Pin It
  1. Personalitatea juridică: noţiune, evoluţie istorică

 

              Din însuşi caracterul social al raportului juridic rezultă că subiecte ale acestuia nu pot fi decât oamenii (priviţi individual sau organizaţi în colectivităţi). Dar omul, în sine, nu poate deveni subiect de drept decât dacă această calitate îi este recunoscută de stat, fiind reglementată prin normele juridice. Altfel spus, prin normele juridice se recunoaşte omului o aptitudine generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin raporturile juridice în care intră. În felul acesta se conturează personalitatea juridică a omului.

              Potrivit unui principiu unanim admis, personalitatea juridică este recunoscută oricărei fiinţe umane a planetei. Generalitatea absolută a principiului amintit este, însă, de dată relativ recentă, ţinând de epoca modernă şi de proclamarea egalităţii juridice a tuturor indivizilor.

             Cum este cunoscut, în societatea antică oamenii erau grupaţi în liberi şi sclavi, numai oamenii liberi având capacitate juridică. În dreptul roman, de exemplu, sclavii fiind trataţi ca “unelte grăitoare” (res vocalis) nu puteau dobândi drepturi şi asuma obligaţii.

             Stăpânii aveau un drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului (ius vitae necisque) şi un drept de corecţie nelimitat (ius verberandi). Aveau facultatea de a folosi în modul cel mai complet forţa de muncă şi posibilităţile pe care le oferea posesiunea sclavului. Îl puteau vinde, schimba, dona, închiria. Stăpânul putea abandona sclavul care comitea un delict victimei spre a se răzbuna împotriva lui)[1].

              Pe o anumită treaptă de dezvoltare a Imperiului Roman unii sclavii (sclavii emancipaţi) dobândeau, într-o anumită măsură, o capacitate juridică restrânsă.

              La noi, în primul stat geto-dac, capacitatea juridică a indivizilor varia în funcţie de poziţia socială. Nobilimea geto-dacă se bucura de toate privilegiile politice şi civile, pe când marea masă a ţăranilor avea o capacitate restrânsă, asemănătoare plebeilor romani. Sclavii aveau, în general, statutul juridic descris mai sus, deşi relaţiile sclavagiste sporadice au evoluat în cadrul unui sistem sclavagist de tip patriarhal care nu a atins niciodată stadiul clasic.[2] În feudalism, ţăranii iobagi, deşi aveau un statut inferior celorlalte categorii sociale, depăşiseră condiţia sclavului, de simplă unealtă grăitoare. Având o proprietate completă asupra mijloacelor de producţie, seniorul feudal avea o proprietate limitată asupra iobagilor pe care nu-i mai putea omorâ, dar îi putea vinde odată cu moşia şi exploata în diferite forme. Inegalitatea subiectelor de drept, tratamentul diferit în funcţie de apartenenţa de clasă au fost trăsături caracteristice sistemelor de drept feudal deci şi a dreptului feudal românesc.

              În epoca modernă, constituţiile burgheze au proclamat egalitatea tuturor indivizilor în faţa legii, principiu contrazis adesea de realităţile vieţii sociale. Dacă ne referim numai la Codul civil român de la 1864, trebuie să recunoaştem că, pe de o parte, proclama egalitatea oamenilor în faţa legii, iar, pe de altă parte, reţinea un statut inferior femeii în raport cu bărbatul, muncitorului în raport cu patronul, minorului în raport cu părintele etc. În timp, multe dintre inadvertenţele Codului civil şi ale celorlalte reglementări au fost corectate, astfel că, în prezent, participarea la viaţa juridică se înscrie pe coordonatele afirmării personalităţii şi demnităţii umane,neîngrădite de considerente de sex, rasă, naţionalităţi, poziţie socială etc.

              Generalitatea personalităţii juridice impune şi o a doua subliniere, şi anume că ea este independentă de nivelul de dezvoltare bio-psihică a persoanei. De aceea, minorul ca şi alienatul mintal au aptitudinea de a participa la viaţa juridică, dar nu au capacitatea de a exercita drepturile ce ţin de personalitatea juridică. Sub acest aspect, trebuie să facem distincţie între personalitatea juridică şi capacitatea juridică. Dacă personalitatea juridică afirmă (recunoaşte) o aptitudine generală de a participă la viaţa juridică, capacitatea juridică precizează pentru fiecare condiţiile acestei participări.

 

 

[1] M. Jacotă, Drept roman, op. cit, p. 157-158.

[2] Relaţiile sclavagiste s-au dezvoltat într-o serie de proprietăţi private sau în mine, dar nu au constituit baza întregii activităţi economice - ca la greci şi romani.