Drept

II.5.1. Generalităţi

 

            Finalitatea oricărei norme juridice constă în reglementarea şi ordonarea relaţiilor sociale şi ea se realizează numai în măsura în care cei a căror conduită este vizată respectă dispoziţiile legii. Uneori, normele juridice trebuie aplicate de către organe de stat: legislative, executive, judecătoreşti, structuri sau organizaţii obşteşti care au sarcini în acest domeniu.

            Respectarea şi executarea normelor juridice ca şi aplicarea acestora sunt principalele căi prin care normele juridice prind viaţă în cursul activităţilor practice a oamenilor. De aceea, pentru o riguroasă respectare şi o corectă aplicare este necesară cunoaşterea normelor juridice, înţelegerea conţinutului exact şi complet al acestora, fapt ce se dezvăluie în procesul de interpretare.

            Putem defini, deci, interpretarea normelor juridice ca fiind acea operaţie logico-juridică de determinare în cel mai înalt grad posibil a conţinutului complet şi corect al voinţei legiuitorului. Desigur, noţiunea de interpretare nu este proprie numai vieţii juridice. Ea este întâlnită şi în alte domenii ale vieţii sociale (istorie, creaţie literară, artistică sau ştiinţifică) urmărindu-se surprinderea înţelesului real al unei creaţii spirituale. În sfera dreptului, însă, interpretarea are o semnificaţie aparte. Ea se prezintă ca o operaţie logico-raţională care se face după anumite reguli şi cu metode specifice dreptului, constituind un moment necesar al aplicării lui. Interpretarea normelor juridice nu trebuie să aibă un caracter contemplativ. Normele juridice trebuie cunoscute şi desluşite sub aspectul conţinutului, în mod dinamic în confruntarea cu realităţile vieţii sociale. De aceea, dacă în procesul aplicării normelor juridice se constată că înţelesul atribuit iniţial unei norme nu răspunde nevoii sociale de ordonare a relaţiilor dintr-un anumit domeniu, norma respectivă trebuie modificată.

 

II.5.2. Necesitatea interpretării

 

            În literatura de specialitate [1], necesitatea interpretării este o problemă oarecum controversată. După unele păreri când norma juridică este clară nu este necesară interpretarea (in claris non fit interpretatio - interpretarea nu are loc cu privire la ceva ce este clar).[2] Dar, până să se ajungă la concluzia că o normă este sau nu clară, aceasta trebuie investigată, analizată sub aspectul conţinutului. Trebuie întotdeauna corelată cu voinţa legiuitorului cu forma de exprimare a acestuia, operaţie care este de neconceput fără interpretare.

            De aceea, cei mai mulţi dintre autorii  de specialitate susţin cu argumente solide, necesitatea interpretării normelor juridice.[3] Se invocă, în primul rând, împrejurarea că, dat fiind caracterul general, ipotetic al normelor juridice, legiuitorul nu poate să prevadă în conţinutul acestora toate situaţiile ce se pot ivi în viaţa practică. Pe de altă parte, în redactarea normelor juridice legiuitorul foloseşte o exprimare concisă, concentrând la maximum ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge nevoia de descifrare în procesul interpretării a conţinutului real al normei juridice, a întregii game de situaţii pe care legiuitorul a avut-o în vedere la redactarea ei. Cu cât reglementarea este mai minuţioasă, cu cât are în vedere o diversitate de elemente, cu atât problemele interpretării sunt mai reduse.

            Pe durata existenţei legii pot să apară împrejurări noi pe care legiuitorul nu le-a putut avea în vedere în momentul elaborării sale sau pot să apară reglementări noi care ating sfera de reglementare a celor vechi. În asemenea situaţii, aplicarea corectă a dreptului necesită interpretarea lui, compararea şi studierea împreună cu alte dispoziţii legale. Uneori, se ridică chiar probleme de redactare gramaticală sau de utilizare a anumitor termeni, al căror sens diferă de cel întâlnit în limbajul cotidian. Pentru a înţelege cât mai exact conţinutul normei, pentru a asigura claritatea şi accesibilitatea ei în aceste situaţii, interpretarea este inevitabilă. Dar chiar şi în cazul în care legiuitorul reuşeşte să asigure claritatea şi accesibilitatea normei juridice, operaţia interpretării nu este inutilă. Generalitatea şi impersonalitatea legii se confruntă cu realitatea complexă şi variată, a vieţii sociale mereu în schimbare, ceea ce face necesară racordarea legii la cerinţele acesteia. De aceea, şi cea mai clară şi completă regulă de drept trebuie interpretată. Este ilustrativ, în acest sens, exemplul normei cuprinse în art. 30 din Codul familiei referitoare la regimul juridic al bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, care, deşi completă şi clar formulată, a declanşat numeroase controverse în practica judiciară.[4]

            Faţă de varietatea de opinii exprimate şi soluţii adoptate, fostul Tribunal Suprem s-a văzut nevoit să intervină printr-o serie de decizii de îndrumare pentru a sigura un caracter unitar practicii în materie (dec. de îndr. 2/1958; 537/1961; 19/1960).

