Ca rezultat al creaţiei umane destinat să-l servească pe om[1], orice lege îşi produce efectele într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu şi asupra persoanelor. Se poate vorbi, de aceea, de un cadru temporal, spaţial şi uman de acţiune a normelor juridice.
Aplicarea normelor juridice în timp, ridică, înainte de toate, problema duratei de acţiune a acestora. O normă acţionează atât timp cât ea este în vigoare. Din acest punct de vedere trebuie să distingem legile permanente de cele temporare. Expresia “legi permanente”[2] desemnează acele norme juridice în legătură cu care se cunoaşte, de la început, data intrării în vigoare fără a se şti data şi condiţiile ieşirii lor din vigoare. Cele mai multe reglementări îmbracă acest caracter pentru că “este normal ca necesitatea elaborării unui act normativ să nu fie dedusă din durata valabilităţii lui”[3]. Anumite raţiuni impun însă şi norme juridice cu o durată de acţiune precis stabilită in timp. Acestea sunt legi temporare şi ele sunt impuse de anumite situaţii provizorii, cum ar fi calamităţile naturale, epidemiile, starea de război. În cazul acestor legi durata de acţiune este prestabilită pentru că ea ţine fie de o dată calendaristică fixă, (termen cert), fie de întâmplarea unui eveniment prevăzut în legea însăşi, sigur că se va împlini (lege pe termen incert).
Indiferent de caracterul permanent sau temporar al legii, aceasta guvernează numai faptele şi acţiunile care se petrec în timpul existenţei ei. O lege nu se poate aplica trecutului (nu poate retroactiva), după cum nu se poate aplica nici viitorului (adică, peste momentul ieşirii sale din vigoare), nu poate deci, ultraactiva. Altfel spus, “trecutul scapă acţiunii legii noi” pentru că aceasta este de aplicare imediată. Pe de altă parte, legea nouă nu are putere retroactivă, pentru că nu se aplică faptelor care preced intrarea ei în vigoare (principiul neretroactivităţii legii). În dreptul nostru comun regula amintită a fost formulată de Codul Civil, care prin art.1 prevede că “Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Deşi stabilit pentru ramura dreptului civil, principiul neretroactivităţii legii s-a aplicat în toate ramurile de drept care s-au desprins din dreptul civil şi chiar în alte ramuri de drept[4]. De aceea, în literatura de specialitate se apreciază că principiul amintit “a guvernat întregul drept”[5]. Împrejurarea a fost reţinută de legiuitorul român şi prin Constituţia României din 21 noiembrie 1991 (modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003) principiul neretroactivităţii a dobândit valoare constituţională. Articolul 15 al.2 din Legea noastră fundamentală, prevede că “legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Stabilirea perioadei de timp în care o lege este în vigoare, şi în consecinţă, se aplică, se face prin determinarea, în mod obligatoriu, a momentului intrării în vigoare a normei şi a momentului ieşirii ei din vigoare. Între aceste două momente se înscrie durata acţiunii legii.
[1] Gh. Lupu, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1989, p. 82.
[2] Expresia “legi permanente” este utilizată în ştiinţa dreptului. pentru convenienţă. În sensul strict al cuvântului, nici o lege nu este permanentă (veşnică). Expresia sugerează că legea rămâne în vigoare cât timp nu este abrogată.
[3] I. Humă, Teoria generală a dreptului, Edit. Neuron, Focşani, I995, p. 68.
[4] Cât priveşte Dreptul Constiuţional sau Dreptul administrativ, se apreciază că, de regulă, legile ce formează izvoare ale acestor ramuri sunt de aplicare imediată. P. Vasilescu, Stabilirea dreptului în succesiunea Iegilor, Iaşi . 1933. p. 22 cf. G Vrabie, “Teoria generală a dreptului, op cit p. 104.
[5] G. Vrabie, op cit. p 104.