Dacă normele juridice şi sursele în care sunt formulate, prin caracterul lor abstract, fac parte din sfera fenomenului juridic normativ, raporturile juridice, reprezentând realitatea concretă, aparţin domeniului relaţional, faptic, al juridicului.
Înscriindu-se în vasta şi complexa reţea a relaţiilor sociale de la care împrumută trăsăturile generale, raporturile juridice conturează o categorie aparte a acestor relaţii particularizându-se prin anumite caractere proprii, specifice, prin care se deosebesc de celelalte relaţii sociale : politice, etice, religioase, obişnuielnice etc.
- a) Caracterul social al raporturilor juridice este asigurat de faptul că acestea se leagă între oameni ca indivizi sau organizaţi în colectivităţi. Raporturile juridice exprimă viaţa şi activitatea oamenilor în societate, de aceea ele apar ca o componentă a sistemului relaţiilor sociale, coexistând cu raporturile politice, morale, religioase, civice. Evidenţierea acestui caracter se impune şi pentru infirmarea acelor opinii exprimate de unii autori, potrivit cărora se pot constitui raporturi juridice şi între oameni şi lucruri sau exclusiv între lucruri. Adepţii unui asemenea punct de vedere, eronat, fac trimitere mai ales la raporturile de proprietate în care, după părerea lor, ar sta faţă în faţă oamenii ce sunt proprietari şi lucrurile (animalele) asupra cărora poartă proprietatea (proprietarul unui imobil şi imobilul sau proprietarul unui teren şi terenul).[1]
Inconsistenţa unei asemenea afirmaţii poate fi dovedită prin invocarea funcţiei sociale a dreptului - aceea de ordonator al relaţiilor dintre oameni. Exprimând voinţa forţei sociale ce deţine puterea în stat, dreptul se adresează comportamentului uman, influenţând voinţa oamenilor. Cum lucrurile, animalele nu au voinţă, situaţiile şi relaţiile ce le privesc nu pot fi dirijate decât prin determinarea comportării oamenilor în diferite împrejurări. Desigur, relaţiile sociale pot avea ca suport bunurile (valorile economice), dar conţinutul real al acestora, privit prin prisma reglementărilor de drept, este exprimat în raporturile juridice. De aceea, chiar atunci când în raporturile juridice apar ca obiecte materiale, valorile economice, relaţiile se statornicesc nu între oameni şi aceste valori, ci între oameni cu privire la aceste valori.
Şi apoi, în afară de raporturile juridice ce se sprijină pe valori economice, există o paletă largă de relaţii sociale[2] care-şi găsesc reglementarea în norme juridice şi care nu s-ar putea explica prin punctul de vedere infirmat mai sus.
- b) Caracterul ideologic - voliţional al raporturilor juridice poate fi explicat în corelaţie cu caracterul lor social. Fiind raporturi între oameni, raporturile analizate sunt raporturi de voinţă. Oamenii intră în multiple şi variate relaţii sociale în vederea satisfacerii trebuinţelor materiale şi spirituale de viaţă, ducându-şi existenţa într-un cadru social determinat, cu ceilalţi indivizi şi cu organismele sociale constituite. În felul acesta, între oameni se statornicesc două mari categorii de relaţii sociale: relaţii materiale şi relaţii ideologice.
Relaţiile materiale se nasc independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor (relaţiile economice, de exemplu), pe când relaţiile ideologice înainte de a se forma trec prin conştiinţa şi voinţa oamenilor. Asemenea relaţii sunt: politice, etice, religioase, juridice.
Natura ideologică - voliţională a raporturilor juridice se manifestă. în primul rând, în faptul că ele sunt rezultatul reglementării relaţiilor sociale prin normele juridice, care în esenţa lor reprezintă o voinţă statală. Deci, drepturile şi obligaţiile ce conturează conţinutul oricărui raport de drept, iau naştere şi se desfăşoară potrivit voinţei de stat. Singură, voinţa subiectelor raporturilor juridice este insuficientă, ea trebuie să fie concordantă cu prescripţiile normelor juridice. Se evidenţiază, o dată în plus, legătura organică dintre norma juridică şi raportul de drept. Nici un raport juridic nu se naşte în lipsa normei juridice. Mai mult decât atât, o mare parte a raporturilor juridice, înainte de a se naşte, trec prin conştiinţa umană, fiind rezultatul manifestărilor de voinţă a oamenilor. Participanţii la raporturile de drept îşi exprimă, însă, voinţa în condiţiile indicate de norma de drept. În cele mai multe cazuri chiar norma de drept precizează că raportul juridic va lua naştere prin săvârşirea unor acte de voinţă ale subiectelor de drept. Acest al doilea aspect al caracterului voliţional al raporturilor juridice nu este anulat nici în situaţia în care naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice atârnă de producerea unor împrejurări independente de voinţa subiectelor. Chiar în situaţiile arătate (cum ar fi naşterea, decesul unei persoane, calamităţi naturale), consecinţele juridice ale unor asemenea evenimente nu se realizează concret mai înainte de a trece prin conştiinţa şi voinţa părţilor. Decesul unei persoane, de exemplu, dă naştere, printre altele, unor raporturi de succesiune, dar realizarea concretă a acestora depinde de atitudinea moştenitorilor care pot accepta succesiunea sau pot renunţa la ea.