            Ca operaţie logico-raţională, interpretarea normelor juridice poate fi analizată din unghiuri diferite: din punct de vedere al organului care face interpretarea (al formelor de interpretare), din punct de vedere al metodelor utilizate, din punct de vedere al rezultatului interpretării.

 

II.5.3. Formele interpretării

 

            În activitatea de interpretare a dreptului sunt implicate diferite subiecte, fiecare având un rol bine definit, dar soluţiile la care ajung nu au aceeaşi importanţă şi forţă juridică. De aceea, cea mai veche clasificare cu rădăcini care coboară până în dreptul roman, grupează formele interpretării în funcţie de subiectul care face interpretarea şi de forţa obligatorie a acesteia. Dacă subiectul care face interpretarea este un organ de stat sau o organizaţie obştească împuternicită să elaboreze norme juridice sau să facă acte de aplicare a acestora, interpretarea este oficială.

            Dacă, dimpotrivă, interpretarea este făcută de diferiţi specialişti în drept care nu acţionează în calitate de organ de stat, ci îndeplinesc sarcini de interpretare în virtutea unor necesităţi de cunoaştere, urmărind clarificarea conţinutului normelor în alte scopuri decât cele privind aplicarea imediată, concretă a legii, interpretarea este neoficială.

 

1. Interpretarea oficială

 

            Interpretarea generală

 

            Interpretarea oficială, provenind de la un organ de stat creator de drept, are putere general – obligatorie. Ea se face prin acte normative emanând de la acelaşi organ sau de la un organ superior. Potrivit unui principiu formulat încă în dreptul roman “cine edictează legea o şi interpretează”. Deci, nu există nici o îndoială în privinţa dreptului fiecărui organ împuternicit să elaboreze norme juridice de a-şi interpreta propriile norme. Actul normativ interpretativ are, în acest caz, forţă juridică egală cu cea a actului interpretat. Aşa de exemplu, Parlamentul printr-o nouă lege interpretează o lege veche sau anumite texte ale acesteia. În cazul arătat suntem în prezenţa unei interpretări autentice. Scopul urmărit prin această formă de interpretare este de a limpezi neclarităţile sau confuziile dintr-un act normativ, neclarităţi ce se referă la o sferă mai largă de probleme, la mai multe subiecte de drept. În legătură cu această formă de interpretare trebuie să mai adăugăm că, indiferent de momentul în care este făcută, interpretarea dată unei norme juridice de către acelaşi organ (care a edictat-o sau a sancţionat-o), are forţa juridică a normei interpretate. Argumentele ce pot fi aduse în sprijinul ideii de mai sus diferă însă după cum interpretarea este cuprinsă în însuşi actul normativ interpretat[5] sau printr-o reglementare ulterioară[6]. În primul caz, echivalenţa forţei juridice a normei interpretative se sprijină pe caracterul unitar al actului normativ interpretat ce imprimă aceeaşi forţă şi valoare normelor sale.

            Dacă interpretarea intervine la o dată ulterioară, echivalenţa forţei juridice a normei interpretative cu cea a normei interpretate are ca suport prezumţia că voinţa organului care a dat interpretarea autentică este identică cu voinţa pe care acelaşi organ a exprimat-o în norma juridică interpretată. De aceea, actul normativ interpretativ este aplicat retroactiv din momentul edictării sau sancţionării normei juridice interpretate. Există şi situaţia când interpretarea este dată de către alt organ decât cel ce a elaborat norma. În acest caz, interpretarea este legală şi se realizează în aceeaşi modalitate normativă (printr-un act interpretativ) având, de asemenea, caracter general obligatoriu.

Dreptul românesc în evoluţia sa istorică a cunoscut ambele forme de interpretare. Astfel, potrivit Constituţiei din 1923 (art. 36), interpretarea legilor cu drept de autoritate se făcea numai de către puterea legiuitoare (interpretarea autentică), adică de către cele două camere ale Parlamentului şi rege. Prin Constituţia din 1965, interpretarea legilor a fost dată unui alt organ al puterii - Consiliul de Stat, Prezidiul MAN (interpretare legală).

