O faţetă impunătoare a aplicării dreptului este declanşarea constrîngerii publice de către organul competent de stat, cursul căreia finalizează cu sancţiunea juridică aplicată făptuitorului. Altfel zis, statul investeşte un anumit organ din mecanismul său cu competenţe determinate de a înfiinţa un raport juridic de constrîngere a făptuitorului în vederea cercetării şi soluţionării unui fapt ilicit şi aplicării unei sancţiuni juridice adecvate. Raportul de constrîngere publică desemnează răspunderea juridică în funcţie de proces şi sancţiunea juridică în funcţie de instrument, mijloc de restabilire a ordinii legale. Iniţiativa majoră în cadrul răspunderii juridice revine agenţilor statali; dar şi responsabilitatea majoră pentru corectitudinea aplicării normelor juridice. Agentul statal, în primul rînd, trebuie să fie în cunoştinţa ideilor ce orientează şi direcţionează procesul răspunderii juridice (proces penal, civil, administrativ) şi această exigenţă decurge din funcţia agentului de mediere-arbitrare a relaţiilor intersubiective.
Principiile răspunderii juridice, după Gh. Mihai şi R. Motica, nu sunt reguli, nici norme, căci dacă ar fi ar trebui să dispună de sancţiuni ce ar putea fi aplicate celor vinovaţi de încălcarea lor. Principiile răspunderii juridice, fiind consacrate prin normele interne de drept, concentrează trăsăturile comune şi esenţiale ale normelor care reglementează juridiceşte, general, abstract, impersonal conduite pentru subiecte generice [III, 52, p.137].
După N. Popa şi S. Popescu, principiile răspunderii juridice, în varietatea formelor pe care o cunoaşte, subliniază prezenţa unor note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere [III, 67, p.324; 70, p.311]. Alături de principiile răspunderii juridice numite generale, "există şi principii care sunt proprii unei anumite forme de răspundere juridică" [III, 70, p.312].
În literatura de specialitate din Federaţia Rusă întîlnim, de asemenea, conceptul de principii generale ale răspunderii juridice [III, p.107, p.207-208; 105, p.612-621; 104, p.107; 106, p.322-329]. Aceste principii se referă la toată legislaţia privind răspunderea juridică pentru încălcările de drept. Însă principiile generale care determină răspunderea juridică pentru încălcările prohibiţiilor legale, exprimate în legislaţie, s-au constituit în procesul dezvoltării dreptului penal, - consideră O.E. Leist [III, 105, p.613]. Autorul are în vedere de fapt principiul legalităţii incriminării şi sancţionării ("Nullum crimen sine lege" şi "Nulla poena sine lege"), afirmat iniţial în materie penală.
În doctrină, în general, există o viziune şi o interpretare unică a principiilor răspunderii juridice. Astfel, principii ale răspunderii juridice sunt: a) legalitatea răspunderii; b) răspunderea pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie; c) răspunderea personală; d) justeţea sancţiunii sau, cu alte cuvinte, proporţionalizarea sancţiunii în raport cu grativitatea faptei; e) aplicarea unei singure sancţiuni sau, altfel zis, unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii (non bis in idem); f) celeritatea tragerii la răspundere juridică sau, altfel spus, tragerea la răspundere la timpul potrivit. Totuşi, unii autori nu sunt lipsiţi de originalitate în prezentarea principiilor răspunderii juridice. De exemplu: O.E. Leist numeşte principiul contradictorialităţii procesului şi dreptul la apărare a persoanei trase la răspundere [III, 105, p.618]; G.V. Nazarenco numeşte principiul umanismului răspunderii [III, 104, p.107]; G. Fiodorov prezintă principiul răspunderii doar pentru fapte, nu şi pentru gînduri [III, 124, p.475]; N. Popa şi S. Popescu numesc principiul prezumţiei nevinovăţiei în stabilirea răspunderii juridice [III, 67, p.324; 70, p.311]; Gh. Mihai şi R. Motica nu atribuie la principiile răspunderii legalitatea răspunderii juridice [III, 53,
p.137].
