Doctrina juridică sovietică n-a rezervat principiilor dreptului statutul de izvoare formale ale dreptului. Argumentul invocat era că principiile dreptului nu au o formă proprie de exprimare, însă posedă forma actului în care îşi găsesc exprimare. În condiţiile identificării dreptului cu legea, principiile dreptului şi sensul legislaţiei rezultau din însăşi legislaţia, dar nu din idei "abstracte" [III, 121, p.172].
În unele ţări din familia romano-germană de drept principiile generale ale dreptului sunt expres stabilite în funcţie de izvoare de drept, spre exemplu, în codurile civile ale Austriei, Greciei, Spaniei, Italiei, Egiptului.
În doctrina juridică, pe lîngă multiplele accepţiuni ale noţiunii "izvor de drept", înregistrăm şi accepţiunea de izvoare fundamentale ale unui sistem pozitiv de drept [III, 53, p.94]. În acest sens, pe lîngă Constituţie şi tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului, Gh. Mihai şi R. Motica plasează principiile dreptului. Autorii, probabil, au în vedere nu orice principii ale dreptului, ci doar principiile fundamentale ale dreptului, consacrate expres în Constituţie sau care sunt deduse pe cale de interpretare din cadrul ei. Însă, aceasta ar însemna că "haina" unor norme juridice constituţionale este formată de principiile fundamentale ale dreptului. Prin urmare, nu ideile (principiile) dreptului îşi găsesc exprimare în normele juridice din Constituţie, ci invers, normele în principii. În situaţia dată nu este adecvată accepţiunea noţiunii "izvor de drept". Dacă principiile dreptului apar în funcţie de izvor al dreptului, atunci doar în calitate de izvor a priori, sursa reală, "forţă creatoare a dreptului". Din acestea se va inspira legiuitorul, elaborînd norme juridice, şi judecătorul în procesul aplicării dreptului.
În dreptul internaţional public, "principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate" servesc drept sursă sau suport pentru soluţionarea cauzelor de Curtea Internaţională de Justiţie. Aceasta înseamnă că principiile generale de drept sînt dotate cu forţă normativă de întemeiere a hotărîrilor judiciare ale instanţei internaţionale. Principiile generale de drept menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, sînt precepte întemeietoare ale ordinii juridice interne, acceptate şi aplicate dincolo de dreptul intern. Sînt un "...nucleu comun al experienţei şi conştiinţei juridice a statelor ("civilizate"), care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora" [III, 12, p.55]. De aceea, nu putem identifica aceste principii generale cu sursele formale incontestabile ale dreptului internaţional. Cu atît mai mult că autorii citaţi stabilesc sediul principiilor generale, precum şi al principiilor de drept internaţional, în conştiinţa juridică a naţiunilor, calificîndu-le în funcţie de idei. În lipsa reglementărilor necesare de drept internaţional, "principiile generale de drept recunoscut de naţiunile civilizate" sunt echivalente cu normele dreptului internaţional în vederea acoperirii lacunelor dreptului internaţional şi administrării justiţiei internaţionale. Această "metamorfoză" a principiilor generale ale dreptului însă este cu titlu de excepţie.
În doctrina juridică este abordată raportarea principiilor generale ale dreptului la lege, prin analogie cu raportul dintre cutumă şi lege. Relaţia dintre principiile generale ale dreptului şi lege este examinată din considerente de practică judiciară [III, 77, p.279-282; 29, p.151].
În prezenţa legii reglementatoare, principiile generale ale dreptului vor fi aplicate secundum legem, ceea ce înseamnă că ele coexistă cu legea sau sînt induse din textul legii, manifestîndu-se astfel în hotărîrile judiciare. Dar se poate ca principiul de drept să fie exprimat, consacrat praeter legem, în absenţa vreunui text. În plus, se întîmplă să fie reţinut un principiu de drept contra legem. Fr. Terre, exemplifică că în timp ce, conform art.732, Cod civil francez, "legea nu consideră nici natura, nici originea bunurilor pentru a regla succesiunea", Curtea de Casaţie (franceză) a estimat că o curte de apel ar fi putut să decidă ca anumite bunuri, considerate drept amintiri de familie, ar scăpa de sub regulile obişnuite ale devoluţiunii succesorale şi ale partajului. Dar, din moment ce un apel poate fi fondat numai pe violarea unui principiu, independent de orice text legal, chiar şi contrar unei dispoziţii existente şi neabrogate, putem fi conduşi la a gîndi că principiul trebuie să fie asimilat unei norme juridice existente fără a putea fi ataşat unei opinii doctrinare sau unei dispoziţii a legii. Dar pentru aceasta s-ar cuveni ca jurisprudenţa să fi consacrat, fără echivoc, principii contra legem [III, 77, p.279-282; 29, p.151].
În contextul dat se impun următoarele raţiuni:
- Principiile generale ale dreptului nu sînt izvoare formale ale dreptului. Ele sunt izvoare creatoare ale dreptului. Substanţa normelor juridice este penetrată de principiile generale ale dreptului.