Interpretarea autentică sau legală realizându-se printr-un act normativ, are în primul rând, caracter general – obligatoriu (erga omnes). Apoi, norma interpretativă are caracter retroactiv, întrucât se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează. Această ultimă trăsătură se justifică prin aceea că norma interpretativă face corp comun cu cea interpretată. În legătură cu interpretarea general – obligatorie, s-a pus şi problema dacă un organ ierarhic superior are dreptul de a interpreta normele juridice elaborate de organele inferioare. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, întrucât, dacă organele superioare pot modifica şi anula actele organelor inferioare, cu atât mai mult le pot interpreta. Problema în discuţie invită la o reflecţie mai adâncă atunci când trebuie să se admită că şi un organ ierarhic inferior poate interpreta actele normative ale organelor superioare. Aşa de exemplu, organele administrative pot interpreta legea, fie prin acte normative  inferioare (hotărâri ale guvernului, ordine şi instrucţiuni cu caracter general ale miniştrilor şi secretarilor de stat, şefi ai unor instituţii centrale, etc.), fie prin acte cu caracter individual pe care le emit sau săvârşesc atunci când aplică legea la situaţii individuale. Dar şi într-un caz şi în altul de interpretare administrativă, legea trebuie respectată. Interpretarea nu trebuie în nici un fel să contrazică sau să modifice conţinutul legii, ci doar să desluşească raţiunea legiuitorului exprimată în acea lege.

 

          Interpretarea cazuală

 

            În literatura de specialitate, pentru desemnarea acestei forme de interpretare se utilizează atât expresia – “interpretare cazuală” (cauzală), cât şi expresia “interpretare judiciară”, deşi cele două noţiuni nu au sfere identice. Interpretarea cazuală are sfera de cuprindere mai largă pentru că ea este făcută de către un organ de aplicare a dreptului într-un anumit caz concret. Acest organ poate fi o instanţă judecătorească sau arbitrală sau un organ al parchetului şi atunci într-un sens larg[7] putem vorbi de interpretarea judiciară. Dar interpretarea cazuală poate fi făcută şi de un organ administrativ împuternicit prin lege în acest sens. Aşa sunt actele cu caracter individual pe care le elaborează organele administraţiei de stat cu ocazia aplicării normelor juridice, la situaţii individuale (cum ar fi eliberarea unei autorizaţii de construcţie, în baza reglementărilor în vigoare)[8]. Deci, subiectele interpretării cazuale sunt organele de stat care aplicând dreptul trebuie să desluşească sensul normei juridice ce urmează a fi aplicată, iar rezultatul interpretării este reflectat de conţinutul actului de aplicare.

            Unele precizări şi distincţii se impun, în acest context, în legătură cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie în procedura contencioasă, fie în procedura de îndrumare. În ceea ce priveşte interpretarea dată de Curte, în cadrul procedurii contencioase, aceasta este finală, dar numai pentru cazul judecat. De aceea, teoretic, interpretarea Curţii în cazul arătat nu va fi obligatorie, nici măcar pentru cazurile pe care Curtea le-ar soluţiona ulterior[9]. În practică însă, analiza interpretării dată de Curte nu poate fi separată de locul şi rolul pe care aceasta îl ocupă în structura sistemului judiciar. De aceea, instanţele judecătoreşti nu trec cu uşurinţă peste asemenea interpretări.

            Cu totul altfel se pune problema interpretării normei de drept dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de îndrumare. Cel puţin pentru autorii care susţin obligativitatea deciziilor de îndrumare pentru instanţele inferioare, interpretarea dată prin aceste decizii trebuie respectată. În practica vieţii juridice se poate întâmpla ca o interpretare dată de Curte printr-o decizie de îndrumare să fie contrazisă ulterior printr-o interpretare autentică a aceleiaşi norme juridice. În cazurile acestea interpretarea autentică trebuie să prevaleze cel puţin când este vorba de interpretarea făcută de parlament (pentru asigurarea echilibrului puterilor).

