Drept

Principiile conştiinţei juridice au importanţă nu numai pentru crearea sistemului dreptului.

Ele penetrează sistemul juridic (sistemul de reglare juridică) în ansamblu: conştiinţa juridică, dreptul pozitiv şi realizarea lui [III, 124, p.248]. G. Fiodorov arată aceste principii ale conştiinţei juridice: legalitatea, echitatea (dreptatea), egalitatea, unitatea indestructibilă a dreptului şi obligaţiilor, îmbinarea convingerii cu constrîngerea, răspunderea pentru vinovăţie [III, 124, p.248-250].

Realizarea dreptului este componenta necesară a fenomenului (sistemului) juridic al societăţii. Datorită realizării dreptului, sistemul juridic este o construcţie viabilă. Dreptul din planul abstracţiunilor (sollen) devine fapt (sein), realitate; din planul universalului transmigrează în cadrul particular. În procesul realizării dreptului normele juridice îşi găsesc destinatarii; impersonalitatea şi generalitatea normei este substituită prin concretizare şi individualizare. Realizarea dreptului încununează opera legiuitorului care nu este un act în sine. Legiferarea lato sensu este implicit succedată de realizarea dreptului în ordinea continuităţii procesului juridic.

La nivel doctrinar, conceptul realizării dreptului pozitiv este interpretat în general astfel: "... proces de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor" [III, 67, p.253; 53, p.155; 61, p.221; 62, p.59]. "Realizarea dreptului implică legarea unui raport între faptele concrete ale oamenilor şi norma abstractă care stabileşte conduita dreaptă, calea ideală de acţiune individuală, pentru ca libertatea subiectului să nu afecteze celelalte

libertăţi" [III, 29, p.346].

Dacă legiferarea este o activitate elitară, organizată de legiuitor, atunci realizarea dreptului implică un cerc larg de subiecţi-destinatari. După S. Popescu, o primă categorie o formează destinatarii primari, cei care trebuie să-şi conformeze conduita modelului prevăzut de normă, în situaţia vizată de normă. A doua categorie de destinatari, sunt cei chemaţi să controleze modul în care s-au comportat destinatarii primari. Destinatarii din categoria a doua sînt agenţi şi organe care aparţin statului, desemnate pentru a supraveghea aplicarea corectă a normelor juridice de către destinatarii primari [III, 70, p.253]. Cercul destinatarilor primari, pe lîngă particulari, se extinde şi asupra legiuitorului şi altor organe publice de aplicare a dreptului. Cu alte cuvinte, condiţia destinatarului de categoria a doua este de a se afirma în calitate de destinatar primar exemplar. De aceea, credem că gradaţia propusă de S. Popescu este transparentă şi valabilă ad hoc. Or, orice destinatar "secund", de categoria a doua, este şi destinatar primar, cel din urmă însă nu este în mod necesar destinatar din categoria a doua.

Categorisirea destinatarilor normelor juridice poate fi efectuată în dependenţă de formele realizării dreptului.

În literatura de specialitate rusească [III, 104, p.79-80; 105, p.312-314; 106, p.172-173] sînt analizate formele de realizare nemijlocită a dreptului (respectarea, executarea şi exercitarea (uzitarea) dreptului) şi de realizare mediată (mijlocită) a dreptului (aplicarea dreptului). Realizarea nemijlocită a prescripţiilor legale implică conduita licită de sine stătătoare a subiectelor de drept sub forma respectării prohibiţiilor sau executării obligaţiilor, sau exercitării (uzitării) drepturilor subiective. Dacă respectarea este abstenţiunea subiectului de la faptă interzisă de normă juridică prohibitivă, atunci executarea este acţiunea obligatorie a subiectului conform normei juridice onerative. Ambele sunt forme de realizare a normelor juridice imperative. Exercitarea sau uzitarea dreptului însă implică realizarea normei juridice dispozitive care stabileşte prerogativele legale ale subiectului. Rămîne la discreţia subiectului de a acţiona sau a inacţiona legal, de a se conforma liber voinţei legiuitorului. Dacă realizarea dreptului prin respectare nu necesită înfiinţarea raporturilor juridice, atunci exercitarea (uzitarea) şi executarea dreptului pot avea loc atît în cadrul raporturilor juridice, cît şi în afara lor. În cadrul unui raport juridic distingem partea îndrituită (titularul dreptului subiectiv) şi partea îndatorată. În afara raportului juridic se exercită drepturile subiective universale.

