Răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii juridice la general şi a răspunderii administrative particular bazată pe existenţa unui suport juridic de drept administrativ. Dreptul administrativ prin normele sale reglementează raporturile sociale ce se nasc, se modifică sau se sting în activitatea de executare a legii. Orice formă a răspunderii juridice decurge în mod obiectiv, din momentul săvîrşirii unei fapte ilicite care naşte dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică încălcată şi obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele faptei comise. Astfel incălcarea acestor norme atrage imediat după sine o sancţiune, deoarece ele garantează respectarea valorilor sociale ce se încadrează în limitele reglementării de dreptul administrativ.
Încălcarea normelor juridice şi reprezintă o contravenţie, dar o incălcare reprezintă şi o abatere administrativă şi o abatere disciplinară sau chiar şi infracţiune, în dependenţă de pericolul social al acestor încălcări. Deci pentru a delimita contravenţia de alte fapte ilicite ea dispune de careva elemente fără de care existenţa contravenţiei este imposibilă. Elementele respective rees din conţinutul definiţiei contravenţiei care este stipulată în art.10 CCRM, constituie contravenţie fapta- acţiunea sau inacţiunea- ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională. Din noţiunea respectivă elementele contravenţiei care îi sunt specifice şi o caracterizează sunt: caracterul antisocial al faptei; caracterul ilicit al ei; culpabilitatea faptei (vinovăţia); prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta respectivă. Asfel lipsa oricărui din aceste elemente nu există conrtavenţie.
- Caracterul antisocial al faptei şi reprezintă temeiul răspunderii contravenţionale care este o faptă social-periculoasă. Fapta antisocială poate fi realizată sub două forme actiune şi inacţiune. Fapta săvîrşită sub formă de acţiune este atunci cînd a fost încălcată o normă juridică prohibitivă care interzice o acţiune oarecare, pentru exemplu: procurarea şi păstrarea ilegală a substanţelor narcotice sau psihotrope în cantităţi mici ori consumarea lor fără prescripţia medicului, prevăzut înart. 85, CCRM. În acest caz contravenientul va fi sancţionat de la 3 la 10 unităţi convenţionale sau cu munca neremunerată în folosul de pînă la 40 ore. A doua formă este sub formă de inacţiune care constă într-o comportare pasivă, prin care nu se îndeplineşte o obligaţiune impusă de lege. Pentru exemplu art.327, CCRM –încălcarea termenelor, de prezentare a dărilor de seamă Agenţiei Rezerve Materiale, Achiziţii Publice şi Ajutoare Umanitare. Caracterul antisocial este unul din elementele cele mai importante deoarece doar prin caracter se arată gradul de pericol social al faptei ilicite. Savantul romîn M.Preda menţioneză că: „pericolul social[1] constituie un criteriu calitativ, reprezentînd situaţia socialmente periculoasă creată prin săvîrşirea unei fapte interzise de lege, iar gradul de pericol social este un criteriu cantitativ, constînd în măsura în care fapta ilicită săvîrşită aduce atingere unei valori sociale ocrotită printr-un act normativ.”Gradul de pericol social al unei fapte ilicite este determinată de importanţa valorilor sociale ce cad sub acest pericol de unde şi se poate diferenţia contravenţia de abaterea administrativă, abatere disciplinară, infracţiune.
- Ilicitul este o altă trăsătură a contravenţiei care constă în faptul că orice faptă ilicită aduce daune societăţii, astfel ele sunt interzise prin lege contravenţională. Legea nu creează caracterul antisocial şi gradul pericolului social al faptei ci le recunoaşte. Prevederea faptelor ilicite prin trăsăturile sale în legea contravenţională drept contravenţii numai atunci cînd pericolul social este mai inalt ca abaterea disciplinară şi abaterea administrativă şi puţin mai mică ca infracţiunea. Astfel şi în baza legii în dependenţă de aceste trăsături se stabilesc sancţiunile corespunzătoare faptelor ilicite căci este logic că dacă va fi încălcată o normă administrativă sancţiunea nu va fi severă, faţă de sancţiunea stabilită pentru o infracţiune.
