O analiză spaţială cât şi istorică a izvoarelor de drept dezvăluie o grupare, o ierarhizare a acestora care diferă de la o epocă la alta şi chiar de la un sistem de drept la altul în cadrul aceleiaşi epoci. Pentru perioada de început a organizării statale şi chiar pentru evul mediu, izvorul de drept care domină, este obiceiul juridic[1]. Epoca modernă se caracterizează prin "guvernarea legii scrise" adoptată de reprezentanţa naţională (parlament) ca expresie a suveranităţii statale. În prezent, există o hartă juridică contemporană care împarte planeta în mari sisteme de drept: sistemul romano - germanic, marile sisteme de common law, sistemele juridice tradiţionale (hindus, musulman, cel al extremului orient), sistemul socialist (cu o arie de răspândire în prezent, considerabil restrânsă).
- Obiceiul juridic
Valoarea de izvor de drept a obiceiului juridic a fost în literatură şi practică o problemă controversată. Potrivit unei opinii, obiceiul constituie izvor de drept ori de câte ori în legea scrisă lipseşte cu desăvârşire reglementarea unor relaţii sociale, iar cu privire la chestiunea în litigiu există reguli nescrise, recunoscute şi practicate constant un timp îndelungat[2].
Într-o altă opinie, obiceiul constituie izvor de drept numai când legea însăşi consacră obligativitatea acestuia sau jurisprudenţa îl impune dându-i o recunoaştere oficială[3]. Diversitatea de păreri poate fi explicată în primul rând, prin lipsa unei definiţii legale a obiceiului juridic. În al doilea rând, investigând literatura de specialitate constatăm că în încercarea de elaborare a acestui concept, s-au conturat două sensuri: un sens larg şi un sens restrâns.
În sens larg, noţiunea ar include toate regulile care nu au o consacrare textuală: principii generale ale dreptului, jurisprudenţa, tradiţii, practici recunoscute de autoritatea publică etc.
În sens restrâns, cutuma juridică este definită ca o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie. Desprindem din definiţia de mai sus două elemente ce structurează cutuma juridică: un element material (obiectiv) şi un element psihologic (subiectiv). Elementul material se referă la uzanţa însăşi care prin generalitatea şi repetabilitatea ei se fixează în practica vieţii sociale. Iar elementul psihologic constă în convingerea obligativităţii unor asemenea norme. Cât priveşte învestirea cu autoritate juridică a obiceiurilor amintite, puterea statală poate avea atitudini variate. Ea poate recunoaşte şi dota cu forţă juridică obiceiurile convenabile consolidării ordinii de drept sau le poate interzice pe acelea care contravin acestei ordini.
De asemenea, puterea statală poate manifesta toleranţă faţă de acele obiceiuri care nu contrazic ordinea de drept existentă şi care nu reclamă o "haină juridică" anume.
Succintă prezentare istorică
În evoluţia istorică a dreptului, locul şi rolul obiceiului juridic a variat de la o epocă la alta. Iniţial, el apare ca o formă de exprimare a unor reguli care s-au format de-a lungul timpului şi care au fost respectate, în virtutea unor deprinderi îndelungate, fără a fi impuse prin constrângere. Odată cu apariţia statului, acestor reguli li s-a recunoscut forţa juridică şi ele au devenit veritabile izvoare de drept, mai ales în statele sclavagiste şi feudale[4]. Existenţa la aceste state a cutumei juridice ca principal izvor de drept se explică prin caracteristicile acesteia de a fi o regulă socială care corespunde cel mai bine societăţilor în care dinamica vieţii sociale este lentă, iar unitatea statală nu s-a realizat încă.
În aceste condiţii, obiceiul juridic poate exprima mai bine decât un alt izvor de drept particularităţile locale precum şi fărâmiţarea politică specifică perioadelor istorice premergătoare centralizării vieţii economice şi politice.
Primele acte normative scrise (sclavagiste şi feudale) nu sunt decât culegeri de cutume juridice.
Astfel, la vechii greci, normele de drept apar odată cu constituirea statului athenian, mai întâi sub forma cutumelor, apoi sub forma dreptului scris care la început reprezenta în mare parte o codificare a dreptului obişnuielnic (ca de exemplu, Legile lui Dacon, 621 î.H.).
De asemenea, la romani după formarea statului, obiceiurile străvechi se transformă în cutume juridice în conformitate cu interesele guvernanţilor. Iar cea mai veche lege romană (Legea celor 12 table) cuprinde în afară de unele dispoziţii noi şi multe obiceiuri străvechi adaptate realităţilor vremii. Pe teritoriul ţării noastre, perioada democraţiei militare a însemnat o epocă de început în cristalizarea normelor juridice cutumiare, care ţinând seama de "împletirea puterii religioase şi politice" aveau o puternică amprentă religioasă ca pretutindeni în antichitatea incipientă.[5] Obiceiul juridic şi-a menţinut locul şi rolul în dreptul geto-dac chiar şi după cucerirea romană. El privea atât raporturile interne (mai ales cele din sfera proprietăţii şi familiei), cât şi raporturile externe.[6]
Evul mediu cunoaşte o mai mare extindere şi varietate a obiceiurilor juridice. Numărul cutumelor fiind în continuă creştere, s-a ridicat problema sistematizării şi încorporării acestora în legi scrise. Ca urmare a eforturilor de selectare şi sistematizare, au apărut o serie de culegeri de cutume în Franţa, Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt (1270) "Oglinda saxonă" (1230) şi Oglinda şvabă (1273-1282) în Germania, Pravila Rusă (sec. IX-XIII) în Rusia.
