Pentru ca o normă socială să dobândească forţă juridică, ea trebuie să fie exprimată ca voinţă de către un organ competent al statului. Formele prin care voinţa statală îşi găseşte expresia sunt importante întrucât, în funcţie de aceste forme poate să se modifice forţa juridică a normei sau acţiunea ei în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
În cadrul aceluiaşi sistem juridic există mai multe forme de exprimare a dreptului care se găsesc într-o stare de interdependenţă. Pluralitatea izvoarelor dreptului în orice sistem juridic se datorează complexităţii relaţiilor sociale reglementate, varietăţii organelor de stat, ierarhiei existente în cadrul structurii statale, tradiţiilor unui stat oarecare şi nevoii găsirii unor variate modalităţi de influenţare a comportamentului uman. Corelaţia dintre diferite izvoare de drept, inclusiv importanţa ce-i revine fiecăruia în ierarhia dintre ele, diferă de la un tip de drept la altul şi nu rareori, chiar de la un stat la altul în cadrul aceluiaşi tip. De aceea, unele izvoare există preponderent sau există numai în anumite epoci sau la anumite popoare, după cum există categorii de izvoare pe care le întâlnim în toate epocile, cum este, de exemplu, legea.
Cât priveşte sistemul de drept românesc, acesta se caracterizează prin supremaţia legii ca principal izvor de drept. Termenul de lege poate fi folosit în sensul cel mai larg posibil - de normă juridică ce emană de la un organ de stat competent şi în sens restrâns (accepţiunea strict juridică a cuvântului) - de act normativ emis de organul suprem al puterii de stat, în anumite forma de legiferare. Pe baza şi în vederea concretizării dispoziţiilor legii sunt adoptate toate celelalte acte normative (hotărâri ale guvernului, instrucţiuni, ordine ale miniştrilor, decizii cu caracter normativ ale prefecturilor şi primăriilor).