Drept

            Tip de stat

            Fiecare formaţiune socială, având proprii anumite relaţii dintre oameni, generează un anumit tip de stat. Tipul de stat exprimă conţinutul acestuia, care este definit de forţa socială care exercită dominaţia în societate. Fiecărei orânduiri îi corespunde , deci, un anumit tip de stat: sclavagist, feudal, capitalist, socialist.

            Forma de stat

            Conţinutul statal se exteriorizează în anumite forme. Unul şi acelaşi tip de stat poate îmbrăca anumite forme în funcţie de împrejurările istorice, de raporturile de forţă dintre grupările sociale, de tradiţii.

            1) Forma de stat este o noţiune complexă ce desemnează modul de organizare a statului, de realizare a puterii acestuia. Ea se defineşte prin: forma de guvernământ, structura internă de stat şi regimul politic.

            Forma de guvernământ concretizează modul de organizare a puterii de stat pe plan central (astfel spus, dacă la conducerea statului se află o persoană, un număr restrâns de persoane sau majoritatea cetăţenilor). În epoca modernă, Montesquieu a clasificat formele de guvernământ în monarhii şi republici.

            Monarhia

În cazul monarhiei, puterea supremă este deţinută de o persoană (monarh, împărat sau cu altă denumire) desemnată (de regulă) pe cale ereditară sau electivă (sau electiv - ereditară). În raport cu puterile monarhului, monarhiile se împart în: monarhii absolute şi monarhii parlamentare. În cazul monarhiilor absolute, monarhul  exercită în mod neîngrădit şi în toată plenitudinea lor prerogativele puterii, iar în cazul monarhiilor parlamentare, puterea monarhului este limitată, alături de el existând parlamentul şi guvernul care deţin largi atribuţii şi au un rol însemnat în viaţa politică a statului.

            Republica

            Cât priveşte republica, aceasta se particularizează prin faptul că puterea (considerată "un bun public" - res publica), aparţine unui organ ales pe un timp limitat. În cadrul republicii, cei ce deţin puterea o exercită în virtutea mandatului conferit de către corpul electoral şi nu în virtutea unui

drept propriu (divin sau ereditar).

            2)Forma de structură priveşte organizarea internă, teritorială, a puterii, caracterul relaţiilor reciproce dintre stat, în întregul său şi părţile sale componente, precum şi relaţiile reciproce dintre părţile componente. Sub aspectul structurii putem distinge două categorii de state: state simple (unitare) şi state compuse (federative).

            Statul simplu este cel în care există o singură entitate statală, cu o singură constituţie,  un singur rând de organe supreme care-şi exercită competenţele pe întreg teritoriul statului şi cu privire la întreaga populaţie. Această entitate statală apare ca subiect de drept internaţional în sfera relaţiilor internaţionale.

            Statul compus (federativ) este constituit din mai multe entităţi statale prezente pe acelaşi teritoriu reunite într-un stat superior. În limitele şi condiţiile stabilite în constituţia federaţiei, statele federative transferă o parte dintre atributele lor suverane statului compus, luând astfel naştere un stat nou distinct de statele ce-l alcătuiesc. Statele componente îşi păstrează restul  atributelor suverane precum şi identitatea proprie.

            La nivelul federaţiei există o constituţie, o legislaţie comună tuturor entităţilor, organe legiuitoare, administrative şi de justiţie comune. De asemenea, populaţia are două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cea a statului federat. Fiecare stat federat are şi o legislaţie proprie, organe legiuitoare, administrative şi de justiţie proprii a căror activitate se desfăşoară  în concordanţă cu dispoziţiile constituţiei federale.

            Statele federative se aseamănă, dar nu se confundă cu asociaţiile de state care nu duc  la naşterea unui  stat nou . Asociaţiile de state cunosc ca principale forme: confederaţiile, uniunile personale şi uniunile reale.

Confederaţia de state se caracterizează prin aceea că statele asociate îşi păstrează suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional, dar convin să-şi unifice legislaţia în anumite domenii.

Uniunea personală reprezintă asocierea a două sau mai multe state prin existenţa unui monarh sau şef de stat comun, statele membre păstrându-şi suveranitatea în plenitudinea atributelor ei.

Uniunea reală presupune asocierea a două sau mai multe state nu doar prin existenţa unui monarh sau şef  de stat comun, dar mai ales prin crearea unuia sau mai multor organe comune.

3) Regimul politic defineşte formele şi metodele de înfăptuire a puterii de stat. El vizează în principal raporturile dintre autorităţile de stat şi cetăţeni, drepturile şi obligaţiile acestora, posibilităţile participării  la conducerea statului. Regimul politic poate îmbrăca forma democraţiei sau a dictaturii.

1. a) Regimurile politice democratice se caracterizează prin deţinerea puterii de către popor, pluralism politic, promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prin controlul exercitat de mase asupra modului în care organele statului realizează voinţa şi interesele maselor precum şi prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei.

Ca formă a regimului politic, democraţia îmbracă forme istorice diferite. Astfel, în sclavagism apar primele republici democratice în cadrul cărora  participarea la activităţile sociale este asigurată proprietarilor de sclavi şi oamenilor liberi. În feudalism sunt cunoscute unele oraşe - republici (restrânse ca număr) care s-au dezvoltat relativ autonom faţă de puterea feudală. Un cadru mai larg dezvoltării democraţiei îl oferă afirmarea modului de producţie capitalist. În lupta împotriva feudalismului, burghezia atrage masele populare promovând egalitatea, libertatea, fraternitatea.

Organizarea politică a societăţii burgheze înlătură privilegiile de naştere asigurând egalitatea tuturor membrilor societăţii. Un interes deosebit suscită, în prezent, modul în care se manifestă democraţia în regimul pluralist, reprezentativ. Din acest punct de vedere distingem: regimul parlamentar, regimul prezidenţial şi regimul mixt.

Regimul parlamentar se particularizează prin colaborarea puterilor şi prin controlul lor mutual.

Regimul prezidenţial se bazează pe separarea organică, accentuată a puterilor în stat şi pe sporirea atribuţiilor de putere ale preşedintelui. Între ramificaţiile puterii se menţine însă o colaborare funcţională.

Regimurile mixte apar ca o combinaţie între regimul parlamentar şi cel prezidenţial.

1. b) Regimurile dictatoriale (autoritare sau totalitare) sunt cele în care masele populare sunt lipsite de drepturi şi libertăţi, puterea de stat fiind exercitată în interesul unei minorităţi de către o persoană sau de un grup de persoane prin metode violente, brutale, dictatoriale. În regimurile amintite statul intervine în toate domeniile vieţii sociale ca un organ dominator, dictând totul. De asemenea, nu este recunoscut pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul separaţiei puterilor etc. Şi dictaturile au îmbrăcat forme istorice diferite cum sunt: despotismul antic, absolutismul feudal, dictaturile fasciste, comuniste.

            Pentru aprecierea unui regim politic ca fiind democratic sau antidemocratic (dictatorial) se au în vedere mai multe aspecte: cine deţine puterea în stat, cine exercită această putere, în folosul cui şi prin ce mijloace, care este statutul juridic al cetăţenilor şi care sunt posibilităţile reale de participare a acestora la conducerea societăţii.