În principiu, legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea în vigoare, întrucât, pentru a-şi coordona conduita cu prevederile legii, oamenii trebuie, mai întâi, să cunoască dispoziţiile acesteia. Cu alte cuvinte, legea nouă nu are putere retroactivă. Principiul neretroactivităţii, la care ne-am referit în paginile trecute, decurge din unele argumente de ordin social ce privesc stabilitatea şi echilibrul social precum şi predictibilitatea efectelor actelor juridice.
Nevoia de echilibru şi stabilitate a raporturilor juridice impune ca drepturile dobândite modificate sau realizate, în întregime, sub imperiul unei legi să nu mai poată fi influenţate de intrarea în vigoare a unei legi ulterioare. În caz contrar, s-ar crea o stare de incertitudine socială, cu efecte negative grave asupra ordinii juridice a societăţii, de natură să ruineze încrederea oamenilor în lege.[1]
Neretroactivitatea reprezintă o regulă imperativă, în sensul că organele de jurisdicţie sunt obligate să refuze a recunoaşte efectele legii noi pentru situaţii trecute. La rândul lor, părţile nu pot să convină prin acordul lor de voinţă, ca reglementarea raporturilor juridice la care participă, să fie supusă unei legi care nu mai este în vigoare. Prin prisma aceloraşi raţiuni care au impus neretroactivitatea legii, trebuie privită şi supravieţuirea şi respectarea actelor juridice încheiate de părţi sub imperiul legii vechi. Condiţiile de fond şi de formă ale actelor juridice sunt supuse întotdeauna legii în vigoare la data când ele au fost încheiate. Ca urmare, actele rămân valabile, chiar dacă o lege ulterioară schimbă condiţiile de valabilitate a acestora, după principiul “tempus regit actum”.
Rezultă din cele prezentate că aplicarea principiului neretroactivităţii legii nu ridică dificultăţi prea mari atunci când drepturile se nasc, modifică sau sting într-un singur moment, dintr-o dată (uno ictu), sau când faptele juridice generatoare, modificatoare ori extinctive de drepturi şi-au consumat efectele într-un singur moment”[2]. În raport de acest unic moment va putea fi identificată cu uşurinţă legea aplicabilă.
Dar, realităţile vieţii juridice evidenţiază frecvente situaţii în care formarea, modificarea şi stingerea unor raporturi juridice, este un proces care durează în timp sau efectele produse au caracter succesiv. Se poate întâmpla ca formarea actului şi efectelor generate de acesta să se confrunte cu legi care se succed în timp, ceea ce ridică problema de a şti care sunt limitele de acţiune ale acestora. În acest punct al demersului nostru trebuie aduse în discuţie alte două instituţii juridice şi anume: principiul aplicării imediate a legii şi posibilitatea de derogare de la acesta prin supravieţuirea legii vechi.
Neretroactivitatea legii, aplicarea imediată a acesteia şi supravieţuirea legii vechi sunt situaţii juridice distincte. Neretroactivitatea operează când situaţiile şi raporturile juridice se nasc, modifică şi sting sub imperiul legii vechi. Ea este în dreptul românesc consacrată expres prin dispoziţii legale. Dimpotrivă aplicarea imediată a legii vizează situaţii juridice în curs de constituire, modificare , stingere ori ale căror efecte se produc după intrarea în vigoare a legii noi. De asemenea, aplicarea imediată a legii noi prin care se refuză supravieţuirea legii vechi, se întemeiază pe voinţa tacită a legiuitorului.[3]
Dacă un raport juridic s-a născut sub imperiul legii vechi dar efectele acestuia apar sub o lege nou adoptată, situaţia se complică în privinţa legii aplicabile. Ne aflăm în faţa unui concurs de legi (cea sub care s-a născut raportul şi cea sub care apar efectele acestuia), fiecare considerându-se îndreptăţită să reglementeze raportul juridic. Soluţiile adoptate trebuie să ţină seama de mai multe împrejurări.
În primul rând, trebuie să se facă o distincţie corectă între trecutul propriu-zis, prezentul şi viitorul care au legătură cu trecutul. Dacă situaţiile juridice aparţin trecutului, ele rămân, neîndoielnic guvernate de legea veche (se aplică principiul neretroactivităţii legii).
