Pe lîngă multiplii factori de configurare a dreptului, factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor [III, 19, p.39].
Parafrazîndu-l pe I. Craiovan, dimensiunea legiuitorului este zona centrală de configurare a dreptului, deoarece conştiinţa juridică a legiuitorului, protagonistul principal al fenomenului juridic, generează normativitatea juridică. Protaforma şi conţinutul dreptului pozitiv îşi au sediul în ideologia şi psihologia juridică a legiuitorului. Or, geneza şi evoluţia normelor juridice în societate sunt axate pe conştiinţa juridică micro şi macrosocială transmutată de conştiinţa juridică a legiuitorului.
Conştiinţa juridică, în general, reflectă fenomenul juridic sub forma cunoştinţelor juridice şi evaluărilor juridice. Din punct de vedere structural, cunoştinţele juridice se atribuie la partea cognitivă a conştiinţei juridice - ideologia juridică. Evaluările juridice însă se referă la partea social-psihologică şi emoţional-volitivă - psihologia juridică [III, 105, p.379].
Ideologia juridică este expresia ştiinţifică şi sistematizată a opiniilor juridice, principiilor şi exigenţelor juridice ale diverselor grupuri sociale, în special a legiuitorului. Dacă cunoştinţele juridice sunt conţinutul ideologiei juridice, atunci principiile juridice constituie esenţa conştiinţei juridice. Cristalizarea principiilor juridice determină calitatea ideologiei juridice, proces care poate fi obscurat de cantitatea cunoştinţelor juridice. Volumul şi calitatea cunoştinţelor juridice, precum şi posedarea principiilor şi normelor juridice poartă denumirea de informare juridică. Nivelul informării juridice variază de la elementar la superior. Indicii informării juridice sunt: interesul constant faţă de drept; necesitatea de a extinde volumul cunoştinţelor juridice; aprofundarea calităţii cunoştinţelor obţinute; analiza critică şi utilizarea acestora. La nivelul superior (profesional) al informării atribuim conştiinţa juridică a legiuitorului, marcată de cunoştinţe juridice temeinice, principii juridice asimilate în profunzime şi exigenţe profesionale majore.
Psihologia juridică întruneşte totalitatea sentimentelor juridice, emoţiilor, dorinţelor şi aprecierilor ce vizează fenomenul juridic al societăţii. Prin intermediul psihologiei juridice se realizează ideologia juridică. Psihologiei juridice îi revine funcţia de evaluare a fenomenului juridic. Evaluarea juridică se exprimă în : a) aprecierea dreptului (principiilor dreptului, normelor şi instituţiilor juridice); b) aprecierea conduitei licite a membrilor societăţii; c) aprecierea ilicitului
(delictelor, delicvenţilor, fenomenului criminalităţii); d) autoaprecierea conduitei; e) aprecierea activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept [III, 105, p.384].
Considerăm că evaluarea juridică se extinde şi asupra normării juridice, în special legiferării. În vizorul conştiinţei juridice sociale se află politica legislativă, tehnica legislativă şi însuşi legiuitorul. De aceea, însuşi legiuitorul trebuie să demonstreze cel mai înalt nivel posibil al conştiinţei juridice profesionale.
După Gh. Mihai şi R. Motica, "orice legiuitor are o politică legislativă pe care o desfăşoară prin legiferare. Politica legislativă cuprinde totalitatea scopurilor şi strategiilor unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora vizînd ordinea juridică din societate"
[III, 53, p.138].