Realizarea mediată (mijlocită) a dreptului implică intervenţia unui organ competent de stat în vederea traducerii în fapt a intenţiei legiuitorului. Necesitatea aplicării dreptului este condiţionată

de:

1. existenţa unui litigiu privind drepturile subiective şi obligaţiile juridice;
2. existenţa unui impediment privind exercitarea unui drept subiectiv; săvîrşirea unei fapte ilicite;
3. stabilirea faptului naşterii drepturilor subiective sau stingerii obligaţiilor juridice;
4. realizarea unui drept subiectiv;
5. declanşarea raportului de constrîngere a delincventului;
6. decizia de încurajare (stimulare) a unei persoane; etc.[III, 104, p.80].

Deci, spre deosebire de celelalte forme ale realizării dreptului, aplicarea este înfăptuită de organul competent al statului în cadrul unui raport juridic, care se materializează într-un act de aplicare a normei juridice (imperative sau dispozitive) la cazul ce necesită soluţionare juridică.

În literatura de specialitate românească [III, 67, p.253-268; 53, p.155-160; 29, p.347-356] sînt examinate, de regulă, două forme ale realizării dreptului: 1) respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni; 2) aplicarea normelor juridice de către organele competente ale statului, în limitele competenţei lor, şi alte organisme sociale. În dependenţă de categoria normelor juridice şi, în primul rînd, de caracterul conduitei prescrise de normele de drept, se deosebesc însă trei forme ale realizării dreptului: 1) realizarea normelor juridice prohibitive; 2) realizarea normelor juridice onerative (şi permisive); 3) aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente [III, 19, p.236-238; 61, p.221].

Considerăm că în dependenţă de norma juridică realizată este raţional a distinge următoarele modalităţi: 1. realizarea normelor juridice imperative; 2. realizarea normelor juridice dispozitive; 3. realizarea normelor juridice, indiferent de categorie, prin aplicarea lor de către organele competente de stat. În dependenţă de conduita licită manifestată în fapt, vom deosebi: 1. respectarea interdicţiilor juridice; 2. executarea obligaţiilor juridice; 3. exercitarea drepturilor subiective; 4. aplicarea prevederilor normative. În dependenţă de subiectul destinatar, realizarea dreptului poate fi simplă, cu implicarea oricărui subiect de drept şi calificată, numai cu implicarea organului de stat competent. Împărtăşim viziunea lui N. Popa, potrivit căreia realizarea în raport cu destinatarul este efectuată: a) de către cetăţeni (respectarea şi executarea); b) de către organele de stat şi alte organisme sociale [III, 67, p.253]. În viziunea noastră, în dependenţă de gradul (nivelul) de implicare a destinatarilor în procesul realizării, se impun: (a) realizarea individuală a dreptului; (b) realizarea colectivă a dreptului sau (a) realizarea la nivel microsocial; (b) realizarea la nivel macrosocial.

Realizarea dreptului la nivel macrosocial, cît şi la nivel microsocial, este condiţionată de un şir de factori: tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, tipul de relaţii economice, condiţiile naţionale şi internaţionale, gradul de civilizaţie şi cultură, conştiinţa juridică, etc. [III, 19, p.234].

