Drept

1. Dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate psihica Aceste drepturi sunt reglementate de catre Constitutie in acelasi articol si anume

art. 22.

Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, in sistemul juridic, fiind consacrat inca din primele declaratii de drepturi si desigur prin constitutii. Este un drept cetatenesc cu care incepe inventarul drepturilor omului in cele mai importante acte internationale in acest domeniu. Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor omului stabileste in art 3 ca "Orice om are dreptul la viata, libertate si la inviolatilitatea persoanei". Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale consacra in art. 2 ca "Dreptul oricarei persoane la viata este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de catre un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata de lege cu aceasta pedeapsa", iar Pactul privitor la drepturile civile si politice stabileste in art. 6 pct. 1ca "Dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitar".

Intr-o acceptiune restransa larga viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o acceptiune larga viata persoanei este privita ca un univers de fenomene, fapte, cerinte, si dorinte ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica, in aceasta acceptiune larga, dreptul la viata este asigurat prin intreg sistemul constitutional. Art. 22 din constitutie se refera la acceptiunea restransa a dreptului la viata, aceasta solutie fiind mai eficienta din punct de vedere juridic. Art. 22 alineatul (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrara drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreapta si niciodata eficienta. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind ca de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare si ca nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuie asfel pedepsit. Interdictia prevazuta de art 22 al. (3) este absoluta, nici exceptie nefiind posibila.

Dreptul la integritatea fizica este clar definit prin chiar formularea constitutionala. Stransa sa legatura cu dreptul la viata a determinat reglementarea in acelasi articol. Respectul integritatii fizice este garantat chiar prin Constititutie, rezultand astfel obligatia autoritatilor publice de a o asigura. Orice atingere adusa interegritatii fizice a persoanei va trebui sanctionata de catre lege, iar daca ea se impune, totusi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege, in conditiile articolului 53 din Constitutie (de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sange pentru dovedirea intoxicatiei alcoolice, efectuarea unui operatii chirurgicale cu acordul pacitentului etc.)

Dreptul la integritate psihica este ocrotit si considerat de valoare constitutionala, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente in care fizicul si psihicul nu pot fi despartite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integritati este contrare drepturilor umane.

Respectul vietii, integritatii fizice si a integritatii psihice implica in mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradate, ceea ce face in mod expres articolul 22 alineatul (2). Practicarea unor asemenea precedee si tratamente este o incalcare a demnitatii si personalitati omului. Prevederile privind interzicerea torturi, a pedepselor sau tramentatelor inumane ori degradante, se regasesc in Declaratia Unirversala a Drepturilor Omului (art.5), in Pactul international relativ la drepturile civile si politice (art.7), si mai ales in Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984). Aceasta Conventie defineste tortura ca un act prin care o durere sau suferinta ascutite, fizice sau mentale, sunt produse intentionat unei persoane cu scopul de a obtine de la ea sau de la o terta persona informatii sau marturisire, de a pedepsi un act pe care ea sau o terta persoana l-a comis sau se

 

 

presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terte personae, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o forma de discriminare indiferent care este, daca o asemenea durere sau asemenea suferenta sunt produse de un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana avand o imputernicire oficiala sau la instigarea sa sau cu consimtamantul sau expres sau tacit. Conventia cuprinde angajamentul statelor de a lua masurile legislative, administrative, judiciare si orice alte masuri eficiente pentru a impiedica comiterea de acte de tortura, aplicare de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se afla sub jurisdictia lor.

Drepturile prevazute in articolul 22 sunt ocrotite de Constitutie fata de toate subiectele de drept, deci atat fata autoritatile publice cat si fata de ceilalti cetateni.

 

2. Libertatea individuala

Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea individuala in articulul 23, articol cu un continut complex.

Articolul 23 din Constitutie foloseste doua exprimari si anume cea de libertate individuala si siguranta persoanei. Aceste doua notiuni nu sunt unul si acelasi lucru, nu formeaza o categorie juridica unica, desi sunt si trebuie folosite si explicate impreuna. Explicarea constitutionala este rezultatul faptului ca libertatile apartinand persoanei trebuie reglementate nu numai in totalitatea lor, ca fiind esentiale, pentru individ si indivizibile, ci si fiecare in parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o libertate, astfel incat prin simpla nominalizare s-o indentifici fara retineri, desi practicile constitutionale in acest domeniu al drepturilor din prima generatie sunt indelungate si edificatoare.