După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, politica legislativă este o parte a politicii juridice care stabileşte tehnicile, metodele, principiile normării în vederea atingerii finalităţilor sistemului juridic [III, 29, p.220]. Scopul politicii legislative şi idealul juridic general al legiuitorului este binele comun. Respectiv, "nu sunt legi adevărate decît acelea care năzuiesc la binele obştesc al statului" [III, 65, p.134]. Din perspectiva conştiinţei juridice a legiuitorului finalitatea politicii legislative se poate transforma. Astfel, ascensiunea scopului este determinată de apropierea politicii legislative de moralitatea înaltă. "Orice legiuitor mai destoinic îşi propune legilor sale un scop unic - virtutea supremă, adică dreptatea perfectă" [III, 64, p.47]. Or, "legiuitorul îşi va da toată osteneala de a cerceta şi a stabili măsurile de a întreţine pure moravurile unui stat" [III, 65, p.162]. Invers, diminuarea scopului politicii legislative este dependentă de minimalizarea moralităţii legiuitorului. Dacă "... legile al căror unic scop este interesul cîtorva sunt ale fracţiunilor iar nu ale statului; ... aceea ce se numeşte acolo dreptate nu este decît un cuvînt" [III, 65, p.134]. Pentru a evita extremele în fixarea finalităţilor politicii legislative şi pentru a sensibiliza conştiinţa legiuitorului, marele Platon recomandă legiuitorului "... să se întrebe adeseori: "Unde vreau să ajung acum ? " şi dacă cutare dispoziţie are loc, nu greşesc scopul ?"" [III, 65, p.163]. Deci, activitatea legiuitorului este tridimensională: cognitivă, axioteleologică şi praxiodeontică.
Legiferarea - activitatea primordială a legiuitorului - este expresia funcţiei de reglementare a conştiinţei juridice a legiuitorului. Precursoarele acesteia sunt funcţiile de cunoaştere şi de evaluare a fenomenului juridic. P. Roubier [III, 53, p.141] spunea că nu poate exista legiferare fără cunoaşterea şi analiza valorilor: justiţie, echitate, securitatea statului, ordine socială, dar şi fără ocrotirea lor. Deci, ideile de valoare ale dreptului, precum sunt libertatea, egalitatea, responsabilitatea, justiţia etc., trebuie să-şi afirme prezenţa statornică în conştiinţa legiuitorului pentru a ghida legiferarea.
În literatura de specialitate atestăm un şir de concepte axate pe latura subiectivă a legiferării, precum sunt: "principiile de determinare a politicii legislative", "principiile legiferării", "principiile tehnicii juridice", "cerinţele legiferării", "metodica legiferării" etc.
După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, principiile de determinare a politicii legislative sunt: 1."Legea trebuie să urmărească binele comun". Acest bine comun este temporal, fiind orientat către dezvoltarea societăţii civile. Statul este un instrument pentru realizarea acestui scop [III, 29, p.200-221]. Deci, acest principiu teleologic este însăşi finalitatea legiferării. 2. "... a doua lege naturală a elaborării dreptului" este reglementarea doar a conduitei exterioare a indivizilor în cadrul ordinii juridice. "Legiferarea nu trebuie să încerce să normeze decît comportamentele exterioare ale indivizilor, exclusă fiind orice tentativă de a reglementa modul intim de gîndire, sentimentele, dorinţele acestora" [III, 29, p.221]. De fapt, această "lege" este o exigenţă a normării juridice a conduitei sociale. Considerăm că exteriorizările comportamentale active şi pasive nu pot fi departajate cu certitudine de către legiuitor fără a ascensiona spre interiorizările faptelor: sentimente, dorinţe, gînduri, voliţii. Or, dacă legiuitorul nu este preocupat de lumea interioară a indivizilor, atunci cum ar putea pretinde să examineze latura subiectivă a ilicitului? Cum ar putea stabili şi măsura "binele comun"? De aceea, pentru ca idealul legiuitorului să se materializeze în fapt, este necesar, după opinia noastră, de a apropia la maxim dreptul de morală. Altfel zis, legiuitorul va reglementa indirect şi precursoarele conduitei active şi pasive a membrilor societăţii, pentru a nu cădea în impreviziune şi iresponsabilitate politică şi morală. 3. "Dreptul trebuie să impună maximul de constrîngere suportabilă pentru destinatarii săi" [III, 29, p.221]. Prin intervenţia sa în sfera socialului dreptul nu trebuie să prejudicieze libertatea naturală a individului. Limitarea libertăţii personale prin normele juridice trebuie să fie "un rău necesar". Căci, "un individ constrîns peste limitele suportabilului este un individ care numai are nimic de pierdut; pentru el sancţiunea nu mai are nici o valoare" [III, 29, p.222]. De aceea, legiuitorul va conştientiza profund principiul libertăţii, aplicîndu-l în cadrul legiferării adecvat situaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică. Din perspectiva psihoaxiologică însă, legiuitorul va promova preceptul "omul este măsura tuturor lucrurilor". 4. "Dreptul nu trebuie să intervină decît dacă binele comun cere intervenţia sa" [III, 65, p.222]. Chiar dacă legiferarea este o artă, ea nu se va transforma într-un spectacol politic. Conform principiului respectiv al oportunităţii, legile sunt efectul, cauza este necesitatea socială de reglementare a unor relaţii determinate. Însă, după cum observase lucid Montesquieu în "L 'esprit des lois " (livre XXIX, Chap. XVI), legile inutile slăbesc legile necesare.
