Cât priveşte relaţia dintre norma juridică şi raportul de drept, în literatura de specialitate s-a pus problema dacă poate exista raport juridic fără norma juridică sau normă juridică fără a crea raporturi de drept.
Aproape în unanimitate autorii apreciază că existenţa normelor juridice este indispensabilă pentru a ne găsi în prezenţa unor raporturi juridice, norma juridică fiind aceea care imprimă relaţiilor sociale un caracter juridic. Deşi majoritară, opinia de mai sus a generat unele controverse. Sunt autori care susţin că pot să apară raporturi juridice fără existenta unor norme juridice corespunzătoare care să le reglementeze. Sunt invocate, în acest sens, unele argumente de ordin istoric ce vizează apariţia dreptului ca urmare a descompunerii comunei primitive şi a apariţiei statului. Astfel, analizat în viziune istorică, potrivit acestor autori[1] “dreptul apare, la început, ca un sistem de raporturi juridice, ca o totalitate de drepturi şi obligaţii în cadrul cărora este cuprinsă norma de drept.” În momentul apariţiei dreptului norma juridică nu este consfinţită în anumite acte speciale ale statului, existând numai o echitate nescrisă exprimată în raporturi juridice, în drepturile şi ob1igaţii1e unor persoane. Norma juridică apare, aşadar, ca rezultat al unei abstractizări pe care la început o face judecătorul în rezolvarea unor cazuri asemănătoare, iar mai târziu o face legiuitorul în activitatea legislativă. Pentru că la început nu s-a putut ajunge la un grad suficient de abstractizare şi generalizare, primele “monumente juridice” (timpurii)[2] sunt, în special, culegeri cazuistice. În opinia de mai sus, apariţia unor raporturi juridice ce premerg apariţia normelor juridice ar fi justificată, mai ales în procesul trecerii de la o perioada istorică la alta. În asemenea momente, dreptul nu poate acoperi în totalitate nevoile vieţii juridice determinate de noua realitate socială, iar caracterul juridic al unor asemenea raporturi este determinat de conştiinţa juridică a guvernanţilor (a celor ce deţin puterea în stat).
În sensul arătat mai sus, s-ar putea invoca şi realitatea românească de după Revoluţia din Decembrie 1989 când anumite evenimente au premers reglementările juridice.[3]
Deci, viaţa confirmă ideea că, in anumite împrejurări, se pot stabili raporturi juridice in lipsa unor norme juridice care să le reglementeze în mod expres, conştiinţei juridice revenindu-i sarcina de a înlocui sau suplini norma de drept.
Problema corelaţiei dintre norma juridică şi raportul juridic, se pune, de asemenea, în cazul instituţiei analogiei (legii sau dreptului). Cât priveşte analogia legii amintim art. 3 din Codul Civil, care prevede că “judecătorul nu poate refuza soluţionarea unei cauze venită spre soluţionare pe motiv că legea nu prevede fapta respectivă sau că ea nu este indestulătoare”[4]. Dacă o anumită relaţie socială nu-şi găseşte consacrarea legală, litigiile ivite în legătura cu aceasta îşi vor găsi soluţiile într-o normă juridică ce priveşte o situaţie analogă. În practica judecătorească, de exemplu, s-a conturat ideea că, în lipsa reglementării juridice exprese a raporturilor patrimoniale legate de contractul de furnizare, urmează a fi aplicate normele care privesc contractul de vânzare-cumpărare. Soluţia se justifică prin aceea că ar fi nedrept ca subiectele de drept afectate să sufere consecinţele lipsei de preciziune a legiuitorului. Sunt şi situaţii în care analogia nu poate fi folosită. În materia pedepselor prevăzute de dreptul penal, de exemplu, operează principiul după care nici o faptă nu poate fi pedepsită decât dacă ea a fost, în mod expres, încriminată de norma juridică. Deci, acest principiu exclude analogia (art. 2 Cod Penal prevede că legea dispune care fapte constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte).