Libertatea individuala, in contextul articolului 23 din Constitutie, priveste libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea comporta si misca libera, de a nu fii tinuta in sclavie sau in orice alta servitute, de a nu fii retinuta, arestata sau detinuta decat in cazurile si dupa formele expres prevazute de Constitutie si legi. Libertatea individuala este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul nascandu-se liber. Societatea are obligatia de a respecta si proteja libertatea omului.

Notiunea de siguranta a persoanei exprima ansamblul, garantiilor care protejeaza persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei si legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii, care asigura ca aceste masuri sa nu fie ilegale. Acest sistem de garantii (de regula) permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale, infractiunilor), dar in acelasi timp asigura inocentilor ocrotirea juridica necesara.

Articolul 23 din Constitutie stabileste conditiile in care se pot realiza perchezitii, retineri si arestarii si anume ca aceastea pot fi dispuse numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.

Perchezitia este o masura reglementata in Codul de procedura penala in capitolul denumit "Mijloace de proba" si precizata astfel: "Cand persoana careia i s-a cerut sa prea vreun obiect sau vreun inscris... tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala". Prin ea insasi perchezitia priveste direct libertatea individuala si mai ales siguranta persoanei in acceptiunea pe care am formult-o mai inainte. De aceea perchezitia se poate efectua numai in cazurile si conditiile prevazute de lege. Trebuie sa adaugam ca revine procedurii penale stabilirea de reguli, pana la detaliu, privind incuviintarea, timpul, procedura de efectuare a perchezitiilor.

Retinerea este o masura procesual-penala, preventiva, prin care persoana fata de care exista unele indicii ca a savarsit o fapta, prevazuta si pedepsita de lege, este privata de libertatea sa, de catre autoritatile competente pe o durata strict limitata. Fiind o masura care priveste libertatea individuala, retinerea este reglementata prin Constitutie si in detaliu prin legislatia penala.

In legatura cu durata maxima a retinerii care nu poate depasi 24 de ore, ea trebuie interpretata ca o durata ce nu poate fi depasita si nu ca o durata practicata in orice caz de retinere. Aceasta inseamna ca retinerea poate dura si mai putin de o ora si cinci ore, in functie de motivele retinerii si de operativitatea in rezolvarea problemelor pe care le ridica fiecare caz in parte. Nimic nu impiedica juridic raspunderea autoritatii pentru o retinere pana la limita maxima daca se dovedeste ca aceasta retinere a fost abuziva si ca deci ea nu era necesara.

Arestarea este o masura care atinge grav libertatea individuala, ea avand consecinte mari, uneori nebanuite, asupra reputatiei persoanei, a vietii sale intime si familiale, a fericirii sale. Persoana arestata suporta banuiala de culpabilitate, masura putand produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusa unor reguli constitutionale clare si ferme, luarea sa revenind unor autoritati care actioneaza numai din ordinul legii, independent si impartial si anume judecatorilor. Doua reguli constitutionale cheie sunt prevazute, explicit, in articolul 23 si anume ca arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare, si ca aceasta masura o poate dispune numai judecatorul. Coborand alineatul (4) cu alineatul (2) rezulta ca arestarea poate dispune numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.

 

 

In cursul urmaririi penale, arestarea preventiva se poate dispune pentru maxim 30 de zile si se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare data, fara ca durata totala a arestului preventiv al unei persoane sa poata depasi un termen rezonabil, si in nici un caz sa nu fie mai mare de 180 de zile. In cursul judecatii, pe durata arestarii preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile, acesta fiind intervalul de timp maxim pe care il are la dispozitie instanta de judecata pentru a verifica periodic legalitatea si temeinicia luarii masurii arestarii. Evident ca acestea fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea poate opera si pentru termene mai mici decat cele precizate in textul constitutional.

In toate situatiile, cel arestat are posibilitatea de a cere punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Controlul judiciar si cautiunea sunt doua institutii procesual penale care garanteaza ca persoana pusa in libertate provizorie va raspunde tuturor solicitarilor autoritatilor judiciare, solicitari legate desigur de procesul penal in care este implicata.Aceasta regula a libertatii provizorii incearca sa valorifice la maximum prezumtia de nevinovatie, dar si sa reduca la minimum riscul unei erori judiciare si, in general, al unor acte ireparabile. Cel arestat are oricand posibilitatea de a ataca incheierile judecatoresti referitoare la arestarea sa prin caile de atac prevazute de

lege.