În dreptul românesc cutuma juridică a continuat să se aplice pe toată durata epocii medii. Dreptul cutumiar (obişnuielnic) cunoscut în izvoarele istorice ca "Jus Valachicum" se întâlnea atât la populaţia română din Ţările Române, cât şi la românii din statele vecine (Bulgaria, Polonia, Serbia, Ungaria). Odată cu formarea statelor feudale româneşti Jus Valachicum este recunoscut ca "legea ţării" (lex terrae), ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cu populaţia românească şi teritoriul pe care ea era aşezată. [7] Obiceiul pământului a servit mai apoi ca sursă de inspiraţie în actele normative scrise mai ales pentru: "Pravilniceasca condică (1780), Codul Calimach (1817) sau Legiuirea Caragea (1818)."[8] În raport cu reglementările scrise, însă, obiceiul juridic este inferior, fiind lipsit de precizia şi siguranţa acestora. De asemenea, un obicei este mai greu de cunoscut şi probat. În epoca la care ne referim pe lângă meritele incontestabile ale obiceiurilor juridice, de a consacra şi apăra valori spirituale ale poporului român, trebuie evidenţiată şi o altă latură a acestora. Este vorba de consfinţirea prin numeroase cutume a inegalităţilor sociale sau dintre sexe, precum şi a discriminărilor naţionale şi sociale, de intoleranţă religioasă.
Obiceiul juridic îşi păstrează importanţa şi în dreptul modern şi contemporan, dar locul şi rolul acestuia nu este acelaşi în toate statele ce cunosc acest drept.[9] Astfel, el constituie un important izvor de drept (alături de practica judiciară) în dreptul anglo-saxon şi cel american[10] , în timp ce pe continentul european rolul acestuia scade din ce în ce mai mult, în favoarea legii scrise.[11] În sistemul dreptului românesc cutuma juridică se menţine mai ales în dreptul civil (în materie de servitute, raporturi de vecinătate). În materie de raporturi de vecinătate, de exemplu, Codul Civil face trimitere la obiceiuri care , în acest fel, devin un izvor de drept, fiind încorporate în mod indirect în reglementarea juridică respectivă. Este ilustrativ, în acest sens, art. 610 din Codul Civil care prevede că <<cel care face o construcţie lângă un zid comun sau necomun este obligat să respecte distanţa stabilită de normele speciale şi de "obiceiurile particulare" cu privire la asemenea lucrări>>.
Dar şi în alte domenii ale dreptului civil, cum ar fi interpretarea contractului, cutuma juridică îşi găseşte aplicabilitate. Astfel, potrivit art. 980 Cod Civil dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. Cutuma judiciară îşi păstrează încă un rol însemnat în dreptul internaţional public şi privat şi în dreptul comerţului internaţional.[12]
- Actul normativ
Obiceiul juridic nu a putut acoperi în totalitate nevoile reglementării, consacrării şi apărării relaţiilor sociale care s-au format odată cu începuturile vieţii statale. Noile cerinţe au reclamat formarea unor norme juridice noi - acte normative - care în ierarhia izvoarelor dreptului s-au situat şi au rămas, până în prezent, pe primul loc. Particularitatea acestui izvor de drept rezidă în faptul că norma juridică provine preponderent de la un organ statal ce are competenţa de a reglementa relaţiile sociale. Sub aspect terminologic trebuie precizat că noţiunea de act normativ (sau act juridic normativ) desemnează formele sub care apar normele juridice edictate de organele competente ale statului: lege, decret, hotărâre, ordonanţă, regulament etc.
În limbaj juridic, însă, pentru acoperirea întregii palete de acte normative, se utilizează şi termenul de "lege" într-un sens foarte larg. În cuprinsul prezentei lucrări termenul de "lege" va fi folosit în sensul său strict pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el unipersonal sau colegial, monarhic sau republican.
Primele acte normative au apărut în statele sclavagiste şi ele au cuprins pe lângă reguli cutumiare străvechi, reglementări noi privind proprietatea, familia, statutul persoanei. Cele mai vechi legi au apărut la popoarele Orientului antic şi ele au fost cele din Summer (Codurile Lipit - Istar, Ur - Nammu), Codul lui Hammurabi, Mesopotamia (Babilon), Egipt (Legea lui Bokoris). Aceste reglementări au avut o largă aplicare în Orientul antic, apropiat şi mijlociu. Trebuie să adăugăm, de asemenea, ca fiind reprezentative pentru perioada în discuţie: Legile lui Manu (India), Legea Mu (China), Legile lui Moise - Decalogul (la evrei), Legea celor 12 table (Roma Antică), Legile lui Solon şi ale lui Dracon - în Grecia antică.
Importanţa legii creşte în feudalism pe măsura centralizării vieţii economice şi politice şi formării de state mari centralizate. Sunt edictate acum legi şi coduri, cum au fost: Codul penal Carolina (1532) în Germania, Codul maritim (1673) şi Codul comercial (1601) în Franţa, iar în ţara noastră: Pravilniceasca Condică (1780), Codul Calimach (1817), Codul Caragea (1818)[13].
În epoca modernă, capătă din ce în ce mai mult contur tendinţa spre un drept scris. Unul dintre principiile ce s-au impus din perioada de pregătire a revoluţiilor burgheze era cel al supremaţiei legii în cadrul reglementărilor juridice şi actelor normative. Preluând puterea politică în stat, burghezia a creat un sistem al actelor normative, potrivit ierarhiei aparatului de stat, denumirea de "lege" fiind atribuită de regulă, actelor normative adoptate de parlament potrivit procedurii de legiferare. Apar acum primele constituţii ca legi fundamentale edictate de un organ suprem, special constituit.
- c) Precedentul judiciar
În doctrina juridică, noţiunea de jurisprudenţă (precedent judiciar) este utilizată pentru a desemna totalitatea hotărârilor judecătoreşti, a deciziilor arbitrale[14] prin care s-au aplicat sau interpretat normele juridice.
Urmărite în evoluţia lor istorică, aceste hotărâri au avut un rol important în cristalizarea izvoarelor dreptului. Dar în prezent, cel puţin în concepţia dreptului românesc (ca şi a altor sisteme de drept) precedentul judiciar nu este, în principiu[15], acceptat ca un izvor de drept. Hotărârile judecătoreşti sunt acte care nu conţin reguli juridice, ci soluţii concrete, individuale, date pe baza unor acte de jurisdicţie şi în vederea aplicării lor. Asemenea acte de jurisdicţie trebuie deosebite de actele jurisdicţionale ale unor organe de stat interne (cum ar fi organele administrative) sau ale organelor internaţionale (ONU) care îşi formează propria practică ce nu poate fi cuprinsă în sfera noţiunii de jurisprudenţă.