Conştiinţa juridică este un factor decisiv în configurarea realizării dreptului. Conştiinţa juridică individuală, exteriorizată în funcţie de conduită licită, semnifică o bună cunoaştere a dreptului, o apreciere adecvată a prevederilor legale. De nenumărate ori, persoanele aleg în mod instinctiv conduita adecvată stabilită de norma juridică. Iar gradul de conştientizare a respectării legii evident diferă la diferite categorii de destinatari ai normelor juridice, - observă S. Popescu [III, 70, p.252]. Conduita licită a destinatarului normei juridice este dovada conformării voinţei acestuia faţă de voinţa (intenţia) legiuitorului. În acelaşi timp, este şi argumentul penetrării şi recepţionării "spiritului legii" de către destinatar, chiar dacă în vederea autoconservării se mai înregistrează urmarea oarbă a "literei legii". Perceperea "spiritului legii" de către subiectul destinatar implică conştientizarea ideilor întemeietoare ale dreptului şi construirea conduitei corespunzătoare în exterior. "Dar acest spirit nu e definit de voinţa legislatorului, căci astfel ar fi starea ei obiectivată, lucrul începîndu-şi viaţa după ce a ieşit din mîna lucrătorului. În spiritul legii recunoaştem principiile întemeietoare şi unificatoare, orizontul de valori care conferă referenţialului - legea -transparenţă de sine şi plasticitate" [III, 51, p.64]. Astfel, asimilarea principiului egalităţii de către subiect conduce la înţelegerea inegalităţii sociale şi egalităţii în faţa legii; generează respectul şi conformarea faţă de lege, pe care subiectul nu o consideră discriminatorie şi părtinitoare. Respectarea dreptului este deopotrivă egală şi obligatorie pentru toţi subiecţii de drept: persoane fizice, persoane juridice, inclusiv statul. Particularul, care înţelege că statul care emite legea este obligat să o respecte ca şi orice subiect de drept, ştie ce este egalitatea. Implicit va poseda şi esenţa principiilor responsabilităţii şi libertăţii. Exercitîndu-şi drepturile subiective sau abţinîndu-se de la exerciţiu, subiectul îşi realizează libertatea în fapt.

Exerciţiul drepturilor subiective are loc sub îndrumarea cîtorva principii metodologice: 1. principiul exerciţiului dreptului subiectiv de către titular potrivit cu scopul lui licit (prevăzut expres de lege sau din ceea ce e permis de legea în vigoare, rezultînd din ceea ce nu interzice ea); 2. principiul exerciţiului dreptului subiectiv de către titular cu respectarea moralei (exercitarea unui drept subiectiv este o virtute, potenţată şi limitată de morală); 3. principiul exerciţiului cu bună-credinţă de către titular al dreptului său subiectiv [III, 62, p.68-70]. Executîndu-şi îndatoririle juridice, destinatarul normelor onerative oferă contraprestaţii altor subiecte. Distingerea limitelor drepturilor şi obligaţiilor de către subiect este imaginea unei fiinţe responsabile care va avea nevoie de minimum de constrîngere exterioară. Subiectul-destinatar cu conştiinţă juridică activă va putea pretinde şi statului să-şi onoreze obligaţiile faţă de cetăţean, să fie responsabil pentru opera de legiferare şi de guvernare în ansamblu. Or, conştiinţa juridică activă a destinatarului dreptului va fi dominată profund de sentimentul dreptăţii ce probează principiul unificator al justiţiei.

Din altă perspectivă, respectarea dreptului de către toţi subiecţii generează fenomenul legalităţii. Legalitatea, exigenţă şi principiu al statului de drept, este condiţia ordinii legale. Însuşi scopul principal al statului de drept este, după S. Popescu, realizarea dreptului prin respectarea regulilor de elaborare, aplicare şi înfăptuire a actului de drept, pe de o parte. Iar pe de altă parte, constă în aşezarea pe baze juridice a activităţii statului sau, cu alte cuvinte, realizarea dreptului în activitatea statală [III, 69, p.109].

Conţinutul legalităţii este prezentat ca o sumă de principii şi ca un ansamblu de cerinţe, pe de altă parte.