            În concepţia dreptului românesc interpretarea cazuală nu are un caracter general obligatoriu. Ea este obligatorie numai pentru persoanele implicate în speţă. Aşa cum am subliniat anterior, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a elabora norme de drept prin interpretare. Ele folosesc interpretarea doar ca pe un mijloc în soluţionarea unor cauze concrete realizând un act de aplicare a dreptului. Acest act de aplicare are ca suport o normă juridică al cărei conţinut a putut fi desluşit printr-un efort, mai mult sau mai puţin complex, de interpretare. De aceea, hotărârea unei instanţe judecătoreşti sau un alt act de aplicare a dreptului, emis de un organ administrativ sau de o organizaţie obştească împuternicită în acest sens, produce efecte numai faţă de subiectele în cauză[10]. De asemenea, interpretarea cazuală nu are caracter retroactiv, aplicându-se numai pentru viitor.

            Investigând această formă de interpretare, nu putem trece cu uşurinţă peste rolul pe care practica aplicării dreptului la cazuri concrete îl are în elaborarea şi perfecţionarea dreptului[11]. Pentru că se cristalizează în acest efort de descifrare a conţinutului normelor juridice o practică judiciară, administrativă sau o practică a aplicării dreptului de către organizaţii obşteşti. Chiar dacă nu creează noi norme de drept ci numai interpretează, eventual completează normele existente, practica aplicării normelor juridice este apreciată a fi “un izvor social al dreptului”[12]. Aceasta întrucât practica este un element constitutiv al realităţii materiale ce determină în conţinut şi formă voinţa legiuitorului exprimată în norme de drept.

 

1. Interpretarea neoficială

 

            Interpretarea neoficială aparţine teoriei dreptului şi este realizată de specialişti (oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, cadre didactice etc.) în diferite ocazii în care se fac aprecieri de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice. Această formă de interpretare are numai o autoritate ştiinţifică depinzând de valoarea operei, de consistenţa argumentelor invocate. Ea nu este obligatorie, dar prin clarificarea anumitor probleme de drept, prin sesizarea lacunelor legislative şi corectivele propuse, constituie un îndreptar în elaborarea şi aplicarea legilor.

 

II.5.3. Metode de interpretare

 

            Stabilirea înţelesului complet şi exact al unei norme juridice este un proces de gândire care presupune folosirea unor mijloace specifice şi anume: construcţii logice, metode de lucru, principii generale, tehnici de lucru. Aceste procedee au fost acceptate în practica organelor de aplicare a legii ca mijloace pentru identificarea voinţei legiuitorului, a conţinutului şi finalităţii normei juridice interpretate.

            Conţinutul şi metodologia interpretării a cunoscut o anumită evoluţie în timp. Sunt cunoscute în ştiinţa dreptului două concepţii clasice cu atitudini diferite faţă de actul interpretării şi metodele folosite. O primă concepţie, cea exegetică, “reduce obligaţia interpretului la comentariul legii articol cu articol”[13]. În lumina acestei doctrine, reglementarea este cuprinsă în întregul ei în legea scrisă, iar interpretul nu face decât să desluşească voinţa legiuitorului. Teoria amintită este criticată de către acei autori care, relevând artificialitatea ideii că legea prevede totul, susţin necesitatea liberei cercetări a conţinutului normei interpretate. În măsura în care legea este depăşită, lacunară, interpretarea acesteia nu se mai poate face articol cu articol pentru identificarea intenţiei legiuitorului. În cazul concret supus interpretării, soluţia trebuie căutată în mod liber în ansamblul faptelor şi împrejurărilor vizate de textul legii dar pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă. În situaţia de mai sus, o asemenea concepţie ar putea fi primită. Mai greu de acceptat ar fi în cazul în care legea nu prevede nimic într-o situaţie dată, iar judecătorul trebuie să procedeze la o cercetare ştiinţifică pentru a identifica soluţia în funcţie de contextul social şi nevoile momentului dat. În felul acesta s-ar putea ajunge la substituirea legiuitorului de către judecătorul care, având prea mari libertăţi, ar putea depăşi câmpul intenţiei legiuitorului[14].

            Diversitate de opinii întâlnim, în doctrina juridică, şi-n privinţa clasificării metodelor interpretării. Astfel, după unii autori români[15], interpretarea se sprijină pe patru categorii de metode: gramaticală, istorică, sistemică, logică, iar după alţii,[16] s-ar justifica şi alte metode decât cele amintite, cum ar fi interpretarea teleologică (după scop), analogică, sistemico-juridică. De asemenea, în literatura străină se susţin metode diferite[17].

            Este adevărat că, de la o ramură de drept la alta, metodologia interpretării prezintă aspecte specifice, variate. Cu toate acestea, pentru întregul sistem de drept se poate susţine caracterul unitar al procedeelor folosite în procesul interpretării normelor juridice. Punem în discuţie, de aceea, patru metode de interpretare şi anume: gramaticală, sistematică, istorică şi logică.