Desigur, în anumite perioade istorice, ţări sau circumstanţe, precedentul judiciar a fost (şi este) apreciat ca un veritabil izvor de drept, soluţiile instanţelor judecătoreşti devenind obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti sau pentru alte organe de stat, confruntate cu soluţionarea unor cauze asemănătoare.
Rolul precedentului judiciar nu a fost acelaşi în toate timpurile şi sistemele de drept. Prezenţa sa printre izvoarele dreptului este semnalată încă din dreptul sclavagist. Ca diviziune a dreptului roman, dreptul pretorian (honorar), de exemplu, conţinea norme introduse de pretori sau alţi magistraţi, date în soluţionarea unor cauze concrete. Prin edictele magistraţilor judiciari se corecta, adapta sau completa vechiul drept civil roman (jus civile) care, uneori, era depăşit de realităţile vremii. Edictele magistraţilor (pretorul urban, pretorul peregrin, edilii curuli, guvernatorii de provincie) care "au dat un puternic impuls vieţii juridice devenind pentru mai multe sute de ani izvorul cel mai dinamic al reglementărilor romane[16], erau obligatorii pentru aceştia. În timp, însă, ele "au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii"[17].
În epoca medievală precedentul judiciar îşi menţine o poziţie importantă, în sistemul izvoarelor dreptului, alături de obiceiul juridic (cu care se află în corelaţie, de altfel). În Europa, el capătă tot mai mult teren, odată cu receptarea dreptului roman (sec. al XV-lea şi al XVI-lea). Evoluţia acestui izvor de drept a fost puternic marcată de tribunalele maritime şi comerciale, care şi-au dezvoltat o practică proprie, sistematizată în colecţii de jurisprudenţă ce au alimentat formarea dreptului maritim şi comercial.
Pe măsura centralizării puterii de stat feudale şi a formării monarhiilor absolute prinde tot mai mult contur tendinţa de întărire a rolului actelor normative edictate de monarhul absolut în detrimentul precedentului judiciar şi a celorlalte izvoare de drept.
Pentru că cele mai importante relaţii sociale sunt acum reglementate prin legi scrise, prin coduri cuprinzătoare, precedentul judiciar decade, fiind chiar interzis în unele legislaţii. Codul penal german (de la 1794), de exemplu, conţinea o dispoziţie expresă în acest sens: "În hotărârile care urmează să fie pronunţate - preciza codul menţionat - nu trebuie luate în considerare nici părerile oamenilor de ştiinţă, nici hotărârile precedente aduse de tribunale".
Dispoziţia reapare în Codul civil francez (1804) sau în Codul civil austriac (1811).
În epoca modernă problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem de drept la altul. În ţările europene continentale, cum este cazul ţărilor menţionate mai sus, precedentul nu a fost recunoscut ca izvor de drept pe când în altele (SUA, Canada, Anglia), el şi-a păstrat un loc central fiind considerat, alături de cutuma juridică principalul izvor de drept.
Este ilustrativ, în acest sens, cazul Angliei (şi al ţărilor care au adoptat sistemul anglo-saxon) în care dreptul comun (common law) este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi cutumele consfinţite de ele. Specific sistemului constituţional britanic este faptul că lipseşte o constituţie (în sensul formal al termenului), în sens material conţinutul acesteia regăsindu-se într-un sistem coerent de cutume[18] la care se adaugă texte juridice adoptate de Parlamentul englez.
Prin puterea pe care o are, judecătorul englez este nu numai un interpret al legii, ci "o autoritate care creează regula de drept, hotărârea sa, cel puţin în cazul instanţelor superioare, constituind un precedent obligatoriu în viitor nu numai pentru instanţa respectivă, ci pentru toate instanţele inferioare"[19]. Într-o asemenea interpretare sensul regulii de drept este "acela pe care i-l dau instanţele judecătoreşti"[20]. Aşa privit, precedentul judiciar din common law "are o valoare obligatorie, erga omnes"[21]. Precizarea care trebuie făcută, însă, este că nu orice hotărâre judecătorească are valoare de precedent judiciar. Revenind la exemplul Angliei[22] au o asemenea autoritate, numai deciziile date de Privy Council al Camerei lorzilor.
În celelalte ţări europene, cele mai multe curente ale doctrinei juridice se pronunţă defavorabil menţinerii jurisprudenţei printre izvoarele dreptului. Cu toate acestea nu poate fi neglijată părerea acelor autori care atrag atenţia că ar fi o exagerare negarea completă a rolului precedentului judiciar ca izvor de drept. Se aduc, drept argument, hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie franceze, care sunt obligatorii pentru toate instanţele inferioare.
Cât priveşte doctrina şi practica dreptului românesc, acestea oscilează între a contesta valoarea de izvor de drept a precedentului judiciar şi a recunoaşte forţă obligatorie soluţiilor practicii judiciare (cel puţin dacă avem în vedere unele decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau deciziile Curţii Constituţionale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate şi de declarare a unor texte ca neconstituţionale).
Într-o opinie mai veche (mai ales după al doilea război mondial) practicii judiciare nu i s-a recunoscut valoarea de izvor de drept. În mod constant doctrina juridică s-a exprimat în sensul că o regulă de conduită, conturată în practica judecătorească, nu este echivalentă cu regula propriu-zisă de drept. Cum este cunoscut, activitatea legislativă se particularizează prin faptul că este o atribuţie exclusivă a organelor legislative sau administrative care adoptă regulile de drept după o anumită procedură prestabilită de lege, pe când jurisprudenţa nu creează reguli obligatorii. Este adevărat că uneori, în activitatea organelor judecătoreşti se pot cristaliza anumite reguli de conduită, dar ele au o importanţă scăzută în raport cu normele juridice propriu-zise. Regulile jurisprudenţei nu au autoritatea normelor elaborate de legiuitor, ele putând fi modificate ori de câte ori apar cazuri sau împrejurări noi.