După părerea noastră, ceea ce atribuie O.E. Leist la principiile generale ale răspunderii juridice sunt principii interramurale de drept procesual civil şi drept procesual penal (contradictorialitatea şi dreptul la apărare). Principiul umanismului, avut în vedere de G.V. Nazarenco, după cum reiese din mai multe interpretări doctrinare, se încadrează ideatic în principiul justeţei sancţiunii (doctrina românească) şi în principiul dreptăţii răspunderii juridice şi echităţii sancţiunii juridice (doctrina rusească). Principiul prezumţiei nevinovăţiei, atribuit de S. Popescu ş i N. Popa la principiile răspunderii juridice, este o garanţie procesuală şi o prezumţie legală relativă, care fiind răsturnată, generează efectul răspunderii făptuitorului pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie, dovedită de acuzare sau de către cel prejudiciat. Prezumţia nevinovăţiei este expres prevăzută de (Constituţia R. Moldova.
Practica judiciară, în special jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie şi a Curţii Constituţionale, îşi aduce contribuţia oficială la interpretarea şi aplicarea uniformă a principiilor răspunderii juridice. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova atenţionează instanţele judecătoreşti la necesitatea respectării stricte a principiului individualizării pedepselor în aşa fel ca fiecare pedeapsă să-şi atingă scopurile prevăzute [II, 1, p.104]; principiului prezumţiei nevinovăţiei la judecarea cauzelor în materie penală [II, 2, p.12-13]. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este interpretat de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova cu prilejul controlului constituţionalităţii art.30 alin.(5) din Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai
1995.
În plan enunţiativ, principiile răspunderii juridice sunt înfăţişate în literatura de specialitate.
Principiul răspunderii juridice a subiectului de drept pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie enunţă că răspunderea juridică intervine numai pentru fapte ilicite, nu şi pentru idei, săvîrşite cu vinovăţie de făptuitor (intenţie sau culpă). Vinovăţia nu se referă doar la individualitatea umană, ci la orice corespunde subiectului de drept. Lipsa vinovăţiei făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul ilicit (penal etc.) al faptei. Deci, condiţia necesară şi suficientă a răspunderii juridice este fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie. Nu există faptă ilicită, nu există răspundere juridică (NULLUM CRIMEN SINE LEGE); nu există răspundere juridică şi nu se aplică sancţiunea juridică în afara faptei ilicite săvîrşite în una din formele sale de o persoană fizică sau juridică (NULLA POENA SINE LEGE) [III, 52, p.137-138].
Principiul răspunderii personale semnifică răspunderea pentru fapta proprie, indiferent dacă subiectul este persoană fizică sau juridică. Răspunderea pentru fapta altuia (în legislaţia civilă) se consideră o abatere de la principiul personalităţii. În dreptul penal, însă, numai cel care a săvîrşit direct sau a participat indirect la săvîrşirea unei infracţiuni poate fi tras la răspundere penală.
Principiul aplicării unei singure sancţiuni pentru o singură faptă ilicită (non bis in idem) afirmă că subiectul de drept care a nesocotit ordinea de drept prin fapta sa, va răspunde o singură dată, pentru încălcarea săvîrşită organul competent va aplica o singură sancţiune juridică. Aceasta nu exclude însă cumulul formelor de răspundere juridică, cînd prin aceeaşi faptă a aceleiaşi persoane se încalcă o pluralitate de norme juridice de naturi diferite. "Dar cînd se produce o multiplă încălcare a ordinii de drept, care vizează norme juridice de naturi diferite şi nu are loc o suprapunere a două sau mai multe sancţiuni juridice de aceeaşi natură, care s-ar aplica aceleiaşi persoane pentru o singură faptă ilicită, nu se încalcă principiul non bis in idem" [III, 52, p.139].