Principiile legalităţii, după unii autori [III, 104, p. 113-114; 124, p.486-489], sunt dispoziţii de principiu ale fenomenului juridic al societăţii, care exprimă conţinutul legalităţii. La aceste principii se atribuie: 1. universalitatea legalităţii, care implică egalitatea tuturor în faţa legii; 2. unitatea legalităţii, care implică forţa egală a legilor pe tot teritoriul statului; 3. supremaţia legii faţă de alte acte normative care trebuie să corespundă legii; 4. unitatea legalităţii şi oportunităţii, care implică necesitatea supremă de realizare riguroasă a cerinţelor legale; 5. legătura indisolubilă a legalităţii cu cultura, implică întemeierea legalităţii pe cultura juridică; 6. inevitabilitatea răspunderii juridice, implică consolidarea legalităţii în baza unui mecanism eficient al răspunderii juridice; 7. controlul realizării legilor, implică controlul constituţional al legilor, supravegherea respectării legilor de către procuratură. Principiile respective, se remarcă, sînt interdependente, corelative şi constituie un sistem, care asigură evaluarea stării, nivelului şi caracterului legalităţii.

Cerinţele legalităţii, după alţi autori [III, 61, p.266-267; 126, p.346-348], sunt: a) supremaţia legii ("superioritatea unită cu autoritatea şi puterea legii"); b) universalitatea legii (legile sunt adresate tuturor persoanelor dintr-un stat); c) unicitatea legii ("legea este unică pe întreg teritoriul statului"); d) oportunitatea legii ("atît timp cît o lege este în vigoare, ea este adecvată situaţiei, împrejurărilor, este potrivită societăţii"); e) realitatea legalităţii (eficacitatea legilor); f) asigurarea drepturilor şi libertăţilor democratice ale omului.

După cum se observă, "cerinţele legalităţii" sunt compatibile cu principiile legalităţii. Totuşi, V.S. Afanasiev insistă asupra delimitării principiilor şi cerinţelor legalităţii. Argumentele invocate de autor rezidă în: a) caracterul ideatic al principiilor legalităţii şi caracterul prescriptiv al cerinţelor legalităţii; b) principiile legalităţii determină conţinutul legalităţii, cerinţele legalităţii însă determină legitimitatea conduitei sociale; c) principiile legalităţii acţionează în toate sferele vieţii sociale şi asupra tuturor subiectelor, cerinţele legalităţii însă vizează anumite domenii ale vieţii sociale şi subiecte determinate.

După V.S. Afanasiev, sunt patru principii ale legalităţii (supremaţia legii, unitatea (universalitatea) legalităţii, oportunitatea legalităţii şi efectivitatea (realitatea) legalităţii) şi tot atîtea cerinţe ale legalităţii: a) toate legile trebuie să corespundă Constituţiei; b)"toate actele subordonate legii trebuie să corespundă legilor"; c) aplicarea dreptului şi actele de aplicare a dreptului trebuie să corespundă legilor şi actelor subordonate legii; d)"actele de conduită individuală trebuie să corespundă legilor, actelor subordonate legii şi actelor de aplicare a dreptului" [III, 107, p.184-185]. Autorul menţionează, că fiecare principiu şi cerinţă a legalităţii pot fi dezvoltate, după formula principiu - cerinţă - normă .

După opinia noastră, controversa privind principiile sau cerinţele legalităţii se soluţionează în dependenţă de accepţiunile noţiunii de legalitate. Într-un sens, legalitatea per se este un principiu de drept. În alt sens, este o metodă de instaurare a ordinii legale. Sensul avut în vedere de majoritatea autorilor este legalitatea în funcţie de regim al statului de drept. De aici pornesc cerinţele şi principiile de respectare, executare şi aplicare neabătută şi strictă a dreptului, numite în literatura de specialitate "principii şi cerinţe ale legalităţii."

În ce priveşte raportul "principiile dreptului şi cerinţele legalităţii", V.N. Hropaniuc este de părerea că cerinţele legalităţii în esenţă coincid cu principiile dreptului. "Cerinţele legalităţii" sunt mijloace sau instrumente juridice de traducere în viaţă a principiilor generale ale dreptului: echităţii, justiţiei, umanismului [III, 127, p.346].