Deoarece atat retinerea cat si arestarea privesc libertatea individuala ele se pot ordona numai atunci cand exista motive legale, iar in ideea de respect al libertatii si sigurantei persoanei si ea are dreptul sa cunoasca aceste motive care impun masuri atat de grave si care desigur o privesc. Autoritatea care efectueaza retinerea sau arestarea, are obligatia constitutionala de a comunica de indata persoanei retinute sau arestate motivele masurii luate. Comunicarea se face in limba pe care o intelege cel in cauza. Invinuirea se aduce la cunostinta in cel mai scurt termen, dar si acest lucru este esential, numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu, prezenta avocatului in aceasta secventa procesuala este obligatorie, de aceea autoritatea publica trebuie sa ia masurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci cand nu se realizeaza prezenta unui avocat ales. Regula constitutionala este atat de clara si desigur imperativa incat nu admite nici un subterfugiu juridic, incalcarea ei fiind o grava incalcare a Constitutiei.

Retinerea si arestarea unei persoane se justifica prin existenta unor motive, desigur legale. Daca aceste motive au disparut, spune Constitutia, cel retinut sau arestat trebuie in mod obligatoriu eliberat. Desi textul nu stabileste un termen in care eliberarea sa se produca, el trebuie sa fie cel al constatarii legale si oficiale a disparitiei motivelor.

Articolul 23 din Constitutie stabileste doua reguli fundamentale, de mare traditie in sistemele juridice si de incotestabila actualitate, anume prezumtia de nevinovatie si legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constitutionala a adaugat inca o regula devenita cu timpul traditie in mai multe state dezvoltate, aceea a imposibilitatii de a prevede prin lege sau aplica sanctiuni privative de libertate in alte domenii decat in cel penal.

3. Dreptul la aparare

Dreptul la aparare este un drept fundamental cetatenesc, de traditie in istoria institutiei drepturilor si libertatilor cetatenesti. Cele doua alineate ale articolului 24 surprind corect continutul dreptului la aparare, sub cele doua acceptiuni ale sale. Intr-o acceptiune larga dreptul la aparare cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa. In procesele civile, comerciale, de munca, de contencios administrativ, dreptul la aparare ca totalitate de drepturi si reguli procedurale ofera partilor posibilitatea de a-si valorifica pretentiile sale de a dovedi netemeinicia pretentiilor adversarului. In aceasta acceptiune larga se include si posibilitatea folosirii avocatului. In acceptiunea sa restransa dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.

4. Dreptul la libera circulatie

Dreptul la libera circulatie este un drept care asigura libertatea de miscare a cetateanului. Constitutia reglementeaza ambele aspecte care formeaza continutul dreptului la libera circulatie si anume: libera circulatie pe teriroriul Romaniei si libera circulatie in afara teritoriului. Este firesc insa ca libera circulatie nu poate fi absoluta, ea trebuie sa se desfasoare potrivit unor reguli, cu indeplinirea si respectarea unor conditii, stabilite de lege. De regula, aceste conditii privind exercitarea dreptului la libera circulatie urmaresc ocrotirea unor valori economice si sociale, a drepturilor si libertatilor fundamentale, normala desfasurare a relatiilor cu alte state etc. De astfel chiar Pactul international privitor la drepturile civile si politice stabileste prin art. 12 ca libera circulatie poate face obiectul unor restrictii daca sunt: a) prevazute de lege; b) necesare pentru protejarea sigurantei nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice; c) compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.

In legatura cu libera circulatie pe teritoriul Romaniei, prin articolul 25 se asigura posibilitatea pentru orice cetatean de a circula nestanjenit pe teritoriul statului nostru si de a-si stabili resedinta sau domiciliul in orice localitate.

Cat priveste libera circulatie a cetatenilor romani in strainatate ea este de asemenea garantata prin permiterea emigrarii si revenirii in tara. Documentele juridice internationale prevad ca nimeni nu poate fi privat, in mod arbitrar, de dreptul de a intra in propria sa tara

 

 

si ca strainul aflator legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat in executarea unei decizii, luate in conformitate cu legea si, daca ratiuni imperioase de securitate nationala nu se opun, el trebuie sa aiba posibilitatea de a prezenta considerentele care pledeaza impotriva expulzarii sale si de a obtine examinarea cazului sau de catre autoritatea competenta, ori de catre una sau mai multe persoane special desemnate de aceasta autoritate, fiind reprezentat in acest scop

5. Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private

Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private are un continut compex. El este un aspect al respectarii personalitatii omului, proclamata prin articolul 1 din Constitutie ca valoare suprema.