O ăltă trăsătură a contravenţiei care are un rol important la stabilirea sancţiunii este culpabilitatea sau vinovăţia. Pentru a fi numită o faptă ilicită contravenţie, nu este de ajuns doar a fi depistată, adică depistarea obiectului ei de constituire, ci este nevoie şi de subiect, latura subiectivă, latură obiectivă. Astfel legiitorul a stabilit această trăsătură pentru a înţelege logica contravenientului, ce îl impune să încalce normele juridice. Încălcarea legislaţiei contravenţionale a RM se bazează pe culpabilitate contravenţiei. Această trăsătură este de două tipuri culpabilitate premeditată şi din imprudenţă. Contravenţia se consideră săvîrşită din imprudenţă atunci cînd persoana prevede urmările şi consecinţele ei dar credea că ele vor fi evitate în mod uşuratic, sau nu şi-a dat seama şi nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile. O contravenţie intenţionată este atunci cînd persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de consecinţele prejudiciabile şi le-a prevăzut dorind în mod conştient survenirea lor (art.14). Comiterea contravenţiilor reprezintă manifestarea de voinţă exteriorizată a fiecărui contravenient, adică acţiunea lui făcînd abuz de drepturi şi libertăţi pierzînd frica. Un alt factor poate fi dorinţa de a primi ceva, care îl influenţează la încălcarea legii. Deşi contravenţia este comisă din imprudenţă conform legislaţiei contravenţionale ale RM, persoana care a comis-o este considerat contravenient şi se sancţionează în baza legii ca şi cea premeditată. Apare întrebarea, care este diferenţa de sancţionare dintre aceste două tipuri de vinovăţii? Dar diferenţa nu există căci spre deosebire de infracţiune pedeapsa oricum este aplicată idiferent de tipul vinovăţiei. După părerea autorului M.Preda, trebuie admis faptul că în situaţia în care actele normative prevăd că premeditatea[2] este ca element al contravenţiei atunci săvîrşirea din imprudenţă a unei fapte ilicite nu poate fi calificată contravenţie. Logic această afirmaţie este adevărată căci dacă există una nu există cea laltă, dar admiterea ei nu este chiar o idee raţională. Faptul că este greu de demonstrat imprudenţa contravenientului, sancţiunile sunt mai mici faţă de cazul infracţiunii si un alt argument este că ea contravine principiilor de bază a răspunderii contravenţionale de inevitabilitate a răspunderii. O difirenţă dintre acesta două momente este subiectul care a încălcat o normă juridică din imprudenţă în majoritatea cazurilor nu va mai repeta, pe cînd premeditatul posibil să se întîlnească mai multe ori cu organele competente de a aplica sancţiuni.
După parerea autorului M.Preda vinovăţia este ca o stare subiectivă a autorului faptei ilicite, în momentul încalcării ordinii de drept, exprimînd atitudinea psihică, negativă, a acestuia faţă de interesele şi valorile sociale ocrotite de normele juridice. Astfel fapta ilicită după părerea autorului deasemenea este comisă prin două metode cu intenţie sau din culpă.
Intenţia poate fi directă şi indirectă, este directă atunci cînd făptuitorul a prevăzut rezultatul negativ, urmărind producerea lui prin comiterea faptei respective, iar cea indirectă deasemenea este prevăzut rezultatul faptei şi făptuitorul continuă să-l producă dar fără urmărire. Culpa după părerea autorului este şi ea de două feluri, atunci cînd făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce aceasta este culpa in comitendo şi a doua culpă este numită culpa in omitendo unde făptuitorul nu prevede rezultatul negativ al faptei deşi trebuie să-l prevadă.
Contravenţia fără pedeapsă nici nu are sens juridic contravenţional, sensul juridic al acestei fapte este că ea se clasează la faptele care încalcă valorile sociale pentru ce şi sunt interzise şi sancţionate. În această etapă, competenţă au doar organele de stat, dar competenţa lor este limitată prin lege şi aplicarea pedepselor deasemenea are limită prevăzută în partea specială a CCRM. Numai prin stabilirea pedepselor legea contravenţională realizează sarcinile prevăzute în art.2 CCRM[3], de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orinduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi curma contravenţiile, de a lichida consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai a legilor. De aici rezultă că fapta ilicită şi aplicarea sancţiunii sunt prevăzute în acte normative care limitează drepturile atît a contravenientului cît şi a statului.
Unele trăsături definesc sau caracterizează contravenţia, altele au ca obiect numai stabilirea gravităţii ei, fiind denumite elementele ei agravante. În prezenţa lor, fapta ilicită va fi sancţionată printr-o pedeapsă distinctă, mai aspră ( asemenea trăsături pot fi recidiva, săvîrşirea faptei de o persoană cu funcţii de răspundere)
Astfel contravenţiile diferă după structură şi după trăsăturile ce le conţin, după structură se deosebesc contravenţii materiale şi formale . Cele materiale presupun consecinţe negative care decurg din transformări în lumea materială cu descrierea obligatorie a acţiunii, cea formală nu presupune asemenea consecinţe materiale negative. Alte criterii de clasificare a contravenţiilor după părerea autorului L.Kovali sunt contravenţii după forma de manifestare care le împarte în active şi pasive[4], cele active se manifestă printr-o acţiune cele pasive prin inacţiune.
După categoria intereselor mai împarte contravenţiile în:
- fapte ce aduc atingere intereselor de stat;
- fapte ce lezează interesele personale ale cetăţenlor;
- fapte care încalcă interesele obşteşti.
În dependenţă de particulrităţile sociale pot fi:
- abateri de serviciu şi
- abateri disciplinare.
Un alt criteriu de clasificare a contravenţiilor prevăzut în CCRM este după tipul şi numărul sancţiunilor aplicate. Conform acestui criteriu ele se impart în contravenţii faţă de care se stabilesc fie cu sancţiuni principale, fie complementare şi –n unele cazuri ambele.
Astfel trăsăturile reprezintă caracteristicele de bază a contravenţiei ce îi permite de a fi diferenţiată de alte fapte ilicite, de a analiza dacă fapta respecivă este o contravenţie însăşi, doar prin trăsături se stabileşte pedeapsa în limitele legii.
[1] M.Preda, Drept administrativ- partea generală, LuminaLex, Bucureşti, 2000
[3] Codul contravenţional al RM nr.128-XVI din 24.10.2008, (M.O. nr.3-6/15 din 16.01.2009, art.2
[4] M. Orlov, Drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău 2005