Pe de altă parte, nici un judecător nu este ţinut de soluţia pe care rezolvarea unei cauze anterioare o oferă. Dacă o instanţă se inspiră din soluţia oferită de o altă instanţă, într-o cauză similară, preluând chiar acea soluţie, o face numai pentru că are convingerea legalităţii şi temeiniciei acesteia.
Expresia ce apare izolat în literatura de specialitate - de „normă a jurisprudenţei” - este convenţională, „în realitate fiind vorba mai mult de o tradiţie sau de o călăuză în practica judiciară”.[23]
Dar chiar în opinia arătată, nu putem trece cu uşurinţă peste rolul creator al jurisprudenţei în drept, aceasta semnalând lacune legislative şi oferind organelor de stat competente, unele soluţii pentru concretizarea şi adâncirea reglementărilor juridice existente. Acest rol este bine conturat şi în practica dreptului internaţional când, pentru a clarifica reglementările cuprinse în anumite norme de drept internaţional, pot fi invocate hotărâri ale unor instanţe naţionale (care privesc litigii întemeiate pe instituţii şi norme de drept internaţional public). "O practică uniformă şi constantă a unor tribunale naţionale în asemenea probleme poate contribui la precizarea şi îmbogăţirea conţinutului normelor aplicabile într-un anumit raport juridic internaţional"[24]
Opinia mai recentă (aflată la polul opus al celei prezentate anterior), a apărut pe fondul discuţiilor ce se poartă în jurul unor dispoziţii legale care conduc spre concluzia obligativităţii unor soluţii ale practicii judiciare.
Se susţine, de exemplu, că deciziile Curţii Supreme de Justiţie a României[25], au forţă obligatorie, cel puţin în ce priveşte soluţiile instanţelor inferioare care contravin acestor decizii şi pot fi atacate până la instanţa noastră supremă.
Cum este cunoscut, în cadrul competenţei sale de control a activităţii instanţelor judecătoreşti, instanţa noastră supremă elaborează decizii de îndrumare, în vederea interpretării şi aplicării uniforme a legilor. Aceste decizii nu sunt soluţii de speţă, ci îndrumări de principiu pentru soluţionarea unor cauze de către instanţe. Aşa privite ele nu pot fi încadrate în ceea ce am denumit, mai sus, jurisprudenţă.
Deşi deciziile menţionate sunt inspirate de litigii reale, în care instanţele inferioare au dat soluţii contradictorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se pronunţă în litigiile respective. Abordând probleme juridice în termeni generali şi abstracţi (în afara procedurii contencioase) prin deciziile de îndrumare, instanţa supremă este preocupată numai de aplicarea uniformă a legilor, îndrumând instanţele inferioare şi pe toţi cei chemaţi să aplice legea.
Cu privire la obligativitatea deciziilor de îndrumare în doctrina juridică[26] se atrage atenţia că punctele de vedere contradictorii, ce se confruntă încă pe această temă, sunt alimentate doar de o imprecisă exprimare a intenţiei legiuitorului şi de denumirea utilizată. De aceea, se propune modificarea reglementărilor în materie şi consacrarea expresă a caracterului obligatoriu al deciziilor de îndrumare.
Propunerea de mai sus nu poate fi contrazisă de faptul că potrivit legii, deciziile de îndrumare ale Plenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt supuse parlamentului spre cenzurare. Câtă vreme nu sunt cenzurate de parlament acestea îşi păstrează forţa juridică şi deci obligativitatea.
Oricare ar fi explicaţia[27] de la care pornim, este cert că datorită poziţiei organului de la care emană (organul suprem de justiţie) a autorităţii ştiinţifice şi a conţinutului lor, deciziile amintite au o puternică influenţă asupra practicii judiciare. De asemenea, semnalând lacune legislative şi oferind organelor judiciare unele soluţii (chiar apreciate, cu caracter de recomandare) pentru concretizarea şi adâncirea reglementărilor existente, ele au un rol creator în ştiinţa şi practica dreptului.
Dacă ne referim la jurisprudenţă (în general) vom putea costata că în lumina unor reglementări în vigoare ea poate fi primită ca izvor de drept.
În practica judiciară s-a invocat adesea obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unor legi sau ordonanţe, pe temeiul art. 146 şi 147 din Constituţia României din 21 noiembrie 1991[28], revizuită.
Dispoziţiile menţionate consacră obligativitatea şi neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale (privite global). Întrucât legea nu distinge rezultă că toate deciziile Curţii Constituţionale au acest caracter (deci, inclusiv cele prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe). Pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, deciziile Curţii Constituţionale nu produc efecte numai faţă de părţile din litigiul aflat pe rolul instanţelor de judecată (inter partes) ci ele produc efecte faţă de toate subiectele de drept (erga omnes). Prin această trăsătură ele dobândesc valoarea unor veritabile izvoare de drept.
Un argument legal, în plus, în susţinerea obligativităţii deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate ne oferă Legea nr. 47/1992 (republicată) care prin art. 25 al 1 precizează că: “Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În aplicarea acestui articol, în practica vieţii juridice s-a dezvoltat o practică cu caracter contradictoriu. Într-una dintre soluţiile sale Curtea Supremă de Justiţie[29] a apreciat că decizia de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate şi de declarare a unui text ca neconstituţional nu poate fi obligatorie câtă vreme textul respectiv urmează a se aplica în continuare până la intervenţia legiuitorului în sensul înlăturării sau modificării lui. Pe de altă parte, critica formulată de Curtea Constituţională, prin decizia menţionată se adresează legiuitorului şi nu instanţelor judecătoreşti[30].