Nu poate opera analogia nici în cazul excepţiilor prevăzute la o norma juridică întrucât, cum este cunoscut, acestea sunt strict şi limitativ prevăzute de lege. Ele sunt guvernate de principiul după care excepţiile sunt de strictă interpretare. Art. 998 Cod Civil, care consacră principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, cunoaşte trei excepţii când o persoană poate răspunde şi pentru fapta altuia. Excepţiile sunt prevăzute de al. 2. 3, 4, ale art. 1000 Cod Civil, astfel că nici o altă situaţie nu poate fi adăugată la cele limitativ enumerate de legiuitor. În practică, s-a pus problema dacă tutorele care exercită funcţii asemănătoare cu cele ale părintelui nu ar putea răspunde pentru prejudiciilor cauzate de minorul tutelat. Răspunsul este negativ, întrucât al. 2 art. 1000 Cod civil care consacră “răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”, este de strictă interpretare.
Şi în sfârşit, prezumţiile legale absolute nu pot fi aplicate prin analogie (cum ar fi prezumţia de autoritate de lucru judecat, prezumţia de validitate a unui înscris autentic).
Dar, pentru situaţiile care nu au o reglementare expresă şi nu constituie excepţii de la principiul analogiei soluţiile trebuie căutate în cadrul aceleiaşi legi sau aceleiaşi ramuri de drept.
Trebuie cercetat dacă reglementarea expresă a unei situaţii de fapt asemănătoare este bazată pe un principiu general care ar putea justifica aceeaşi reglementare pentru situaţia de fapt cu care organul de aplicare a normei juridice este confruntat.
Dacă organul de aplicare a legii nu găseşte nici în legea care ar fi trebuit să reglementeze situaţia de fapt şi nici într-o altă lege, aparţinând aceleaşi ramuri de drept, soluţia, va trebui să recurgă la analogia dreptului. Prin analogia dreptului înţelegem situaţia în care unui caz concret (nereglementat) i se aplică o norma juridică sau un principiu general aparţinând fie unei alte ramuri de drept, fie întregului sistem de drept. Uneori legea însăşi prevede posibilitatea analogiei dreptului. Astfel, art. 1 al. 2 din Codul Comercial prevede că “În comerciu se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codicile civile.”
Faţă de cele prezentate mai sus, se poate susţine că pot fi considerate raporturi juridice şi acele raporturi sociale care, în lipsa unor reglementări exprese sau implicite, se bucură de protecţie juridică prin aplicarea analogiei legii sau a dreptului acolo unde analogia este permisă.
Cu precizările făcute mai sus, se poate sublinia că, în general, orice raport juridic presupune ca o primă condiţie, existenţa unei norme de drept. Problema care s-a mai pus, în ceea ce priveşte corelaţia dintre norma juridică şi raportul juridic, este dacă orice normă de drept îşi găseşte concretizarea în raporturi juridice. În clarificarea aspectului amintit s-a pornit de la împrejurarea că o normă ce nu creează raporturi juridice concrete este lipsită de sens, de utilitate socială. Fiind izvorul unor raporturi juridice concrete, orice normă trebuie să fie generatoare de asemenea raporturi. Cu toate acestea, nu se poate ignora realitatea că există unele norme de drept care îşi ating scopul - reglementarea relaţiilor sociale - fără a naşte raporturi juridice. Avem în vedere mai ales normele prohibitive a căror funcţie - de a determina o conduită constând în abţinerea de la săvârşirea faptelor prohibite - se realizează atunci când sunt respectate, fără crearea de raporturi juridice. De asemenea, unele norme constituţionale care consacră drepturile şi libertăţile social-politice sunt realizate de către cetăţeni fără formarea neapărată a unor raporturi juridice[5].
[1] S. F. Kacekian, Raporturile juridice in societăţile socialiste, Akad Nauk, S. S. S.R., Moscova, 1958, p. 22.
[2] Cum ar fi Codul lui Hammurabi sau Legea salică.
[3] G. Vrabie, S. Popescu, op. cit.. p. 9.
[4] Art. 3 Cod civil prevede că “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
[5] Aşa sunt: libertatea de expresie, a conştiinţei, a mitingurilor, demonstraţiilor etc.