acuze pe sine însuşi) ş.a. şi sînt sinteze aplicative ale principiului general al justiţiei. După S. Rădulescu şi L. Săuleanu, spre exemplu, adagiul "NEMO DEBET BIS PUNIRE PRO UNO DELICTO" este o consecinţă logică a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei care guvernează dreptul penal şi este în concordanţă cu principiul general de echitate [V, 7, p.191].
În controversă, se impune opinia lui del Vecchio, potrivit căreia la principiile, mai mult sau mai puţin desăvîrşit formulate în sistemul juridic pozitiv italian, pot fi adăugate altele, care sunt de asemenea cuprinse în el, deşi într-o stare latentă, şi care au găsit deja expresiuni clasice în jurisprudenţa română: de exemplu, că nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decît are el însuşi (NEMO PLUS IURIS AD ALIENUM TRANSFERRE POTEST QUAM IPSE HABET); că în orice lucru, foloasele trebuie să revină aceluia care are pagube: că nimeni nu se poate îmbogăţi
în dauna altora (NEMINEM CUM ALTERIUS DETRIMENTO ET INIURIA FIERI
LOCUPLETIOREM) etc. "Aceste principii, chiar dacă nu sînt formulate, trebuie să fie considerate ca parte integrantă a sistemului nostru juridic pozitiv" [III, 33, p.348].
La opinia lui del Vecchio ataşăm părerea S. Popescu, potrivit căreia "adagiile sînt maxime juridice enunţate într-o frază concisă. Unele dintre ele exprimă principii generale ale dreptului ("NEMO CENSETUR IGNORARE IUS", "RES JUDICATA PRO VERITATE HABETUR",
"BONA FIDES PRESUMITUR", "NEMO AUDITUR PROPRIA TURPITUDINEM ALEGANS").
Nu pot fi aplicate literal, ca soluţii juridice, dar nu sînt lipsite de utilitate" [III, 70, p.166].
După părerea noastră, chiar dacă maximele, aforismele, adagiile cedează principiilor generale ale dreptului din punct de vedere a gradului de sintetizare a practicii socio-juridice, aceasta nici de cum nu diminuează rolul şi semnificaţia lor juridică. Realizarea dreptului în ansamblu, conştiinţa şi cultura juridică la nivel micro şi macrosocial este dependentă de aceste sinteze juridice.
Considerăm maximele şi aforismele ca reguli juridice imperative care răspund în mare măsură cerinţelor dreptului procesual contemporan şi eficientizează procesul de înfăptuire a justiţiei. Pentru exemplificare: LEX FORI (legea locului judecăţii); IN CLARIS NON FIT INTERPRETATIO (ceea ce este clar nu necesită interpretare); LEX POSTERIOR DEROGAT PRIOR (legea specială
derogă de la anterioară); LEX SPECIALIS DEROGAT GENERALI (legea specială derogă
(suprimă) legea generală ((n aceeaşi cauză)) ş.a. De fapt, în literatura de specialitate întîlnim aforismele (maximele, adagiile etc.) la capitolele: principiile (regulile) interpretării normelor juridice; principiile răspunderii juridice; principii de procedură (penală, civilă etc.). Indiferent de denumire, aforismele juridice sînt imperative juridice cu caracter onerativ sau prohibitiv, adresate legiuitorului, interpretului şi aplicantului dreptului lato sensu.
În ceea ce priveşte axiomele juridice, acestea trebuie puse la temelia principiilor dreptului, după opinia lui L.S. Iavici, deoarece sunt idei ce exprimă specificul indubitabil al reglementării juridice. Însă axiomele juridice se regăsesc în principiile dreptului doar în acea măsură şi interpretare în care nu contrazic voinţa şi interesele guvernanţilor. "Nici o clasă dominantă nu poate ignora aceste axiome, dacă doreşte să-şi asigure juridiceşte guvernarea," - afirmă L.S. Iavici [III, 81, p.150].
După opinia noastră, maximele, aforismele, adagiile, axiomele juridice latine sunt forme clasice ale principiilor dreptului, de regulă ramurale, exprimate într-un limbaj accesibil pentru destinatari.
Delimitarea "aforismelor", "maximelor", "axiomelor juridice" de "principiile dreptului" nu este o sarcină uşoară, dar care poate fi întreprinsă prin generalizare. Astfel, se realizează abstractizarea de la noţiunea subordonată, cu conţinut bogat şi sferă îngustă (maxima, aforismul etc.), numită specie, trecînd la noţiunea supraordonată, cu conţinut mai restrîns şi sfera mai largă, numită gen (principiul dreptului). Departajarea acestor noţiuni poate fi realizată şi prin operaţia logică opusă generalizării, numită specificare, adică trecerea de la gen la specie.