Opusă acestui punct de vedere, s-a conturat părerea că art. 25 al 1 din Legea 47/1992 indică una dintre situaţiile în care jurisprudenţa constituie izvor de drept în actualul sistem de drept românesc. În opinia arătată, decizia de neconstituţionalitate a unui text de lege este definitivă şi obligatorie faţă de toţi cei vizaţi (organe legislative şi organe de aplicare a dreptului).
De asemenea, din economia legii în discuţie nu rezultă că obligativitatea deciziei Curţii Constituţionale ar fi condiţionată de intervenţia ulterioară a legiuitorului în sensul modificării sau înlăturării textului neconstituţional. Dacă ar fi aşa, textele de lege neconstituţionale ar continua să se aplice în cazul în care legiuitorul ar întârzia sau chiar ar refuza să intervină.
În sensul considerării jurisprudenţei ca izvor de drept pot fi invocate şi unele articole ale Codului de procedură civilă. Este ilustrativ, în acest sens, art. 329 din Codul de procedură civilă (aşa cum a fost modificat şi completat[31]) care prevede că “Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei are dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.
Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României partea I.
Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.
Chiar dacă deciziile vizate de art. 329 Cod de procedură civilă sunt pronunţate în interpretarea legii, prin caracterul obligatoriu al acestora se curmă practica neunitară a instanţelor judecătoreşti.
Precedentul judiciar şi dreptul internaţional
Unele precizări se impun în legătură cu locul şi rolul precedentului judiciar în cadrul izvoarelor dreptului internaţional.
În general, în identificarea izvoarelor dreptului internaţional, autorii de specialitate pornesc de la dispoziţiile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, conform căruia: “Curtea a cărei misiune este de a soluţiona diferendele care îi sunt supuse, va aplica: convenţii internaţionale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept; principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public ai diferitelor naţiuni”.
În problema supusă dezbaterii, dispoziţiile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie trebuie corelate, aşadar, cu dispoziţiile art. 59 din acelaşi Statut potrivit cărora hotărârile Curţii nu au “forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează”.
Este evidentă, aşadar, valoarea obligatorie “inter partes” a unor asemenea hotărâri, ceea ce exclude plasarea precedentului judiciar printre izvoarele dreptului internaţional.
Dealtfel, doctrina juridică actuală este constantă în a recunoaşte că “judecătorii nu elaborează norme de drept internaţional, ci numai le aplică”[32], dar că având în vedere autoritatea şi valoarea ştiinţifică prezentate de unele hotărâri judecătoreşti (cum ar fi cele ale Curţii Internaţionale de Justiţie) ele sunt “adeseori preluate şi invocate ca mijloace auxiliare de precizare a conţinutului normelor aplicabile în litigii cu elemente identice sau asemănătoare”.
De asemenea, nu trebuie minimalizată contribuţia acestor hotărâri la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului internaţional[33].
Precedentul judiciar şi dreptul comunitar
Şi în aprecierea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie[34] s-au conturat opinii variate.
În general, autorii de specialitate recunosc faptul că “jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental”[35]. Dar, pentru că aplicarea dreptului comunitar implică interpretarea acestuia, într-un fel sau altul “regulile juridice sunt perfecţionate şi suplimentate, astfel că sunt impuse noi reguli, care deşi, teoretic, obligă numai părţile în litigiu, în practică “au o valabilitate generală de lege, întrucât justiţia nu se va guverna ea însăşi dacă nu sunt prezente motive raţionale”[36].
Cum este cunoscut, interpretarea legii (ca operaţiune logico – juridică de descifrare a conţinutului corect şi complet al ei) este cu atât mai necesară cu cât aceasta este lacunară sau foarte generală ca formulare. De aceea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie prin care se completează şi precizează dispoziţiile tratatelor comunitare (asigurându-se şi respectarea lor[37]) poate fi apreciată ca un izvor esenţial de drept (cu valoare de precedent judiciar[38]). Unii autori vorbesc chiar de “aptitudinea Curţii de a crea dreptul.[39]
În unele cazuri concrete,[40] Curtea de Justiţie invocă chiar propriile hotărâri anterioare pentru a motiva hotărâri noi, recunoscând implicit valoarea de izvor de drept a acestora.
Această practică nu este însă constantă pentru că în alte cazuri, Curtea s-a detaşat de practica anterioară apreciind că nici tribunalele naţionale nu sunt obligate să respecte o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare sau identice.
Dar chiar în astfel de situaţii nu trebuie pierdut din vedere rolul pe care jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie îl are în perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului comunitar cu deosebire în cristalizarea principiilor dreptului internaţional care guvernează şi acest domeniu. Pentru că în practica sa judecătorul comunitar aplică aceste principii[41], în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu ordinea juridică comunitară.
- Contractul normativ
Articolul 942 din Codul civil defineşte contractul ca fiind "acordul încheiat între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge un raport juridic".
Contractul este, de regulă, un act individual care stabileşte drepturile şi îndatoririle unor subiecte precis determinate, vizând un raport juridic concret cum ar fi cel de vânzare - cumpărare, donaţie, schimb. Uneori, însă, contractul stabileşte în urma acordului dintre două sau mai multe persoane o regulă generală după care se vor conduce acele părţi şi astfel el poate dobândi valoare de izvor de drept. Date fiind situaţiile de excepţie în care contractul poate deveni "act normativ", acesta ocupă un loc secundar în raport cu celelalte izvoare de drept, iar în succesiunea istorică a dreptului el joacă un rol mai important abia în feudalism. Sunt semnificative, în acest sens, contractele normative ce reglementau o serie de relaţii dintre reprezentanţii stărilor privilegiate. Alteori contractele normative erau încheiate între feudali şi oraşele aflate pe feudele lor şi care doreau să capete o oarecare autonomie. Sunt cotate drept contracte normative: "Magna Charta Libertatum" (1215) încheiată între feudali şi regele Angliei[42] şi Înţelegerea de la Cluj - Mănăştur, încheiată la 6 iulie 1437 între ţăranii iobagi şi feudali ca urmare a victoriei răsculaţilor de la Bobâlna. Tot în dreptul intern, contractul se foloseşte ca un instrument juridic de drept constituţional, cu prilejul formării statelor confederative şi federative. Contractele încheiate în acest domeniu stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale ale statului federal şi respectiv ale statelor membre. Dacă în dreptul intern contractul normativ apare sporadic şi redus ca pondere, în dreptul internaţional el apare mai frecvent, ca izvor de drept, sub forma tratatelor, convenţiilor, acordurilor etc., încheiate în acest domeniu. În calitate de subiecte principale ale dreptului internaţional, statele îşi reglementează raporturile lor reciproce prin diferite acte de felul celor menţionate mai sus. Amintim spre exemplu: Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (intrată în vigoare la 26 octombrie 1945), Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948), Convenţia cu privire la drepturile copilului (20 noiembrie 1989), Carta de la Paris pentru o nouă Europă (21 noiembrie 1990).[43]
- Principiile generale de drept
Cum arătam într-o secţiune anterioară, principiile generale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare generale, pe care instanţa le are în vedere atunci când nu există reglementări de detaliu într-o anumită problemă. Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, în special cele formulate încă în dreptul roman (specialia generalibus derogant[44], bona fides prezumitur [45], nemo censettur ignorare legem[46]) .
Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea dreptului, dar mai ales în aplicarea sa. Ele pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul pluralismului politic, pluralismul formelor de proprietate). Unele principii au însă un caracter exclusiv juridic (principiul neretroactivităţii legii, autorităţii lucrului judecat, independenţei judecătorilor). Multe dintre principiile analizate sunt înscrise în Constituţie, căpătând, în felul acesta, o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte reglementări. Astfel, articolul 124 al. 3 din Constituţia României consacră principiul independenţei judecătorilor, statuând că "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Art. 127 din Legea fundamentală consacră caracterul public al dezbaterilor[47], iar dintre principiile de drept internaţionale înscrise în Constituţia României reţinem "principiul îndeplinirii întocmai şi cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale" (pacta sunt servanda) sau "principiul neamestecului în afacerile altor state" (principiul neintervenţiei)[48], etc.
- Doctrina juridică
Noţiunea de doctrină juridică poate fi abordată într-un sens larg sau într-un sens restrâns. În sens larg, noţiunea desemnează totalitatea lucrărilor elaborate şi publicate în sfera vieţii juridice (cursuri universitate, tratate, monografii, articole, comunicări ştiinţifice). În acest înţeles orice lucrare de natură juridică indiferent de autoritatea ştiinţifică a celui ce a elaborat-o şi de calitatea sa, s-ar circumscrie noţiunii de "doctrină juridică". Într-un sens restrâns doctrina juridică reţine doar elaborările celor mai calificaţi, mai prestigioşi autori. Este sensul ce se desprinde şi din reglementările de drept internaţional. Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că în judecarea diferendelor supuse Curţii, aceasta va aplica pe lângă convenţiile internaţionale, cutuma internaţională şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate precum şi hotărârile judecătoreşti şi "doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloc de determinare a regulilor de drept" (art. 38 pct.1 lit. d). În teoria şi practica dreptului intern românesc s-a impus, de asemenea, acest sens. Dar în concepţia dreptului românesc, doctrina nu poate avea rol direct creator de drept (izvor de drept) şi sub acest aspect există unanimitate de păreri. Punctul de vedere al unui specialist, oricâtă autoritate ştiinţifică ar avea şi oricât de fundamentat ar fi, nu poate îmbrăca trăsăturile unei reguli de drept: generalitatea şi obligativitatea. De asemenea, în dreptul internaţional public doctrina nu este inclusă nici măcar printre izvoarele subsidiare (auxiliare) ale dreptului internaţional public. Doctrinarii acestui drept nu creează dreptul pozitiv în lucrările lor, ci constatând existenţa normelor de drept internaţional, le comentează, le interpretează.
Chiar dacă nu are valoare de izvor de drept, doctrina juridică a reprezentat dintotdeauna o importantă sursă de inspiraţie pentru legiuitor, ca şi pentru judecători sau ceilalţi interpreţi ai dreptului. Influenţa doctrinei asupra elaborării, perfecţionării şi aplicării dreptului nu se exercită prin caracterul său obligatoriu pentru că acesta lipseşte. Forţa ei se alimentează din autoritatea ştiinţifică prezentată, din puterea de convingere şi judecăţile pe care le emite. Astfel, doctrinarii pot atrage atenţia asupra unor aspecte nesesizate încă de legiuitor, după cum pot critica sau propune corective dreptului pozitiv, ori sugera unele soluţii noi.
În dreptul internaţional, mai mult decât în cel intern, doctrina juridică poate contribui la individualizarea şi precizarea normelor cutumiare (nescrise). Ea este valorificată de instanţele de judecată internaţionale, ca şi de părţile aflate în diferend, pentru soluţionarea lui.[49]
În evoluţia istorică a dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a cunoscut şi alte soluţii.
În dreptul roman, de exemplu, jurisconsulţii şi-au adus o contribuţie substanţială la interpretarea şi aplicarea dreptului precum şi la adaptarea acestuia la realităţile vremii. Fiind consultaţi asupra problemelor de drept, aceştia se pronunţau în numele principiului "ex autoritatae principis" (pe baza autorităţii principiului legal). Servindu-se de jurisconsulţi în realizarea politicii lor, împăraţii romani le-au acordat dreptul de a da avize în soluţionarea unei cauze de care trebuiau să ţină seama.
Ulterior, aceste avize au fost luate în considerare şi în soluţionarea altor cauze similare. În timp, din cauza numărului mare de jurisconsulţi ce puteau exercita această autoritate, au apărut unele contradicţii între avizele acordate, ceea ce a obligat la restrângerea numărului acestora. Dintre jurisconsulţii de mare renume cunoscuţi în sec. al II-lea d. H. pot fi amintiţi: Papinian, Paul, Ulpian ale căror opere, alături de cele ale lui Modestin şi Gaius au căpătat valoare de lege, pe baza unei hotărâri date în anul 426[50] . De astfel, lucrările jurisconsulţilor, mai ales cele ale lui Paul şi Ulpian au constituit principala sursă de inspiraţie în elaborarea Digestelor şi Pandectelor lui Justinian.