În lumina celor prezentate mai sus, se poate evidenţia dublul caracter voliţional al raportului juridic, cel împrumutat de la norma de drept şi cel exprimat de voinţa subiectelor raportului juridic concret. Dar, cele două voinţe ce se întâlnesc pe terenul raporturilor juridice pot fi concordante atunci când subiectele de drept îşi subordonează voinţa şi acţiunile individuale voinţei statale exprimată în norma de drept (şi în majoritatea covârşitoare a cazurilor constatăm armonizarea celor două voinţe). În situaţiile de excepţie, în care voinţa şi conduita individuală se abat de la comandamentul impus prin voinţa statală, apar raporturile de răspundere juridică prin care se concretizează sancţiunile normelor juridice.
În funcţie de corelarea sau necorelarea celor două voinţe se conturează două categorii de raporturi juridice şi anume: raporturi juridice prin care se realizează dispoziţia normelor juridice şi raporturi juridice prin care se realizează sancţiunea normelor juridice.
Analiza caracterului voliţional al raporturilor juridice trebuie să ţină seama şi de particularităţile ramurii de drept în care acestea apar şi se realizează. În unele ramuri de drept (cum este dreptul civil) caracterul voliţional este mai accentuat decât în altele (drept penal, drept administrativ). Dar, indiferent de particularităţile amintite şi de caracterul normelor juridice în baza cărora apar raporturi de drept, corelarea voinţei generale cu cea individuală este calea prin care se pune în mişcare mecanismul influenţării conduitei umane prin normele juridice. De aceea, orice raport juridic apare mai întâi ca un rezultat al reglementării prin norma de drept a relaţiilor sociale, prin consacrarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la acel raport. Mai apoi, el apare ca o relaţie în care se exprimă şi voinţa participanţilor sau purtătorilor drepturilor şi obligaţiilor. Dar, în procesul realizării în concret a drepturilor şi obligaţiilor amintite, cele două voinţe trebuie să colaboreze.
- c) Varietatea raporturilor juridice. Reglementate de o ramură de drept sau alta, raporturile juridice se particularizează dobândind trăsături specifice. De aceea, în sfera vieţii juridice se constituie, modifică sau sting atâtea categorii de raporturi juridice, câte ramuri de drept sunt (drept constituţional. administrativ, civil, penal, internaţional etc.).
După prezenţa sau absenţa unui organ de stat ca subiect al raportului juridic se conturează două categorii de raporturi juridice şi anume: raporturi juridice de autoritate şi raporturi juridice de egalitate.
Raporturile juridice de autoritate sunt acelea în care unul dintre subiecte trebuie să fie, în mod obligatoriu, statul sau un organ al statului. Astfel de raporturi sunt cele de drept constituţional, administrativ, penal, financiar, procesual. Raporturile de drept constituţional, de exemplu, nu sunt altceva decât relaţii sociale ce iau naştere în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Ele pot fi grupate în trei categorii şi anume:
- relaţii prin care este înfăptuită organizarea puterii de stat în funcţie de teritoriu şi populaţie (relaţiile dintre stat, ca întreg, reprezentat prin organele supreme ale puterii şi celelalte organe ale statului; relaţiile dintre stat, ca întreg, şi persoanele fizice);
- relaţii ce se stabilesc în procesul organizării puterii de stat în forma unui sistem de organe ale statului (relaţiile dintre alegători şi deputaţi, relaţii dintre organul suprem de putere şi celelalte categorii de organe ale statului);
- relaţii ce se stabilesc în procesul exercitării puterii de stat (al căror conţinut îl formează activitatea desfăşurată de organele puterii de stat).
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt: statul în întregul său, organele statului, organizaţiile obşteşti, cetăţenii individuali sau organizaţi în circumscripţii electorale. Unul dintre subiecte este, în mod necesar, un organ al puterii de stat. Subiectul care este organ al puterii sau deţine puterea de stat trebuie să acţioneze în cadrul raportului juridic în domeniul organizării şi exercitării puterii de stat.
Raporturile juridice de egalitate sunt acelea în care subiectele raportului juridic se găsesc pe picior de egalitate, indiferent de calitatea pe care o au în cadrul raportului juridic respectiv. Fac parte din această categorie raporturile de drept civil, de dreptul muncii, familiei, comercial.
[1] Un asemenea punct de vedere a fost criticat, de exemplu, de Claude du Pasquier, în Introduction a la théorie générale et la philosophie du droit (Introducere în teoria generală şi filosofia dreptului), Sirey, Paris. 1937 p 98. Acelaşi punct de vedere este îmbrăţişat şi de Jean Dabin, în “Théorie générale du Droit” (Teoria generală a dreptului ), Paris 1969, p. 121 în care combate opinia lui Levy Ullman conform căreia dreptul s-ar aplica şi altor raporturi decât cele dintre oameni.
[2] Asemenea raporturi sunt cele personal nepatrimoniale sau ob1igaţionale.