"O lege indiferentă binelui public este o lege care distruge încrederea în legiferare în genere" [III, 29, p.222] şi, evident, discreditează legiuitorul. 5. "Dreptul pozitiv trebuie să fie eficient, adică realizabil" [III, 29, p.222]. Reieşind din dimensiunea praxiologică a activităţii legiuitorului, legiferarea nu este un proces abstract, însă urmăreşte traducerea în fapt a reglementărilor elaborate. Legiuitorul este un realist chiar dacă promovează idealul său juridic. Legiuitorul acţionează cu previziunea impactului reglementărilor adoptate asupra cadrului relaţional social, ceea ce înseamnă că opera de legiferare aparţine mai mult viitorului decît prezentului. 6. "Legiferarea trebuie să fie fundamentată ştiinţific" [III, 29, p.222]. Ceea ce înseamnă că o bună politică legislativă nu este un act ocazional. Ea trebuie să pornească de la cercetarea minuţioasă a realităţii sociale din punct de vedere politic, economic, naţional, internaţional, etc.; cu stabilirea consecinţelor unor eventuale reglementări. În vederea studierii circumstanţelor complexe care anticipează reglementările juridice propriu-zise, pe lîngă organele legislative ale statelor se instituie organe specializate: Consilii legislative, Centre de creaţie legislativă. De exemplu, conform Legii nr. 780-XV privind actele legislative, art.22, alin. (5), "expertiza ştiinţifică a proiectului de act legislativ este efectuată de instituţii ştiinţifice şi de învăţămînt superior de profil, de experţi inclusiv de peste hotare, avînd menirea de a contribui la: a) relevarea necesităţii de a reglementa prin acte legislative problema abordată în proiect;.b) fundamentarea oportunităţii elaborării proiectului în raport cu posibilităţile economico-financiare ale statului, cu situaţia social-politică şi consecutivitatea reglementării proceselor" [I, 11, p.16]. Apropo, Gh. Mihai şi R. Motica prezintă principiul menţionat în funcţie de fundamentare conştientă a activităţii de elaborare a legii [III, 53, p.142]. 7. "Asigurarea unui echilibru între dinamica şi statica dreptului" [III, 29, p.222-223]. Pe de o parte, dreptul ca formă şi dezvoltare este flexibil, maleabil, ajustîndu-se la schimbările cantitative din societate. Deci, legiuitorul va fi conştient de caracterul mobil, dinamic al normelor pe care le edictează. Pe de altă parte, dreptul ca esenţă şi voinţa este statornic repetînd esenţa construcţiei etatice. Rigiditatea dreptului se identifică cu autoritatea legii lato sensu şi imperativitatea prescripţiilor legale. "Dura lex sed lex"- maximă juridică latină - este dovada elocventă a staticii dreptului. Statica dreptului nu semnifică stagnare în aplicarea lui, dimpotrivă, stabilitatea reglementărilor asigură practica constantă şi siguranţa juridică. Sarcina legiuitorului, în afara tentaţiilor de a înscena un spectacol politic, este de a prelua rolul Themidei în vederea echilibrării şi armonizării extremelor: dinamicii şi staticii dreptului. Extremele, oricare n-ar fi ele, sunt periculoase. De exemplu, excesul mobilităţii, dinamismului dreptului conduce la inflaţie juridică, neîncredere faţă de lege şi legiuitor, nihilism juridic în ultimă instanţă. Evidentă este deformarea conştiinţei juridice a legiuitorului, care-şi măsoară gloria cu cantitatea elaborărilor normative. Excesul rigidităţii dreptului, legislaţiei în ansamblu, este un semnal al "îmbătrînirii" organismului social, al incapacităţii legiuitorului sau al ambiţiilor politice. Evidentă este în această extremă ideologia juridică deficitară a legiuitorului şi psihologia sa juridică neadecvată.