Rolul doctrinei ca izvor de drept se menţine şi în dreptul feudal, în procesul recepţionării dreptului roman şi apoi al prelucrării cutumelor. În Europa, dreptul roman reînvie odată cu dezvoltarea oraşelor şi a burgheziei. Este un drept facil pentru orăşeni, protejând mai ales interiorul oraşelor acestora.
În Italia, cercetătorii şi comentatorii dreptului roman purtau denumirea de glosatori iar adnotările sau comentariile, glose. Acestea au dobândit cu timpul o autoritate mai mare, chiar decât autoritatea textelor la care se refereau. Câtă vreme glosele au reuşit să adapteze textele dreptului roman la realităţile epocii respective, ele au jucat un rol deosebit de important în distribuirea justiţiei. După ce au fost depăşite de mersul evenimentelor ele au devenit o frână în dezvoltarea dreptului.
O evoluţie asemănătoare cunoaşte receptarea dreptului roman în Franţa şi Germania. Jurisconsulţii francezi au folosit principiile dreptului roman pentru completarea sistemului lacunar al dreptului cutumiar francez. De asemenea, în Germania el a devenit un drept comun care se aplica ori de câte ori normele dreptului local erau contradictorii sau lacunare.
În epoca modernă ştiinţa juridică şi-a menţinut şi chiar adâncit rolul în unificarea, dezvoltarea şi adaptarea la realităţile sociale în continuă schimbare. Dar funcţia de izvor de drept a doctrinei juridice a încetat practic. În general, sistemele de drept intern şi chiar reglementările internaţionale nu mai recunosc doctrinei această valoare. Numai în cazuri izolate, legea permite instanţei judecătoreşti să adopte soluţii inspirate din doctrină, dacă reglementările existente sunt lacunare. Ilustrativ, în acest sens, este Codul civil elveţian care conţine o asemenea dispoziţie în art. 1 al. 3 care prevede că «legea reglementează toate materiile la care se referă litera sau spiritul uneia din dispoziţiile sale. În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi în lipsa unei cutume, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă».
[1] Ph. Mallinvaud, op. cit., p. 42.
[2] În şcoala istorică a dreptului (Germania, sec. XIX - Savigny, Puchta) s-a conturat teza, după care simpla practicare comună ar fi suficientă pentru învestirea obiceiului cu forţă juridică. În această optică izvorul oricărui drept se află în aşa-numitul "spirit popular" şi, deci, nu ar fi necesară recunoaşterea acestuia de către o autoritate publică.
[3] Este "Teoria recunoaşterii" potrivit căreia obiceiul dobândeşte valoare juridică numai după ce o autoritate legislativă sau o instanţă judecătorească şi-au pus pecetea recunoaşterii oficiale (I. Ceterchi ş. a., op. cit., p. 54). În această ultimă opinie obiceiul juridic nu ar fi altceva decât o "jurisprudenţă constantă", un izvor de drept indirect. Michel Fromont, Alfred Riege, Introduction au Droit, Allemand, Tome I., Editura Cujas, Paris, 1977, p. 196-200, citat de I. Ceterchi, op. cit., p. 54. Cât priveşte definiţia formulată în literatura română, vezi şi Stanciu D. Cărpenaru, Introducere în cercetarea dreptului comercial: Actualitatea şi perspectivele dreptului comercial, în Dreptul nr. 9/1991, p. 14. Despre cutuma internaţională vezi M. Niciu, op. cit., p. 51 şi urm. Dominique Carreau, Droit internationnal 2, Editions Pedone, Paris, 1988, p. 240. Curtea Internaţională de Justiţie defineşte obiceiul ca "o practică prelungită şi continuă între două state, acceptată de ele ca guvernând raporturile lor".
[4] Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui - "Legea talionului".
[5] Maria Dvoracek, Istoria dreptului românesc, op. cit., p. 84.
[6] E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 25.
[7] I. Ceterchi ş.a. op. cit., p. 55.
[8] E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria dreptului românesc, op. cit. p. 151-154.
[9] V. D. Zlătescu, Geografia juridică contemporană, op. cit. p. 72-101.
[10] Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Casa de editură şi presă "Şansa", S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 35-58 şi 80-109.
[11] Cristian Ionescu, op. cit., p. 114-217.
[12] I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 20 şi urm.; Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[13] Pentru detalii privind aceste izvoare de drept, a se vedea, Ioan Platon, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno-Americană, Bucureşti, 1994, p. 247 şi urm.
[14] Noţiunea de jurisprudenţă are în sfera sa de cuprindere, alături de hotărârile judecătoreşti şi deciziile arbitrale care sunt acte de jurisdicţie ale unor organe constituite în vederea distribuirii justiţiei. În sfera vieţii internaţionale, de exemplu, alături de organe de jurisdicţie cu caracter permanent instituţionalizat (cum ar fi Curtea Internaţională de Justiţie) apar şi trebunale arbitrale internaţionale, cu caracter ad-hoc. Acestea se pot constitui de către două sau mai multe state, pentru soluţionarea anumitor diferende. Pentru detalii, a se vedea R. Miga-Beşteliu, op. cit. p. 311 şi următoarele.
[15] Cât priveşte doctrina şi practica dreptului românesc se discută în prezent, invocându-se unele dispoziţii legale, valoarea de izvor de drept a jurisprudenţei. Pentru detalii a se vedea, Betinio Diamant, Câteva argumente în sprijinul tezei că jurisprudenţa constituie izvor de drept, în Dreptul nr. 7/2001 p. 107 şi următoarele. Autorul invocă, în primul rând, obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate şi de declarare a unui text ca neconstituţional. Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea, din practica Curţii Supreme de Justiţie, dec. nr. 1815/1999 în Revista de drept penal nr. 4/1999.