Constitutia impune autoritatilor publice obligatia de a respecta si ocroti viata intima, familiala si privata, recunoscandu-se de fapt ca orice persoana fizica, orice om, are dreptul la propria sa viata intima, familiala si privata.

Constitutia obliga autoritatile publice la respectul vietii intime, familiale si private si la ocrotirea impotriva oricaror atentate din partea oricarui subiect de drept (om sau autoritate, grup atc.). Nimeni nu poate sa se amestece in viata intima, familiala sau privata a persoanei fara consimtantul acesteia, consimtamant care desigur trebuie sa fie explicit (sau sa reiasa ca a fost explicit) si exprimat liber.

Autoritatile publice trebuie sa ia toate masurile posibile si rezonabile pentru a ocroti viata intima, familiala si privata a persoanei. Astfel judecatorii au obligatia de a declara sedinta secreta de judecata in procesele in care publicitatea ar afecta aceste valori, fara sa aduca vreun serviciu legii sau justitiei. Se considera de asemenea ca este un atentat la viata intima a persoanei ascultarea, inregistrarea sau trasmiterea prin aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronuntate de o persoana, fara consimtamantul acesteia, asa cum procedeaza unii fotografi de presa care utilizeaza teleobiective pentru a surprinde scene din viata particulara a unor politicieni sau actrite si a le specula.

Intra de asemenea in dimensiunile vietii intime, familiale si private, dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine si respectul intimitatii sunt inseparabile. Este de asemenea interzisa si desigur sanctionata aducerea la cunostinta publica a aspectelor din viata conjugala a persoanelor.

Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi este de fapt un aspect al vietii intime si private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile si imprescriptibile drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut si sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul sau sau ceea de libertate corporala. Multa vreme aceasta libertate a fost refuzata din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea ea apare implicit in legislatii mult mai tarziu decat alte drepturi si libertati.

Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi cuprinde cel putin doua aspecte: numai persoana poate dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie sa incalce drepturile altora, ordinea publica sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viata si libertatea persoanei. Omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigatii, cercetari sociologice, psihologice, medicale sau de alta natura, de a accepta sa se supuna unor experimente medicale, stiintifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe si tesuturi umane, de a participa ca subiect la operatiile de inginerie genetica etc. Uneori acest drept se confunda cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decat o amuzanta eroare, pentru ca sinuciderea prin ea insasi este in afara oricarei reglementari conventionale sau legale. Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi isi gaseste temeiul juridic si in art. 7 din Pactul international privitor la drepturile civile si politice, potrivit caruia nimeni nu poate fi supus torturii si unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante si care interzice in special "ca o persoana sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice".

In mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea insasi comporta limitele determinate de protectia celorlalti, a grupui social. Fara a intra in detalii in aceasta privinta, vom mentiona, printre alte limitari: examenul sanatatii impus pentru exercitiul unor activitati, pentru casatorie; examenele medicale instituite in mediile scolare si studentesti pentru depistarea unor maladi contagioase; masurile medicale pentru combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinarile obligatorii.

Respectul si ocrotirea vietii intime, familiale si private, consacrate prin art. 26 din Constitutie se coreleaza cu dispozitiile art. 17 din Pactul international privitor la drepturile civile si politice care arata ca nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale in viata sa privata,in familia sa, in domiciliul sau corespondenta sa, sau atingerilor ilegale in onoarea si reputatia sa. Orice persoana, spune art.17, are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate). 6. Inviolabilitatea domiciliului

Respectul personalitatii umane implica si respectul domiciliului sau, care cuprinde doua aspecte si anume: inviolabilitatea domiciului si libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cat priveste cel de al 2-lea aspect el si-a gasit exprimarea juridica in art. 25 din Constitutie privind libera circulatie.

