Generatiile de drepturi
Tehnic vorbind, a devenit astazi obisnuit ca drepturile omului sa fie prezentate intr-o clasificare ce cuprinde trei generatii, ceea ce permite o perspectiva de ansamblu, cu caracter istoric si care subliniaza complementaritatea lor, atat in momentul revendicarii, cat si in cel al recunoasterii juridice.
Astfel, fac parte din drepturile din prima generatie drepturile civile si politice (cum ar fi libertatea individuala, libertatea constiintei, libertatea de exprimare etc.), considerate ca cele mai necesare pentru afirmarea individului in raport cu puterea de stat. Drepturile si libertatile civile si politice (libertatile individuale mai ales) au aparut ca masuri de protectie a individului contra violentei si arbitrariului guvernantilor, ca revendicari ale unei pozitii juridice egale in fata legii. Orice fiinta umana dispune de aceste drepturi, inca de la nastere, si, teoretic, trebuie sa fie in masura sa le execite oricand. Rolul puterii de stat se reduce in aceasta situatie la protejarea libertatilor in general, prin asigurarea garantiilor de autolimitare a actiunii sale.
Apoi s-au impus drepturile sociale, economice si culturale, drepturile din a doua generatie (cum ar fi dreptul la munca, dreptul la educatie, dreptul la protectia sociala etc.). Daca drepturile civile si politice nu presupuneau, in principiu, si actiuni concrete din partea statului in afara abtinerii in fata libertatii persoanei (erau si mai sunt numite si drepturi negative) drepturile sociale, economice, si culturale implica din partea statului actiuni, masuri, garantii. Drepturile din a doua generatie sunt recunoscute tuturor indivizilor, dar nu in considerarea calitatii lor de fiinta umana, ci ca membri ai unor categorii sociale determinate (pe baza unor criterii aflate in stransa legatura cu sistemul de productie sau cu starea lor sociala sau economica).
Pe fondul sporitei internationalizari a conceptului de drepturi ale omului, s-a impus o a treia generatie de drepturi, denumite (poate totusi discutabil), drepturi de solidaritate (cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu incojurator sanatos etc.). Ele exprima noi aspiratii sociale si politice, pe care orice individ pe poate opune in mod valabil puterii publice. Aceste drepturi ridica insa mai multe semne de intrebare, caci nu este inca foarte clar daca titularul lor este individul sau umanitatea in ansamblul sau (in nume propriu sau in seama si pentru binele tuturor); la
fel, nu este inca foarte clar daca puterea publica este cea naţionala sau una internaţionala. Cert insa este faptul ca ele nu pot fi realizate in continutul lor de fiecare stat in parte, ci presupun cu necesitatea cooperarea statelor. Notiunea de indatoriri fundamentale
Existenta indatoririlor fundamentale se impune doarece este de neconceput ca
membrii unei colectivitati umane sa nu aiba alaturi de drepturi si anumite indatoriri,
anumite obligatii fata de societatea in care traiesc. îndatoririle fundamentale
mobilizeaza oamenii la realizarea scopurilor societatii, constituind in acelasi timp garantia, printre alte garantii, ca drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenta unor indatoriri este stipulata in chiar cele doua pacte internationale privitoare la drepturile omului care stabilesc ca omul are indatoriri fata de semenii sai si fata de colectivitatea careia ii apartine si este dator a se stradui sa promoveze si sa respecte drepturile recunoscute in pacte.
In primul rand, indatorirea funadamentala a cetateanului este o obligaţie si nu o indrituire, asa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetateanului indeplinirea unor cerinte determinate de sarcinile si scopurile societatii.
In al doilea rand, indatoririle fundamentale sunt asigurate in realizarea lor prin convingeri sau la nevoie prin forta de constrangere a statului, caci ele sunt veritabile obligatii juridice.
Indatoririle fundamentale, sunt acele obligatii carora societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflecta in regimul juridic special ce li se atribuie. Altfel spus, din noianul de obligatii pe care un cetatean le poate avea, in multitudinea de raporturi juridice -inclusiv cele constitutionale - in care intra, numai unele au valoare de indatoriri fundamentale. Capatand aceasta valoare ele sunt inscrise ca atare in constitutie. Stabilim astfel o alta trasatura a indatoririilor fundamentale si anume aceea ca ele sunt expres formulate prin chiar textul constitutiei.
Putem spune deci ca indatoririle fundamentale sunt acele obligatii ale cetatenilor, considerate esentiale de catre popor pentru realizarea intereselor generale, inscrise in Constitutie si asigurate in realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forta de constrangere a statului.
Catalogul drepturilor si libertatilor prevazute in Constitutia Romaniei
- Dreptul la viata (22)
- Dreptul la integritatea fizica (22)
- Dreptul la integritatea psihica (22)
- Libertatea individuala (23)
- Dreptul la aparare (24)
- Dreptul la libera circulatie (25)
- Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private (26)
- Inviolabilitatea domiciliului (27)
- Dreptul la invatatura (32)
- Accesul la cultura (33).