[16] M. V. Jakotă, Diviziunile dreptului roman, în Drept roman, Edit. Chemarea Iaşi, 1993, vol. I, p. 67.
[17] M. V. Jakotă, Edictele magistraţilor judiciari, în op. cit. p. 75.
[18] Cele mai importane cutume se referă la: formalismul acordului monarhului la dizolvarea Camerei Comunelor, alegerea primului ministru din cadrul partidului politic ce a obţinut victoria în alegerile generale, solidaritatea ministerială în cazul prezentării demisiei de către primul ministru, etc.
[19] I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Edit. All Bucureşti 1993, p. 64.
[20] D. Ciobanu, op. cit. p. 27.
[21] Raluca Miga-Beşteliu, Introducere în Dreptul internaţional Public, Editura All Bucureşti 1998, p. 59.
[22] Dar dreptul comun englez s-a cristalizat în perioada 1060-1485 iar cucerirea Angliei de către normanzi (1066) nu a înlăturat dreptul anglo-saxon. De aceea şi în practica actuală se pot întâlni situaţii când juriştii englezi invocă reglementări din perioada anglo-saxonă. Astfel, în timp, s-au adunat un număr foarte mare de precedente, unele contradictorii, ceea ce îngreunează accesul la justiţie şi pentru jurişti.
[23] Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Edit. Dacia, Cluj-Napoca 1994, p. 106.
[24] R. Miga-Beşteliu, op. cit. p. 59.
[25] Începând cu data de 1 noiembrie 2003, denumirea « Curtea Supremă de Justiţie » se înlocuieşte cu denumirea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ». Potrivit art. 126 al. 1 din Constituţia revizuită prin Legea nr. 429/2003, “justiţia se realizează prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti”.
[26] G. Vrabie, Consideraţii privind interpretarea normelor juridice şi izvoarele de drept, în Studio Universitatis Babeş Bolyai nr. 2 / 1987.
[27] Avem aici în vedere şi părerea acelor autori care consideră deciziile de îndrumare, simple opinii constitutive ale Curţii Supreme, fără a avea caracter obligatoriu. În această opinie, deciziile de îndrumare nu pot fi privite nici ca acte de interpretare autentică, cu caracter general – obligatoriu pentru că norma interpretată nu a fost creată de Curtea Supremă de Justiţie. Rămân, aşadar, cum şi denumirea sugerează, nişte îndrumări pe care Curtea le poate da în executarea funcţiilor sale.
[28] În Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 se prevede că legile şi ordonanţele în vigoare precum şi regulamentele ce se constată a fi neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
[29] Dec, nr. 1815/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de drept penal, nr. 4/1999.
[30] B. Diamant, op. cit. în Dreptul nr. 7/2001 p. 107 – 108; C. L. Popescu, Respingerea prin lege a unei ordonanţe a Guvernului ca fiind neconstituţională, în Dreptul nr. 8/2003, p. 23.
[31] A se vedea O.U.G. nr. 59/2001 în M.O. nr. 217/27 aprilie 2001.
[32] Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 58.
[33] Pentru detalii, a se vedea Oppenheim’s International Law; R. Jennings, A. Watts, vol. I, Peace 1992 p. 41 – 42; H. Lauterpacht, The Development of International Law by the International Courts (1958 citat de Raluca Miga-Beşteliu, op. cit. p. 59.
[34] Instituind cele trei Comunităţi Europene (C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM) şi Uniunea Europeană, statele membre au convenit ca obiectivele acestora să fie realizate prin instituţiile comunitare printre care se numără şi Curtea de Justiţie. Pentru detalii a se vedea, L. Carton, Communautes Europeennes, Dalloz, 1991, D. Simon, Les sistemes juridique communautaire, PUF, Paris 1997; I. P. Filipescu, A. Fuerea, Drept internaţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1999.
[35] O. Manolache, Drept comunitar, Instituţii comunitare, Ed. All Beck, Bucureşti 1999, p. 35.
[36] H. G. Schermers, D. Wallbroeck, Judicial protection in the European Communities, 5-th ed. Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer Boston 1992, citat de O. Manolache, op. cit. p. 35.
[37] Potrivit tratatelor comunitare, Curţii de Justiţie îi revine îndatorirea de a garanta că în interpretarea şi aplicarea Tratatului este respectată legea. Altfel spus, prin hotărârile adoptate se garantează respectarea cerinţelor tratatelor comunitare şi executarea numai a acelor competenţe care izvorăsc din acele tratate. Cu privire la competenţa Curţii de Justiţie a se vedea, art. 164 din Tratatele C.E., art. 31 din Tratatul C.E.C.O. şi art. 31 din Tratatul EURATOM (articolele menţionate urmând a fi coroborate cu art. 1 din Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.
[38] Pentru o asemenerea interpretare, a se vedea Brasserie de Haecht, citat de O. Manolache, op.cit. p. 36.
[39] I. P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit. 1994, p. 31.
[40] A se vedea O. Manolache op.cit. p. 37.
[41] Putem aminti, în acest context, principiul securităţii juridice prin îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). Iar dintre principiile speciale acestui domeniu: principiul echilibrului instituţional, principiul cooperării loiale, principiul nediscriminării pe bază de naţionalitate etc. .
[42] Magna Charta (15 iunie 1215) dată de Ioan fără de Ţară baronilor şi episcopilor englezi. Este primul document din lume în care se schiţează elementele unei protecţii juridice a persoanei umane. Cristian Ionescu, op. cit. p. 36.
[43] Vezi documentele amintite şi altele în acest sens în Victor Duculescu, Protecţia juridică a Drepturilor, Ed. Lumina Lex , Bucureşti 1994, p. 51 şi urm.
[44] "Legea specială derogă de la cea generală".
[45] "Buna credinţă se prezumă".
[46] "Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii".
[47] Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
[48] Vezi art. 10 şi 11 din Constituţia României.
[49] Marţian I. Niciu, op. cit. p.55.
[50] V. Hlanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Ed. did. şi pedag. , Bucureşti, 1967, p. 45-50.