Inviolabilitatea domiciului exprima juridic interdictia patrunderii in domiciliului unei persoane. Desi in institule-ul sau articolul 27 marcheaza acest drept prin expresia

 

 

inviolabilitatea domiciliului, in conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu si resedinta. Ambele exprimări sunt desigur corecte. Trebuie sa avem in vedere ca in dreptul Constitutional (si in cel public in general) notiunea de domiciliu are o acceptiune diferita de cea pe care i-o da dreptul civil. Se stie ca in dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea isi are locuinta sa statornica si principala. In dreptul constitutional notiunea de domiciliu are o acceptiune larga, cuprinzand practic atat domiciliul in sensul dreptului civil cat si resedinta unei persone fizice.Aceasta acceptiune larga este utilizata si in alte ramuri de drept cum ar fi dreptul penal. In dreptul constitutional prin domiciliu se intelege de fapt locul (locuinta) unde traieste o persoana si famili sa (desigur daca are o familie). Cuprinde nu numai camera in care doarme, camerele unde traieste persoana fizica ci si dependentele, curtea, gradina, garajul, sau orice alt loc imprejmuit tinand de ele. In unele situatii insa si in dreptul constitutional se utilizeaza conceptul de domiciliu ca in dreptul civil (vezi de exemplu, ocuparea functiilor publice). Notiunea de domiciliu nu se confunda cu acea proprietate, sau de proprietar. De astfel inviolabilitatea domiciliului se fundamenteaza mai mult pe respectul personalitatii umane, decat pe dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo interpretare speculativa a dispozitiilor sale, Constitutia utilizeaza si notiunea de resedinta.

Din examinarea art. 27 rezulta cu claritate doua situatii dinstinte privind patrunderea in domiciliul unei persoane. O prima situatie este aceea cand se poate patrunde in locuinta unei persoane cu consimtamantul acesteia, mai exact cu invoirea acesteia. Cea de a doua situatie, derogatorie, este situatia in care se poate patrunde in locuinta unei persoane si fara invoirea acesteia, dar numai in cazurile prevazute de art. 27 alin.(2) din Constitutie.

Prin alin. (2) textul constitutional urmareste limitarea situatiilor in care prin lege se poate deroga de la principiul constitutional de baza in sensul caruia nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul sau resedinta unei persoane, fara invoirea acesteia. Examinand aceste situatii putem observa ca acestea sunt necesare, legale si exceptionale; ele sunt, de asemenea, limitativ enumerate, nici o lege neputand adauga situatii noi la cele deja stabilite de Constitutie.

Situatiile prevazute in alin. (2) sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Daca in ce priveste situatiile prevazute la literele a), c) si d) ele sunt exclusiv acelea in care legea ordona, pentru aplicarea ei, sa se patrunda in locuinta unei persoane (perchezitiile domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silita a hotararilor judecatoresti, luarea masurilor asiguratorii), situatia prevazuta in litera b) cuprinde si cazurile in care, desi legea nu ordona, nu sanctioneaza totusi patrunderea in domiciliul unei persoane fara invoirea acesteia.

Aceste masuri formeaza in drept starea de necesitate. Asa cum s-a aratat deja in literatura juridica, in desfasurarea vietii social-umane se ivesc uneori situatii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun in pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibila decat prin savarsirea unei fapte care in mod obisnuit este socotita ca ilicita. In aceste situatii fapta savarsita pentru salvarea valorilor aflate in pericol se considera comisa in stare de necesitate.Iar starea de necessitate constituie in anumite conditii cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei care exclude existenta infractiunii si a raspunderii penale. Se considera a fi de necesitate in caz de incendiu, inundatii, cutremure de pamant. In asemenea situatii nu numai autoritatile dar si cetatenii pot pantrunde in locuinta unei persoane in scopul de a inlatura primejdia privind viata, integritatea sau bunurile unei persoane. De asemenea se mai poate patrunde in locuinta unei persoane, fara invoirea acesteia si pentru salvarea unei persoane care a incercat sa se sinucida sau a unei persoane accidentate sau, bineinteles si in caz de strigate de ajutor dinauntru. Asemenea fapte, comise in atare situatii beneficieaza de efectele starii de necesitate.

Avand in vedere implicatiile juridice, morale dar si sociale ale perchezitiilor, Constitutia consacra acestora doua alineate distincte. Intr-unul dintre alin. (3) este stabilita autoritatea competenta sa dispuna perchezitii, precum si procedura de efectuare. Autoritatea competenta este exclusiv judecatorul, precizare introdusa in urma revizuirii Constitutiei, iar in ceea ce priveste procedura, se lasa legii posibilitatea de a o stabili, stiut fiind ca regulile procedurale nu pot aduce atingerea substantei dreptului.

 

Intr-un alt alineat (4) textul constitutional interzice perchezitiile in timpul noptii, in afara de situatia flagrantului delict.