Îndeplinindu-şi misiunea socială de ordonator al relaţiilor interumane, dreptul pozitiv creează în acţiunea sa o categorie de raporturi sociale cu o natură şi fizionomie aparte. Specificul acestora este imprimat de faptul că în relaţiile lor reciproce oamenii sunt obligaţi să se comporte într-un anumit fel, aşa cum indică prescripţiile normelor juridice. În felul acesta, din simple relaţii sociale, raporturile amintite se transformă în raporturi juridice (create prin acţiunea dreptului).
Deci, raporturile juridice nu sunt altceva decât relaţii sociale care au intrat sub incidenţa unor norme de drept primind forma şi forţa juridică prevăzute de acestea. Preluând spre reglementare anumite relaţii sociale, dreptul le modelează, “le dă un contur oarecum diferit de ceea ce ar fi fost, fără intervenţia dreptului”[1]. Privite astfel, raporturile juridice apar ca o modalitate de concretizare a conţinutului normelor juridice, ca un moment necesar in realizarea funcţiilor sociale ale dreptului. Aceasta întrucât prescripţiile normative exprimate în mod generic, ipotetic, impersonal se materializează în anumite raporturi juridice concrete în care participanţii apar ca titulari ai unor drepturi şi obligaţii juridice. Dar, pentru a se ajunge la un raport juridic concret, este necesară apariţia unor împrejurări concrete de care legea leagă naşterea, modificarea stingerea unor efecte juridice. Asemenea împrejurări, privite intr-un sens larg, poartă denumirea de fapte juridice. Ele pot fi manifestări de voinţă ale oamenilor exprimate cu scopul de a produce efecte juridice (acte juridice). Oamenii pot intra in raporturi juridice urmărind realizarea unor scopuri personale, sens in care îşi exprimă voinţa (încheierea unei căsătorii sau a unui contract). Alteori, ei încheie raporturi juridice siliţi fiind de anumite ob1igaţii ce izvorăsc din normele juridice imperative ce acţionează ca un comandament asupra comportamentului uman (cazul unui raport juridic de drept financiar din care izvorăşte obligaţia de plată a impozitului).
Sunt şi situaţii când apariţia unor raporturi juridice este determinată de producerea unor fapte exterioare, independente de voinţa oamenilor (evenimente). Astfel, distrugerea din culpă a unui bun determină apariţia unui raport juridic intre autorul faptei şi victimă[2], deşi nici una din părţi nu a dorit efectele juridice.
Din cele prezentate rezultă că, pentru naşterea unor raporturi juridice, se cer întrunite anumite premise (condiţii): norma juridică, faptul juridic.
[1] Dan Ciobanu, op.cit., p. 103.
[2] Art. 998 din Codul civil obligă orice persoană ce a cauzat altuia un prejudiciu, să-l separe.