Doctrina nu se limitează doar la interpretarea legalităţii. Ordinea legală este tratată, de asemenea, în funcţie de începuturi, realităţi şi fundamente numite "principii ale ordinii legale". V.V. Borisov le numeşte: 1. constituţionalitatea; 2. legalitatea; 3. integritatea şi structuralitatea; 4. subordonarea (ierarhia) elementelor corelative; 5. normativitatea şi organizarea; 6. dreptatea şi moralitatea; 7. garantarea; 8. universalitatea şi optimitatea; 9. controlul [III, 107, p.550-553]. Vom accepta aceste principii în funcţie de reguli sau metode ale ordinii legale.

Legalitatea şi ordinea legală, în sens larg, implică toate formele realizării dreptului, deci nu poate fi reduse doar la respectarea dreptului (normelor prohibitive) de către destinatari. Legalitatea şi ordinea legală, valori incontestabile ale statului de drept, necesită conservare şi asigurare prin intermediul garanţiilor politice, economice, sociale, juridice şi ideologice. Indicii legalităţii şi ordinii legale sunt în acelaşi timp indici ai realizării dreptului. Astfel, realizarea dreptului în fapt este atunci, cînd sunt respectate principiile de dreptate şi de adevăr, de justiţie şi de echitate, de libertate şi de egalitate în faţa legii [III, 70, p.102]. Ceea ce înseamnă că "fără un suport valoric la nivelul conştiinţei colective dreptul este lipsit de substanţă, nu este perceput ca just, nu este decît o umbră fără conţinut. Iată de ce realizarea dreptului prin executarea şi respectarea normelor depinde de modul în care se impune la nivelul conştiinţei colective o anumită ierarhizare a valorilor şi

intereselor" [III, 29, p.348-349].

După cum am menţionat, aplicarea dreptului este o formă specifică a realizării dreptului care antrenează organele statului, în limitele competenţei lor, în procesul punerii în fapt a normelor juridice. N. Popa vede în aplicarea dreptului un sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept prin crearea raporturilor juridice [III, 67,

p.258].

Etapele aplicării dreptului sînt: 1) determinarea situaţiei de fapt; 2) alegerea normei de drept (precedată de căutarea normei de drept în sistemul dreptului); 3) interpretarea normei (normelor) juridice; 4) elaborarea şi emiterea actului de aplicare.

Aplicarea dreptului se desfăşoară într-un cadru necontencios adeseori, însă procedura concurentă este cea contencioasă. Organele statului în cadrul aplicării dreptului recurg la acţiuni stimulative şi represive. Evident că aplicarea dreptului nu trebuie redusă la constrîngerea de stat şi restabilirea ordinii de drept încălcate. Finalitatea şi conţinutul actului de aplicare este mult mai variat decît stabilirea măsurilor sancţionatorii. "Multe dintre sancţiuni, fie ele represive sau nu, reprezintă o constatare a eşecului". "Norma juridică nu este adevărat respectată decît atunci cînd nici o sancţiune n-a fost aplicată sau nu ar trebui să fie aplicată. Numai aplicarea necontencioasă a dreptului poate fi considerată ca absolut corectă şi singură a da satisfacţie deplină cerinţelor justiţiei," - subliniază S. Popescu [III, 70, p.254]. De aceea, credem că aplicantul dreptului în activitatea sa va armoniza principiul-metodă a convingerii, ca regulă, cu principiul-metodă a constrîngerii, la nevoie.

În cadrul aplicării dreptului, cercul destinatarilor acestei forme calificate a realizării dreptului variază în dependenţă de genul activităţii. Deosebim agenţii statali care intervin la încheierea actelor juridice private, în vederea îndeplinirii condiţiei de solemnitate. O altă categorie a agenţilor publici sînt acei care elaborează şi execută acte administrative (funcţii administrative). Organele jurisdicţionale completează cercul destinatarilor care controlează comportarea destinatarilor primari. Ele aplică normele în cadrul litigiilor, realizînd justiţia [III, 70, p.255].

Aplicarea dreptului este un proces volitiv, care antrenează activ conştiinţa aplicantului. Cunoaşterea dreptului pozitiv şi a principiilor lui întemeietoare este premisa necesară pentru practica juridică. Or, misiunea aplicantului este de a evalua diverse stări de fapt şi de a le califica conform stărilor de drept. Activitatea de aplicare şi respectiv conştiinţa juridică profesională a aplicantului dreptului este direcţionată şi fundamentată de un şir de principii.