- Dreptul la ocrotirea sanatatii (34)
- Dreptul la un mediu inconjurator sanatos (35)
- Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii (41;42)
- Dreptul la greva (43)
- Dreptul la proprietate (44)
- Dreptul la mostenire (46)
- Libertatea economica (45)
- Dreptul la un nivel de trai decent (47)
- Dreptul la casatorie (48)
- Dreptul copiilor tinerilor la protectie si asistenta (49)
- Dreptul persoanelor cu handicap la o protectie speciala (50)
- Dreptul de vot (36)
- Dreptul de a fi ales (37)
- Libertatea constiintei (29)
- Libertatea de exprimare (30)
- Dreptul la informatie (31)
- Libertatea intrunirilor (39)
- Dreptul la asociere (40)
- Secretul corespondentei (28)
- Dreptul la petitionare (51)
- Dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica (52)
Catalogul indatoririlor fundamentale prevazute in Constitutia Romaniei
- Indatorirea de fidelitate fata de tara (54)
- Indatorirea de aparare a patriei (55)
- Indatorirea de a contribui la cheltuielile publice (56)
- Indatorirea de exercitare cu buna-credinta a drepturilor si libertatilor si de a respecta drepturile si libertatile celorlalti 57
Principiile constitutionale ale drepturilor, libertarilor si indatoririlor
fundamentale ale cetatenilor
Exista anume reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertatilor si indaririlor fundamentale ale cetatenilor. Acestea rezulta fie din Capitolul I al titlului II al Constitutiei (art. 15-21), fie din coroborarea dispozitiilor din acest capitol cu dispozitii din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art. 53.
- Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale Este indeobste admis si recunoscut ca drepturile si libertatile sunt universale si indivizibile. De aceea si Constitutia arata ca "Cetatenii beneficieaza de drepturile si de liberalitatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevazute de acestea" [art. 15 alin.(1)]. Universalitatea drepturilor si libertatilor se refera atat la sfera propiu-zisa a drepturilor cat si la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprima vocatia omului, a cetateanului pe planul realitatilor juridice interne fiecarei tari, pentru toate drepturile si libertatile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprima ideea ca toti cetatenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi si libertati. Constitutia ofera atat sansele cat si mijloacele si garantiile necesare pentru ca cetateanul sa le poate valorifica.
Universalitatea drepturilor implica si universalitatea indatoririlor. Este de altfel in firescul vietii ca cetateanul sa aiba atat drepturi cat si obligatii fata de semenii sai si fata de societate. Aceasta regula este explicit formulata si in cele doua pacte internationale privitoare la drepturile omului care arata ca " individul are indatoriri fata de altii si fata de colectivitatea careia ii apartine si este tinut de a depune eforturi in promovarea si respectarea drepturilor recunoscute in pacte". Acest principiu exprima pe fond legatura indisolubila dintre drepturi, libertati si indatoriri, interconditionarea lor.
Universalitatea astfel cum este conceputa in art. 15 din Constitutie priveste drepturile, libertatile si indatoririle fara deosebire de faptul reglementarii lor prin chiar textul Constitutiei sau prin alte legi. 2. Neretroactivitatea legii
Constitutia consacra in alin. (2) al art. 15 un principiu de drept de incontestabila traditie, actualitate si justitie si anume neretroactivitatea legii. Este fara indoiala recunoscut ca o lege odata adoptata produce si trebuie sa produca efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplu motiv ca legea se adreseaza subiectelor de drept, permitand sau interzicand si, bineinteles sactionand atitutinile deviante. Ori, este absurd sa se pretinda unui om, in general unui subiect de drept, sa raspunda pentru conduita ce a avut-o anterior intrarii in vigoare a unei legi care reglementeaza aceasta conduita. Principiul neretroactivitatii legii este expres formulat in Codul Civil art 1, in sensul caruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu era putere retroactiva", precum si in Codul
Penal, in art 11 in sensul caruia "legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni". Fata de principiul potrivit caruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus in practica juridica si, desigur, in legislatie, doua mari exceptii si anume cea privind aplicarea legii penale mai blande si cea privind legile interpretative.
Anterior revizuirii Constitutiei alin.(2) al art. 15 prevedea numai exceptia legii penale mai favorabile. Ulterior revizuirii Constitutiei acesteia i s-a adaugat si exceptia legii contraventionale mai favorabile, intrucat depenalizarea contraventiilor, considerata o masura, in principiu, mai favorabila faptuituitorilor de acte antisociale, ce constituie de altfel o tendinta generala la nivel european, nu trebuie sa aiba ca rezultat diminuarea garantiilor procesuale oferite justitiabililor.
Ipoteza referitoare la legile interpretative ramane valabila, ea fiind insa la dispozitia autoritatii statale careia ii revine atributia interpretarii gereral-obligatorii a legilor. Aceasta ipoteza, insa, nu este in fond o exceptie de la neretroactivitatea legii, intrucat interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lamureste intelesul normei interpretate, daca nici nu adauga si nici nu modifica acest inteles, ci il clarifica, in functie de diversitatea situatiilor pe care norma interpretata le reglementeaza. Deci, prin interpretarea se expliciteaza continutul pe care norma interpretata l-a avut ab initio.
Orice act de aplicare a unei norme de drept presupune intepretarea ei prealabila, spre a se stabili daca este sau nu este aplicabila situatiei juridice avute in vedere. Interpretarea general-obligatorie asigura obligativitatea unei asemenea interpretari pentru a curma astfel conflictele de interpretare produse sau posibile. Neretroactivitatea legii, ca principiu constitutional este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fara exceptie, nu numai pentru acelea care il prevad explicit. Apoi, in afara exceptiei stabilite prin Constitutie, nici o alta exceptie nu poate aduce limitari acestui principiu constitutional orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstitutionale si putand fi atacate pe caile controlului de constitutionalitate. Principiul neretroactivitatii legii se prezinta ca o garantie fundamentala a drepturilor contitutionale, indeosebi a libertatii si sigurantei persoanei.