Dacă situaţiile juridice aparţin prezentului şi viitorului sunt supuse acţiunii imediate a legii noi.
Dacă situaţiile juridice durează în timp legea nouă se va aplica tuturor efectelor viitoare ale situaţiilor create, modificate sau stinse sub legea veche. Prin aceasta legea nouă nu devine retroactivă, pentru că ea nu atinge situaţiile produse sub legea veche.
Fără a fi retroactivă, legea nouă se va aplica situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere sub legea veche. Practic, îsi găseşte aplicabilitatea principiul amintit mai sus - tempus regit actum - pentru că fiecare aspect al situaţiei juridice, cu durabilitate în timp, întră sub puterea legii în vigoare la data la care acesta apare.
Privită astfel, aplicabilitatea imediată a legii noi exclude un conflict propriu-zis de legi în timp. Un atare conflict nu poate exista decât între două sau mai multe legi, toate în vigoare. Ori, în cazul de faţă este vorba de o prioritate logică a legii noi, în raport cu cea veche, fundamentată pe raţiuni sociale şi de ordin judiciar.
Deci, aplicabilitatea imediată a legii nu trebuie confundată cu retroactivitatea legii, dar nici cu neretroactivitatea acesteia. De exemplu, Legea 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, a abrogat D. 144/1958 care condiţiona înstrăinarea sau împărţeala prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, de obţinerea unei autorizaţii administrative. Pe data intrării în vigoare a legii noi condiţia autorizării prealabile a înstrăinării unui imobil a căzut, chiar pentru acele situaţii juridice în curs de a-şi produce efectele (cum ar fi situaţiile în care s-au încheiat antecontracte de vânzare - cumpărare de imobile, care n-au fost încă finalizate). Este efectul imediat al legii. Cu atât mai mult, pentru înstrăinările făcute după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991 nu se va mai impune condiţia amintită. Dar actele de înstrăinare încheiate sub imperiul D. 144/1958 şi D. 221/1950 înlocuit de D. 144/1958, fără autorizaţie administrativă, rămân, aşa cum legea prevede nule de drept. Ele n-ar putea fi remediate prin efectul legii noi. Este aplicarea principiului neretroactivităţii pentru că legea nouă nu se poate aplica actelor şi faptelor juridice ale căror efecte s-ar consuma sub legea veche (facta praeterita).
În legătură cu aplicarea imediată a legii s-a pus şi problema dacă legiuitorul se poate abate de la acest principiu, hotărând supravieţuirea legii vechi. Desigur, o asemenea problemă s-ar putea ivi în perioadele tranzitorii de la un mod de organizare politico-juridică al societăţii la altul, când situaţii pendinte ar rămâne guvernate de legile sub imperiul cărora au început să se constituie, modifice sau stingă"[4]. Practic, supravieţuirea legii vechi presupune o amânare vremelnică a abrogării ei, continuând să se aplice numai acelor situaţii juridice care se află în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a legii noi. Posibilitatea legiuitorului de a deroga temporar de la principiul aplicării imediate a legii noi, poate rezulta din voinţa expresă[5] sau tacită a legiuitorului. Când rezultă din voinţa sa tacită se creează un cadru propice apariţiei unor conflicte între supravieţuirea legii vechi şi aplicarea imediată a legii noi care se întemeiază, de asemenea, pe voinţa tacită a legiuitorului. Foarte importante pentru rezolvarea unor asemenea conflicte, sunt criteriile oferite pentru identificarea cazurilor când legea veche supravieţuieşte, amânându-se aplicarea legii noi, şi a celor în care legea nouă se aplică imediat, înlăturându-se legea veche.
Literatura de specialitate propune, pentru preîntâmpinarea conflictelor dintre cele două principii, un criteriu fundamental (bazat pe unele argumente de text) şi mai multe criterii ajutătoare, circumscrise criteriului fundamental.
Criteriul fundamental se sprijină pe compatibilitatea dintre legea veche şi interesele societăţii, dictate de noua ordine politico-juridică. Iar celelalte criterii subsecvente sau concomitente, dar nu primordiale, ar putea fi deduse din "scopul şi obiectul legii noi", din analiza "intereselor ocrotite prin normele legale în conflict" din "caracterul imperativ sau supletiv al normelor juridice noi" sau chiar din anumite acte ale organelor de stat, care indică supravieţuirea legii vechi.