1. a) Metoda gramaticală constă în clarificarea conţinutului normei ce urmează a fi interpretată prin aplicarea regulilor obişnuite ale gramaticii. Se porneşte de la analiza exactă a terminologiei folosite, se supune textul apoi unei analize morfologice şi sintactice ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor, cât şi de diferite părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există între cuvinte. Această metodă se impune a fi folosită mai ales când textul normei este discutabil sub aspect gramatical. De aceea, un prim aspect avut în vedere, este cel al terminologiei utilizate. Deşi înţelesul unor termeni şi expresii poate fi identic cu cel din limbajul obişnuit, există frecvente situaţii când textul normei de drept utilizează termeni sau expresii ce au un sens specific juridic (teritoriu, funcţionar public, vinovăţie). În situaţiile în care noţiunile au o semnificaţie aparte, ele trebuie interpretate în lumina acestei semnificaţii. Pe de altă parte, dacă nu există temeiuri serioase, nu trebuie acordat unor termeni un sens juridic particular faţă de cel din limbajul comun.

            Dar, interpretarea unei norme mai poate întâmpina dificultăţi când sensul unor termeni nu poate fi descifrat cu uşurinţă, când este susceptibil de mai multe interpretări sau când aceluiaşi termen trebuie să i se acorde sensuri diferite, utilizat fiind în situaţii juridice diferite[18]. Conştient de aceste dificultăţi, legiuitorul recurge de multe ori la calificarea termenilor utilizaţi[19], ceea ce uşurează mult activitatea interpretului. Dacă semnificaţia unor cuvinte de specialitate nu este dată prin texte normative, interpretul se va inspira din interpretarea dată de practică sau de doctrina juridică. Atenţie sporită trebuie acordată şi folosirii semnelor de punctuaţie sau a cuvintelor de legătură. Astfel, folosirea în text a legăturii cu ajutorul conjuncţiilor “sau”, “şi” determină sensuri diferite ale textului întrucât, cum este ştiut, conjuncţia “sau” are caracter alternativ pe când “şi” are caracter cumulativ.

1. b) Metoda sistematică constă în raportarea normei juridice interpretate la contextul actului normativ în care este cuprinsă şi apoi la instituţia, ramura de drept şi chiar la sistemul de drept din care face parte. Deci, metoda amintită impune două momente în utilizarea sa. Mai întâi, norma este interpretată în cadrul mai larg, al actului normativ în care a fost cuprinsă, având în vedere specificul relaţiilor reglementate prin acesta. Interpretarea normei, în cadrul actului normativ, se impune uneori pentru că voinţa legiuitorului nu se poate desprinde cu uşurinţă din lectura normei juridice, luată în mod izolat. Ea trebuie privită în interconexiune cu celelalte dispoziţii ale actului normativ. De exemplu, art. 3 din Codul penal care prevede că “legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României” trebuie corelat în interpretarea sa, cu art. 142 Cod penal care defineşte noţiunea de “teritoriu”. Sau art. 4, 5, 6 Codul familiei trebuie corelate cu art. 19 din acelaşi cod. Alteori, regula poate fi consacrată printr-un articol, iar excepţiile pot fi prevăzute într-un alt articol, ceea ce impune corelarea normelor respective.

            Dar, interpretarea normei juridice nu se poate rezuma la examinarea acesteia în contextul normativ din care face parte. Ea trebuie analizată prin prisma instituţiei, ramurii de drept şi chiar a sistemului de drept căreia aparţine. În acest sens, se impune cercetarea legăturii dintre diferite norme pe baza ierarhiei actelor normative în care sunt prevăzute, luând în considerare forţa lor juridică. Dacă este cazul, interpretarea sistematică se face prin stabilirea chiar a unor legături dintre texte normative aparţinând unor ramuri de drept diferite. Este cazul normelor incomplete (de trimitere, de referire, în alb) care îşi capătă conţinutul deplin prin corelarea lor cu norme aparţinând, uneori, altor ramuri de drept. Constituţia[20], de exemplu, reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor dar sancţiunile în cazul încălcării acestora nu sunt prevăzute în acelaşi act normativ. Ele vor fi identificate în legea penală, administrativă, civilă, în funcţie de natura faptei prin care s-au adus atingeri drepturilor amintite.