După M.N. Marcenco, acestea sunt: a) legalitatea; b) echitatea socială; c) oportunitatea; d) justeţea (temeinicia) [III, p.105, p.317-319]. Legalitatea implică conformarea aplicantului dreptului cu "litera" şi "spiritul" legii; respectarea limitelor competenţelor de către organul public; respectarea strictă a procedurii stabilite prin lege; elaborarea şi emiterea actului de aplicare corespunzător cazului examinat, în forma prestabilită. Echitatea socială implică acţiunea organului de aplicare în interesul întregii societăţi, dar nu în vederea promovării propriului interes al agentului puterii. Oportunitatea (pertinenţa) implică cercetarea specificului stării de fapt la momentul emiterii actului de aplicare; evidenţa condiţiilor de aplicare a normelor juridice; pertinenţa normei (normelor) pentru cazul cercetat; necesitatea acţiunilor procesuale determinate de starea de fapt. Justeţea (temeinicia) aplicării dreptului constă în stabilirea deplină, studierea minuţioasă a stării de fapt, emiterea actelor în baza faptelor indubitabile, veridice şi verificate. Ignorarea principiului respectiv la elaborarea actului de aplicare a dreptului este un temei suficient pentru anularea actului.

M.N. Marcenco subliniază că principiile respective, (G.V. Nazarenco le numeşte cerinţe înaintate faţă de actele de aplicare a dreptului [III, 104, p.83]), adeseori se contrazic. Contradicţiile sunt explicabile, dat fiind faptul generalităţii şi impersonalităţii normelor juridice care nu pot prevedea toate situaţiile de fapt posibile. Spre exemplu, în cazul contradicţiei principiilor legalităţii şi oportunităţii, organul de aplicare a dreptului soluţionează cazul, stabilind modalitatea optimală de aplicare a normei la circumstanţele cazului, armonizînd principiul legalităţii cu principiul oportunităţii [III, 100, p.318-319].

Considerăm că în procesul aplicării dreptului principiile dreptului apar în ipostaza principiilor ramurale ale dreptului. În special, procedura contencioasă pentru soluţionarea litigiilor de către organele jurisdicţionale este guvernată de principii procesuale ramurale care, de altfel, pot fi şi interramurale. Astfel, în activitatea de aplicare a dreptului de către organele judecătoreşti în pricinile civile se impune respectarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil: legalitatea; aflarea adevărului; egalitatea părţilor; dreptul la apărare; contradictorialitatea; rolul activ al judecătorului; disponibilitatea; publicitatea; oralitatea; nemijlocirea; continuitatea; dreptul părţilor de a folosi limba maternă. Încălcarea acestor principii atrage nulitatea hotărîrilor judecătoreşti sau a altor acte de procedură, prin intermediul căilor de atac reglementate de lege [III, 23, p.58-59].

În ce priveşte acţiunea administrativă, aceasta este ghidată de un şir de principii procesuale care trebuie să domine conştiinţa agenţilor autorităţii publice administrative. Spre exemplu: a) obligativitatea de a accepta demersurile persoanei private şi de a le soluţiona în modul cel mai potrivit, conform Legii cu privire la petiţionare, Legii contenciosului administrativ, Codului procesual civil; b) dreptul de a fi ajutat şi asistat; c) promptitudinea (rapiditatea) în executare (respectarea termenului rezonabil); d) dreptul de a fi auzit; e) obligativitatea autorităţii administrative de a informa persoanele interesate despre procedura administrativă şi dreptul lor de a fi ascultate şi auzite; f) procedura colectivă; g) accesul al informaţie; h) obligativitatea deciziei [III, 63, p. 11-12]. Principiile procesuale enumerate completează organic principiile materiale care guvernează organizarea şi funcţionarea sistemului administrativ: legalitatea; egalitatea în faţa legii; respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege; proporţionalitatea; obiectivitatea; imparţialitatea; buna credinţă; transparenţa; regula de favorizare a persoanei private [III, 63, p.9-

10].