- În raport cu legea, lato sensu, principiile generale ale dreptului pot să se manifeste: praeter legem, secundum legem, contra legem.
- Cu depăşirea legii (praeter legem), principiile dreptului se aplică fără a avea consacrare juridică expresă. Acestea ar fi principiile conştiinţei juridice. Raportul dintre "principiile generale ale dreptului" şi "lege", în postura praeter legem, este de supraordonare. În afara consacrărilor legale, principiile generale ale dreptului se aplică în practica judecătorească extensiv pentru a completa lacunele legii. În acest sens, se constată absenţa identităţii între drept (principiile dreptului) şi lege. Astfel, "spiritul dreptului" depăşeşte "litera legii".
- În conformitate cu legea (secundum legem), principiile generale ale dreptului se aplică atunci, cînd sînt consacrate expres în textul legii (lato sensu) sau extrase nemijlocit dintr-o prevedere legală. În practica juridică, principiile generale ale dreptului, în postura secundum legem, se aplică în sens strict (stricto sensu) cu legea sau implicit pe baza legii. Astfel, constatăm raportul de identitate între "principiile generale ale dreptului" şi "lege", unitatea între "spiritul dreptului" şi "litera legii".
- Altfel decît legea (contra legem), principiile generale ale dreptului se aplică, cu titlu de excepţie, în practica judecătorească. Pentru aceasta este necesar ca organul suprem de justiţie să statueze asupra aplicării unui principiu de drept, altfel decît prevederea legală, de către organele ierarhic inferioare din sistemul judecătoresc. Acest raport de contradicţie între "principiile dreptului" şi "lege" loveşte unitatea dintre "spiritul dreptului" şi "litera legii", încurajează abuzul de drept din partea judecătorilor şi tensionează relaţiile între puterea legislativă şi puterea judecătorească.
Limităm demersul la raportul examinat dintre lege şi principiile dreptului, reieşind din considerentul incontestabil al supremaţiei legii şi primordialităţii ei faţă de alte surse ale dreptului pozitiv. Cu atît mai mult că poziţia ştiinţei dreptului rămîne a fi incertă privind formalismul altor surse, precum jurisprudenţa, doctrina juridică. De exemplu, în familia romano-germană de drept, de orientare franceză, obiceiul juridic este admis de toată lumea, dacă este consacrat de lege; dacă completează legea; dacă nu abrogă legea. Iar în familia anglo-saxonă de drept obiceiul juridic , fiind izvor principal de drept, totuşi se subordonează tot mai mult legii pe care nu o poate abroga fără rezerve.
Jurisprudenţa, alături de lege şi obicei, contribuie la elaborarea dreptului pozitiv. Implicaţia constă în interpretarea jurisprudenţială a legii şi implicit a principiilor dreptului, precum şi în aplicarea lor la cazuri concrete. De asemenea, jurisprudenţei îi revine rolul de a completa lacunele legii, atunci cînd ea tace, prin procedeele analogia legis sau analogia iuris. Analogia iuris implică întemeierea hotărîrii judecătoreşti pe un principiu de drept, parte a conştiinţei juridice a judecătorului. În acest caz jurisprudenţa, de fapt soluţia judiciară de caz, este ridicată la nivelul sursei formale de drept. Dar jurisprudenţa contribuie şi la adaptarea legii la dinamica relaţiilor sociale, prin aceasta dezvoltînd dreptul pozitiv şi conservînd principiile dreptului.
În ceea ce priveşte doctrina, care nu este sursă formală a dreptului contemporan, considerăm că ea este cadrul necesar neoficial pentru interpretarea, cunoaşterea şi dezvoltarea principiilor dreptului.
În plan sintetic, ordinea juridică se prezintă ca un ansamblu de reguli de conduită prescrise şi sancţionate, în cazul încălcării, cu ajutorul unei forţe publice organizate. "Acest ansamblu este întemeiat pe anumite repere ideatice, concepte şi valori, totodată, a căror dimensiune filosofică dă dreptului sensul cel mai profund uman - numite principii. Fără profunzimea filosofică a acestor principii, dreptul este simpla sumă de convenţii, adăstînd în utilitatea precară a ubicuităţii" [III, 53, p.96].
Ordinea juridică pozitivă este parte componentă a realităţii juridice a societăţii. Fiind un dezmembrămînt al existenţei juridice, ordinea juridică este continuitatea logică intrinsecă a precursoarelor ei, conştiinţa juridică socială şi dreptul pozitiv. Conştiinţa juridică desemnează planul ideatic (ontic) al dreptului. Dreptul pozitiv desemnează dimensiunea normativă a existenţei juridice (planul deontic). Premisa dreptului pozitiv este conştiinţa juridică, care încadrează principiile dreptului la nivelul ideologiei juridice. Ordinea juridică pozitivă este planul acţional al realităţii juridice care înglobează raporturile juridice realizate în temeiul normelor juridice şi faptelor juridice. Deci, premisele ordinii juridice sînt conştiinţa juridică şi dreptul pozitiv.