            Ilustrativ, în acest sens, este art. 20 alin. 1 din Constituţia României care prevede că “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.

            Interpretarea sistematică a normei juridice presupune, însă, raportarea acesteia nu numai la ramura de drept din care face parte (uneori cum am arătat şi la alte ramuri de drept), ci şi la principiile generale ce guvernează acea ramură sau chiar la întregul sistem de drept. Prin aceasta se va putea stabili dacă norma juridică reprezintă o ilustrare a principiului general sau o excepţie de la acest principiu. Raportarea la principiile generale se face şi dintr-un alt considerent şi anume pentru a verifica înscrierea conţinutului normei în coordonatele acestora. O normă juridică nu poate fi contradictorie cu principiile fundamentale[21] care guvernează sistemul de drept în ansamblul său. Astfel, deşi în perioada postbelică (anii 1948-1954) Codul civil conţinea dispoziţii care situau femeia în inferioritate faţă de bărbat, până la apariţia legislaţiei din 1954 (Codul familiei şi Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică), toate aceste texte au fost interpretate în lumina Constituţiei din 1948 care consacră egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieţii sociale.

1. c) Metoda istorică constă în analiza împrejurărilor, a contextului relaţiilor sociale (economice, politice, morale, etc.) în care norma a fost edictată sau sancţionată. De exemplu, aplicarea reglementărilor Codului comercial privind persoanele juridice (societăţi comerciale) trebuie făcută numai în condiţiile înţelegerii conţinutului şi finalităţilor acestor norme şi a raportării lor la realitatea prezentă românească. Prin prisma metodei analizate, organul de aplicare va trebui să examineze materialele pregătitoare ale adoptării actului normativ, discuţiile purtate pe marginea legii şi, nu în ultimul rând, scopul urmărit atunci de legiuitor. Sub acest aspect, analiza istorică se îmbină cu cea teleologică. Numai că, atât timp cât interpretarea istorică are în vedere realitatea dată la momentul edictării sau sancţionării normelor juridice, interpretarea teleologică[22] are în vedere scopul sau obiectivele urmărite de legiuitor. Descrierea interpretării istorice făcută mai sus corespunde sensului larg al acestei metode. Există şi un sens restrâns prin prisma căruia interpretarea istorică trebuie înţeleasă ca “atribuirea normei juridice a acelui înţeles care-şi găseşte suport în istoria legislativă a normei”. De aceea, organul de aplicare a legii trebuie să cerceteze lucrările pregătitoare care au generat sau la care se referă proiectul de lege (mai ales raportul comisiei parlamentare care a fost însărcinată cu pregătirea sau examinarea prealabilă a proiectului legislativ).
2. d) Metoda logică constă în stabilirea conţinutului normei juridice prin folosirea legilor şi metodelor logicii formale. Pornind de la constatarea că orice metodă de interpretare se bazează pe o gândire logică, unii autori contestă existenţa unei metode logice de interpretare autonomă. Ei argumentează că nu pot fi separate formele de gândire deoarece gândirea logică este inerentă oricărei interpretări. Părerile acestea sunt izolate, majoritatea autorilor admiţând existenţa unei metode logice independente de celelalte metode. Această din urmă opinie se fundamentează pe ideea că, o serie de raţionamente şi judecăţi folosite în procesul interpretării normelor juridice care se bazează pe regulile logicii formale nefiind condiţionate de celelalte procedee de interpretare, pot fi considerate ca reguli exclusiv logice.

 

II.5.4. Rezultatul interpretării

 

            Utilizând metodele şi tehnicile de interpretare, subiectul interpretării trebuie să identifice raportul dintre conţinutul real la care s-a ajuns şi conţinutul aparent al normei juridice. Comparând conţinutul real cu formularea textuală a normei de drept se poate constata realizarea a trei variante de interpretare: literală, extensivă şi restrictivă.

Când conţinutul coincide cu formularea, adică voinţa reală a legiuitorului a fost surprinsă exact în forma de exprimare, interpretarea este literală (ad literam) (lex dixit quam voluit = legea a spus ceea ce voia să spună). Fostul Tribunal Suprem a dat o interpretare literală art. 1001 din Codul civil apreciind că proprietarul unui animal răspunde pentru paguba cauzată de animalul său atât când acesta se află sub supravegherea sa cât şi atunci când a scăpat de sub supraveghere. Articolul menţionat precizează că “Proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de animal sau că animalul se află sub paza sa sau a scăpat”.

