Legile de evoluţie ale dreptului (legităţile juridice) guvernează transformările necesare şi
periodice ale fenomenelor juridico-statale şi societale, manifestîndu-se la toate societăţile şi
sistemele juridice în ansamblu.
Un şir de teorii au căutat să stabilească legităţile juridice, în special, şi legile de evoluţie a
societăţii, în general.
Evoluţionismul (fondator H. Spencer) consideră că evoluţia se produce într-o direcţie unică: de la omogen la eterogen. Instituţiile sociale şi dreptul progresează dacă merg spre individualism în mod rectilin. Spencer vede evoluţia dreptului în suprimarea lui progresivă, justiţia fiind realizarea libertăţii fiecăruia cu respectul libertăţii celorlalţi (legea egalei libertăţi în afara vreunei autorităţi).
Solidarismul (Durkheim, Levy-Bruhl, Bouglé) arată că societăţile au evoluat pe baza legii solidarităţii: de la solidaritatea mecanică (prin asemănare; pozitivă) la solidaritatea organică (prin repartiţie; negativă). În drept solidaritatea mecanică se manifestă prin dominarea dreptului penal, reprimatoriu al atingerilor aduse intereselor şi sentimentelor colective. Evoluţiile juridice ulterioare conduc la solidaritatea prin diviziunea muncii, la dominarea dreptului privat, reglementatorul raporturilor individuale. Dreptul contrar solidarităţii este un fenomen patologic care trebuie corectat de oameni.
Teleologismul (fondator R. Ihering) explică evoluţia dreptului sub impulsul unui scop general compus din scopurile indivizilor (egoiste, particulare) şi scopurile societăţii promovate de stat.
Simbioza evoluţionismului rectilin şi finalismului (fondator Tanon) înfăţişează dreptul dependent de scop şi de cooperarea uniliniară de la forţat la liber, de la statut la contract, de la forma legală a raporturilor între indivizi la forma voluntară a raporturilor.
Evoluţionismul imitativ (fondator Tarde) este antipodul celui rectilin. Evoluţia dreptului, după Tarde, se datorează imitaţiei.
Evoluţionismul ciclic, perpetua revenire a lucrurilor, (fondator Vico) susţine că instituţiile sociale şi juridice revin la punctul lor iniţial: democraţia la teocraţie, proprietatea privată la cea colectivă etc.
Teoria progresului continuu (fondator Turgot) afirmă mersul omului spre perfecţiune, a dreptului (legilor) spre dreptate, distrugerea inegalităţii între naţiuni şi progresul egalităţii în sînul aceluiaşi popor.
Sîntem departe de a idealiza teoriile prezentate succint, dar considerăm că explicaţia ştiinţifică, nici dogmatică şi nici pur metafizică, a evoluţiei dreptului ar consta în Legea Ciclicităţii dreptului (evoluţie-involuţie, progres-regres). Lege universală pentru civilizaţii, culturi, sisteme (politice, juridice etc.) care exprimă raporturile necesare de succesiune uniformă a fenomenelor.
În doctrina juridică din Federaţia Rusă (S.N. Bratuşi, P.M. Rabinovici, L.S. Iavici, A.F. Şebanov, ş.a.) este abordată corelaţia principiilor dreptului şi legităţilor dreptului [III, 116, p.63-71]. În acest sens, principiile dreptului sunt plasate printre legităţile dreptului. Principiile dreptului, în contextul dat, sînt categorii ale conştiinţei juridice, adică elemente ale doctrinei juridice, care reflectă ideile de bază, fundamentele dreptului şi reglementării juridice. Principiile dreptului sînt forma ideologică şi ştiinţifică fundamentată a legilor obiective. V.M. Sîrîh afirmă că majoritatea principiilor dreptului posedă notele necesare ale legilor obiective. Acestea sunt generalitatea, stabilitatea, oportunitatea. Dacă principiile dreptului nu sunt conştientizate de doctrinari, nu sunt exprimate expres în legislaţie, atunci normele juridice sînt imperfecte, cu eficacitate minimală şi vor necesita eforturi sporite pentru a fi perfecţionate.
După V.M. Sîrîh, nu toate principiile dreptului reflectă legităţile dreptului. La rang de principii de drept nu pot fi ridicate legităţile economice şi alte legităţi sociale, care sunt în afara dreptului şi acţionează în spaţii (sfere) diferite, precum sunt baza şi suprastructura societăţii. Deci, la rang de legităţi ale dreptului pot fi ridicate numai acele principii caracteristice raporturilor juridice şi nu altor relaţii sociale. Pentru a deosebi principiile-legităţii de alte forme ale gîndirii teoretice (noţiuni, categorii etc.) este necesar ca cele dintîi să reflecte legătura obiectivă şi raporturile în cadrul fenomenului juridic şi procesele juridice (mecanismul reglementării juridice, aplicării dreptului, legiferarea ş.a.). În fine, "nu orice savant poate descoperi un nou principiu-legitate a dreptului" [III, 116, p.63-71].
Deci, principiile dreptului tind să se oglindească în legităţile de dezvoltare a fenomenului juridic şi invers. Fenomenul juridic al societăţii se divizează în realitatea juridică materială şi realitatea juridică ideală. Legităţile juridice sînt parte a realităţii juridice materiale a societăţii. Principiile dreptului, însă sînt parte a realităţii juridice ideale, în special, a conştiinţei juridice (ideologiei juridice). Însă principiile dreptului şi legităţile juridice nu se identifică în mod necesar. Asemeni "vaselor comunicante", principiile dreptului şi legităţile juridice se intercondiţionează reciproc în cadrul realităţii juridice.