Analizând dreptul ca fenomen social am putut constata că acesta prezintă un conţinut în care se regăseşte voinţa conducerii politico-statale şi anumite forme de exprimare, de exteriorizare a conţinutului. Aceste forme care determină caracterul juridic al unor norme sociale constituie ceea ce în ştiinţa juridică a primit denumirea de izvor de drept. Deci, în accepţia juridică a noţiunii, izvorul de drept nu se referă la esenţa dreptului, ci la formele specifice în care acesta îşi găseşte expresia. Pentru a-şi realiza menirea lor de ordonator al vieţii sociale, normele juridice sunt exprimate în anumite forme proprii dreptului, care în majoritatea covârşitoare a lor poartă denumirea generică de acte normative.
Dar, în literatura juridică atât românească[1] cât şi străină[2], pornindu-se de la sensul etimologic al noţiunii de "izvor", se face distincţie între formele de exprimare a normelor juridice (izvoarele formale) şi sursele[3] sau factorii de determinare, de configurare şi creare a acestora (izvoare materiale)[4]. Cât priveşte izvoarele materiale, problematica acestora se înscrie în contextul mai larg al filosofiei dreptului, fiind cercetată în legătură cu analiza conceptului şi a esenţei dreptului[5]. De aceea, în ştiinţa juridică s-a generalizat sensul formal al noţiunii de izvor de drept, care are în vedere mijloacele specifice prin care voinţa autorităţii statale capătă caracter general şi obligatoriu, fiind exprimată prin acte normative.
În doctrina juridică se mai face şi o altă distincţie, între izvorul direct şi cel indirect al dreptului. Se porneşte, în general, de la legătura existentă între noţiunea de izvor al dreptului şi activitatea de creare, de elaborare a dreptului (instituirea normei de drept sau recunoaşterea sa de către stat într-o anumită formă). În acest scop puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit, normele din diferite acte normative - legi, decrete, hotărâri etc., fie că recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi - obiceiuri, precedentul juridiciar, actele unor organisme nestatale[6]. Se conturează astfel, izvoarele directe şi indirecte ale dreptului. Prin izvor direct, ştiinţa dreptului înţelege actele normative în care se află norma juridică avută în vedere[7], iar prin izvor indirect (mediat sau complex) se înţeleg unele reguli nejuridice (cum sunt: obiceiurile, actele unor organizaţii nestatale, regulile de convieţuire socială, anumite principii de viaţă), la care aceste acte fac trimitere. Pentru a dobândi forţă, regulile amintite au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică. În felul acesta, un obicei sau o altă regulă socială are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care recunoaşte sau sancţionează regula respectivă.
Apare, astfel, un izvor de drept complex alcătuit din regulile nejuridice precum şi din actul normativ statal ce face trimitere la acestea[8]. Aşa, de exemplu, art. 600 din Codul Civil, trimiţând la obiceiul locului în materie de "înălţimea împrejmuirii" în raporturile de vecinătate, încorporează acest obicei împreună cu care formează un izvor de drept complex, unic. Sau art. 1421 Cod Civil, privitor la închirierea locuinţelor, obligă pe locatar să facă micile reparaţii care prin uz cad în sarcina sa.
În literatura de specialitate apar şi alte sensuri ale noţiunii de izvor de drept, cum ar fi izvorul politic al dreptului sau izvorul ideologic al dreptului (conştiinţa juridică). Dar oricare ar fi sensul utilizat, concluzia ce se desprinde este aceea că "rolul de a da forţă juridică regulilor de conduită revine organelor statale, fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept, sub forma actelor normative, fie prin învestirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt: obiceiul sau practica judiciară, care prin această învestire sau recunoaştere devin izvoare de drept"[9].
Din cele prezentate rezultă că izvoarele dreptului alcătuiesc un ansamblu unitar de norme ierarhizate după forţa lor juridică, ţinând seama de locul pe care îl ocupă în sistemul organelor statului, organul care a adoptat actul normativ. De aceea, în cele ce urmează se impun câteva aprecieri cu privire la sistemul izvoarelor dreptului.
[1] G. Vrabie, op. cit., p. 35, Gh. Boboş, op. cit., p. 146, Gh. Lupu, op. cit., p. 42-44, I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 52.
[2] Jean-Luk Aubert în op. cit., p. 68-174 unde autorul face o tratare aprofundată a izvoarelor de drept; Ph. Mallinvaud, op. cit., p. 15-56.
[3] Asemenea surse sunt izvoarele scrise, izvoarele nescrise, arheologice, etc., care pot oferi informaţii despre un sistem de drept dintr-o anumită perioadă istorică sau despre legislaţia dintr-o ţară oarecare.
[4] G. Vrabie, op. cit., p. 35, Cu privire la factorii de configurare a dreptului, a se vedea şi Anita Naschitz, Teorie şi practică în procesul de elaborare a dreptului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969. Problema fundamentului regulii de drept a fost pusă în discuţie atât de filosofie cât şi de ştiinţa dreptului. Pe această temă s-a cristalizat un număr impresionant de opinii care ar putea fi reunite în două mari grupări: teoriile dreptului natural şi teoriile pozitiviste. Teoriile dreptului natural susţin "existenţa unui drept natural, veşnic, imuabil care decurge din însăşi natura oamenilor şi societăţii, drept neformulat, independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor" (I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 110). "Ideea ancestrală a dreptului natural porneşte de la percepţia - intuiţia unei ordini şi a unui echilibru ideal, înnăscut de la natură. În această perspectivă dreptul natural nu este altceva decât protecţia acestui echilibru în viaţa socială" (M. Villey, Philosophie du droit, T. I, nr. 80, Paris, p. 150, cf. J. L. Aubert, op. cit., p. 26). Pozitiviştii, dimpotrivă, reunesc numai normele juridice "pozitive" fiind ostili oricărei concepţii care explică dreptul prin prisma altor fenomene zonale (a se vedea G. Vrabie, op. cit., p. 12)
[5] Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 175 şi urm.; 225 şi urm.
[6] I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 53.
[7] Asemenea acte pot fi legi, decrete, hotărâri, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii etc.
[8] Jean - Louis Bergel, op. cit., p. 51-52.
[9] I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 53.