Principiul justeţei sancţiunii aplicate, valabil pentru orice legislaţie, este garantul ordinii normative a societăţii. Totalitatea sancţiunilor juridice stipulate în legislaţie asigură libertatea de exercitare a drepturilor fundamentale ale omului în societate. "Între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată autorului ei este necesară o proporţionare, astfel încît să fie respectate principiile dreptului", - arată Gh. Mihai şi R. Motica [III, 52, p.139]. Aceasta presupune o corectă alegere şi aplicare a normei juridice sub incidenţa căreia cade fapta ilicită şi respectiv, aplicarea sancţiunii legale juste. Dar este principial şi deosebit de important pentru aplicantul sancţiunii a conştientiza că „nu tot ce e legal este şi just". Ideea fundamentală a justiţiei, numai ea, determină justeţea sancţiunii. "Legea este unicul temei al tragerii la răspundere şi al sancţiunii, - afirmă Gh. Mihai şi R. Motica [III, 52, p.139-140]. Reieşind din afirmaţia dată, înţelegem de ce autorii citaţi au eludat conştient principiul legalităţii răspunderii juridice, deoarece l-au încadrat implicit în principiul proporţionalizării sancţiunii juridice aplicate la gravitatea, circumstanţele faptei ilicite săvîrşite (principiul justeţei sancţiunii aplicate).
Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică constă în necesitatea imediată de aplicare a sancţiunii juridice faţă de autorul faptei ilicite, cît şi faţă de decăderea morală a făptuitorului. "Într-adevăr, temporizarea tragerii la răspundere a autorului faptei ilicite, determină ivirea şi amplificarea sentimentului de insecuritate a oamenilor, o îngrijorare a lor privind actul de justiţie, o neîncredere în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura ordinea de drept" [III, 52, p.140]. Aplicarea cu celeritate a sancţiunii este necesară pentru a-i proba eficienţa şi utilitatea. Trecerea timpului poate să influenţeze negativ procesul de probaţiune: unele probe pot să se altereze, altele să dispară; starea reală de fapt poate fi înfăţişată anevoios. Întru realizarea acestui principiu, legiuitorul a stabilit termene de prescripţie sau termene de aplicare a sancţiunii. Termenele prescriptive sunt variabile de la un sistem de drept la altul, aceasta însă nu afectează principiul în esenţă. În doctrina juridică rusească [III, 105, p.619-621] acest principiu este divizat în două: inevitabilitatea (ineluctabilitatea) răspunderii juridice şi oportunitatea răspunderii juridice. Sumarea cantitativă a principiilor respective conservează calitativ principiul celerităţii. Apropo, inevitabilitatea răspunderii este încadrată de G.V. Nazarenco în principiul legalităţii [III, 104, p.114].
"Principiile răspunderii juridice, în denumirea şi în enunţurile lor, sunt prezente în toate sistemele moderne de drept; variabile sunt implicările lor operaţionale în legile materiale şi
procedurale" [III, 52, p.141].
Reflectînd asupra locului şi rolului principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului pozitiv, am stabilit următoarele:
- Principiile dreptului sînt localizate în conştiinţa juridică a subiectelor de drept, funcţie de destinatari ai dreptului.
- Principiile dreptului se manifestă în funcţie de suport ontologic al tuturor formelor de realizare a dreptului.
- Fiecare formă a realizării dreptului (respectarea, executarea, exercitarea (uzitarea), aplicarea) este direcţionată de anumite principii-metodă.
- Principiile-metodă au importanţă metodologică pentru întreaga activitate de realizare a dreptului, principiile generale ale dreptului reprezintă dimensiunea ontologică a dreptului.
- Activitatea organelor de stat privind aplicarea normelor juridice în vigoare se desfăşoară după anumite principii-metode, cunoscute ca principii ramurale ale dreptului.
- Principiile care vizează logica şi acţiunea interpretului în procesul realizării dreptului sunt principii de interpretare a normelor juridice.
- Principiile răspunderii juridice sînt principii procesuale care ghidează activitatea organelor de stat competente de a aplica constrîngerea publică faţă de autorul faptei ilicite în cadrul raportului de răspundere juridică.
- Principiul responsabilităţii este suportul ontologic al principiilor procesuale ale răspunderii juridice.
- Principiile realizării dreptului şi principiile interpretării normelor juridice şi principiile răspunderii juridice sunt interpretate doctrinar.
- Principiile aplicării dreptului şi, în special, principiile răspunderii juridice, sunt încadrate în legi materiale şi procedurale, afirmîndu-şi prezenţa în legislaţia oricărui stat.