Când conţinutul este mai bogat (spune mai mult decât forma de exprimare), interpretarea este extensivă. În acest caz, prin litera legii se spune mai puţin decât aceasta a voit să spună (lex dixit minus quam voluit). Analiza normei de drept în acest caz conduce la concluzia că sfera situaţiilor la care se referă este mai largă, în realitate, decât rezultă din modul de redactare a textului. De aceea, prin interpretare se va da normei sensul indicat de conţinutul său aplicându-se norma legală şi la alte ipoteze ale raportului reglementat.

            Literatura şi practica judiciară au dat o interpretare extensivă art. 998 Cod civil, care consacră răspunderea civilă delictuală atunci când au analizat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul. În această interpretare extensivă s-a considerat că legea condiţionează dreptul la repararea prejudiciului de existenţa pagubei fără a deosebi după cum aceasta a rezultat din lezarea unui drept sau a unui simplu interes ocrotit de lege. Articolul amintit precizează că “orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.

            Cum se poate constata, articolul nu face precizarea că prejudiciul trebuie să rezulte numai din atingerea adusă unui drept sau şi din lezarea unui interes ocrotit de lege. Doctrina juridică şi practica în materie au apreciat că această condiţie a prejudiciului trebuie să fie astfel interpretată încât să includă şi situaţiile când prejudiciul este rezultatul atingerii aduse unui interes ocrotit de lege (cum ar fi lipsirea de întreţinere a copiilor luaţi spre creştere, prin moartea întreţinătorului).

            Literatura de specialitate şi practica apreciază, însă, că nu poate fi dată o interpretare extensivă[23] textelor de lege care au un caracter limitativ sau care instituie anumite excepţii sau derogări de la regula generală. Astfel, art. 1307 din Codul civil care interzice vânzarea între soţi instituie o incapacitate specială ce are caracter de excepţie în raport de regula capacităţii consacrată de art. 1306 Cod civil care prevede că “pot cumpăra toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. Articolul 1307 n-ar putea fi aplicat printr-o interpretare extensivă şi concubinilor. Deci, între concubini vânzarea este valabilă afară de cazul când s-a încheiat pentru a determina pe una din părţi să menţină starea de concubinaj[24].

            Când conţinutul este mai sărac decât forma de exprimare, adică legiuitorul a vrut să spună mai puţin decât pare să rezulte din normă, interpretarea este restrictivă (lex dixit plus quam voluit). În ipoteza aceasta, interpretul va restrânge aplicarea normei la limitele ce i-au fost fixate, ignorând semnificaţia care se degajă din formularea imperfectă a textului. Un exemplu, în acest sens, ni-l oferă Legea nr. 6/1973 care, interpretând restrictiv art. 253 Cod penal, a reţinut că infracţiunea de ultraj contra unui funcţionar public se poate comite numai când acesta este în exerciţiul funcţiunii.

            Trebuie să facem menţiunea că vorbind de interpretarea literală, extensivă şi restrictivă nu avem în vedere anumite procedee sau metode de interpretare, ci rezultatul interpretării actelor normative care trebuie să se înscrie în coordonatele fundamentale ale legalităţii.

 

[1] G. Vrabie, Evoluţia doctrinei privind necesitatea interpretării dreptului în Teoria generală a dreptului, op. cit, p. 69

[2] Vezi opinia autorului elveţian De Vatel, citată de D. Ciobanu, op.cit., p. 69.

[3] În legătură cu terminologia utilizată, trebuie făcută o precizare pentru că, denumirea acestei instituţii a generat în timp, o diversitate de păreri. Au fost utilizate atât expresia "interpretarea legii", cât şi cea de "interpretare a dreptului" la care s-a adăugat apoi  expresia de "interpretare a normelor juridice" ce s-a impus, în cele din urmă şi domină în prezent. Vezi şi Gh. Boboş, op. cit., p. 234.

[4] Cu toată claritatea textului legii, în practica judiciară s-au ridicat probleme cu privire la regimul juridic al bunurilor cumpărate de un soţ în perioada când soţii trăiau despărţiţi în fapt sau care este regimul depunerilor la CEC sau al retribuţiei obţinute din muncă de către un soţ în timp ce celălalt se limita numai la munca  în gospodărie.

[5] În Codul Penal, titlul VIII, legiuitorul explică înţelesul unor termeni sau expresii folosite în legea penală. În cazul acesta suntem în prezenţa unei interpretări simultane sau contextuale. În domeniul legislaţiei locuinţei sunt, de asemenea, unele dispoziţii cu caracter interpretativ. A se vedea Legea nr. 114 / 11 octombrie 1996 republicata - Legea locuinţei, Legea nr. 145 / 27 iulie 1999 - pentru modificarea şi completarea Legii locuinţei, H.G. nr. 1275 / 7 decembrie 2000 - privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei, H.G. nr. 366 / 4 aprilie 2001 - privind modificarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei, aprobate prin H.G. 1275/2000, O.G. nr. 85 / 30 august 2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, H.G. nr. 400 / 04 februarie 2003 - aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari.

[6] Este vorba de o reglementare subsecventă cuprinsă într-o lege ulterioară.

[7] Există şi un sens restrâns al noţiunii de interpretare judecătorească ce desemnează doar interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti.

[8] Legea 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, modificată şi completată prin Legea nr. 125/1996.

[9] Aspectul în discuţie este controversat în literatură şi practică. Există opinia că instanţa supremă ar trebui să fie ţinută de interpretarea dată în procedura contencioasă. Aceasta cel puţin pentru asigurarea uniformităţii aplicării legii de către Curte şi de către celelalte instanţe care, dat fiind autoritatea acesteia, se inspiră din soluţiile ei. Dar există şi o altă părere după care, o serie de factori obiectivi sau subiectivi ar putea explica schimbarea viziunii Curţii.

[10] Reamintim că în unele sisteme de drept (cum sunt cele ce fac parte din Common Law) asemenea acte de aplicare a dreptului sunt, în general, admise ca izvoare de drept; Hans Kelsen, Théorie pure du droit, Dalloz, 1962, p. 460.

[11] Chiar dacă nu sunt creatoare de drept, soluţiile unor instanţe pot influenţa soluţiile altora. Interpretarea dată unor texte de lege poate trece prin “imitare” sau “împrumut” de la o instanţă la alta (mai ales de la una superioară la alta inferioară). O analiză critică, nuanţată, a practicii judiciare se impune, însă, nu numai pentru identificarea soluţiilor în cazurile date, dar şi pentru descifrarea ideilor lor călăuzitoare în aplicarea dreptului ce pot fi reţinute în viitoare reglementări.

[12] Acest punct de vedere este exprimat şi în literatura franceză. Vezi în acest sens Jean-Luk Aubert, Sources des regles de droit în Introduction au droit, op. cit., p. 15 şi urm.

[13] I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 99.

[14] Ideea este susţinută şi de J. L. Bergel, Theorie generale du droit, op. cit., p. 262 – 277.

[15] Gh. Boboş, op. cit., p. 247 şi urm.; G. Vrabie, op. cit., p. 76 şi urm.

[16] Dan Ciobanu, op. cit., p. 82 şi urm.; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 101 şi urm.

[17] Fr. Aubert, Traite de Droit Constitutionel suisse, vol. I, Neuchabel, p. 117 şi urm.; Radomir Lukic, Theorie de l’Etat et du Droit, Dalloz, 1974, p. 475.

[18] Art. 142 Cod penal defineşte noţiunea de teritoriu care evident este mai largă decât noţiunea geografică de teritoriu.

[19] Vezi noţiunea de familie utilizată de Legea locuinţei nr. 114/1996.

[20] A se vedea Titlul II al Constituţiei României: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

[21] Fundamentate pe aceste principii în literatura de specialitate şi în practica aplicării normelor juridice s-au cristalizat o serie de reguli dintre care amintim: interpretarea trebuie să ţină cont de unitatea dintre litera şi spiritul legii; unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să facă distincţie; excepţiile sunt de strictă interpretare; norma specială derogă de la norma generală, o normă trebuie aplicată în sensul în care să permită aplicarea şi nu înlăturarea ei.

[22] Interpretarea teleologică (sau după scop) urmăreşte desluşirea sensului actului normativ prin raportarea lui la obiectivele politice, economice, morale, etc. avute în vedere.

[23] De asemenea, trebuie făcută distincţie între interpretarea extensivă şi interpretarea analogică. Interpretarea analogică presupune clarificarea conţinutului unei norme neclare prin recurgerea la alte norme mai clare care reglementează o materie similară. Se extinde, deci, o dispoziţie legală la un caz similar neprevăzut de lege. În cazul interpretării extensive, se lărgeşte înţelesul (forma) legii pentru că litera sa spune mai puţin decât a vrut să spună.

[24] În cazul menţionat, însă, actul juridic civil este nul absolut pentru cauză imorală şi nu pentru că s-ar fi aplicat extensiv art. 1307 din Codul civil.