Dar, chiar în situaţii juridice determinate de schimbări revoluţionare a cadrului politico-juridic, aplicarea criteriilor amintite nu trebuie să nesocotească acele reguli de protejare a securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice prin care s-au constituit, modificat sau stins situaţii juridice sau efecte ale acestora, produse până la intrarea în vigoare a legii noi[6]. Aşa cum arătam, problema supravieţuirii legii noi nu se poate pune decât cu privire la situaţii juridice în curs de realizare.
De la regula potrivit căreia durata acţiunii legii este marcată de momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii sale din vigoare există anumite excepţii impuse de unele raţiuni de ordin practic, istoric, umanitar. Aceste excepţii sunt: retroactivitatea şi ultraactivitatea legii.
Retroactivitatea legii apare ca o excepţie de la principiul neretroactivităţii şi ea operează (ca orice excepţie) numai în cazurile expres prevăzute de lege pentru că aduce atingeri unor situaţii juridice definitiv realizate sub legea veche, precum şi efectelor consumate sub această lege. O lege se consideră, aşadar, retroactivă atunci când reglementează faptele care înainte de intrarea sa în vigoare, au dat naştere, au modificat sau au stins situaţii juridice sau efecte pe care acele situaţii le-au produs anterior (facta praeterita)[7]. Retroactivitatea operează chiar şi atunci când legea nouă suprimă un mod de formare, modificare sau stingere a unei situaţii juridice.
Până la adoptarea Constituţiei din 21 noiembrie 1991, aplicarea retroactivă a legilor şi a altor acte normative era admisă în principiu, în trei situaţii şi anume:
- când actul normativ prevede expres că se aplică şi unor situaţii petrecute anterior intrării în vigoare;
- în dreptul penal legea mai blândă retroactivează;
- legea interpretativă întotdeauna retroactivează.
În lipsa unei dispoziţii generale atotcuprinzătoare, cu valoare constituţională, care să interzică edictarea oricărei legi cu efect retroactiv, se aprecia că legiuitorul putea să prevadă că legea nouă, în tot sau în aparte retroactivează: art. 13 aliniat final din Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul financiar prevedea că "dispoziţia privind trecerea în proprietatea statului a terenurilor cetăţenilor români, care părăseau ţara definitiv se va aplica şi celor care au părăsit-o înainte de intrarea în vigoare a legii." De asemenea, art. 8 din Decretul nr. 32/1954 de punere în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi juridică prevede în mod expres că stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii precum şi orice alte acţiuni privitoare la starea civilă sunt supuse dispoziţiilor Codului familiei şi produc efectele prevăzute de acest cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare.
Practica instanţelor noastre judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme era, de asemenea, axată pe ideea posibilităţii derogării exprese de la principiul neretroactivităţii legii. Într-o decizie din 1982, Tribunalul Suprem aprecia că "nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite anterior intrării în vigoare a legii noi, decât numai dacă nu există nici o dispoziţie derogatorie în acest sens"[8].
Rezultă cu claritate că o lege avea putere retroactivă numai dacă retroactivitatea era prevăzută în însuşi corpul ei. De aceea, orice lege pe care legiuitorul n-o considera în mod expres ca fiind retroactivă, era neretroactivă şi judecătorul nu o putea aplica decât situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare.
După intrarea în vigoare a Constituţiei din 8 decembrie 1991 problema reglementărilor cu caracter retroactiv trebuie analizată în lumina dispoziţiilor art. 15 alin 2 care prevede că "legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Din interpretarea logică şi sistematică a acestui articol rezultă că legiuitorul nu poate încălca principiul neretroactivităţii care este de acum de ordin constituţional - actele pe care le elaborează putând dispune numai pentru viitor. Faţă de această interdicţie, impusă legiuitorului, de a reglementa situaţii juridice consumate în trecut problema legilor cu caracter retroactiv nu se poate pune.
Aplicarea retroactivă a legii penale sau contravenţionale mai favorabile (mai blânde) este o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii expres prevăzută de legiuitor şi înainte dar şi după adoptarea actualei Constituţii a României. Ea operează chiar dacă în corpul legii penale sau contravenţionale noi, retroactivitatea nu este prevăzută, din raţiuni de ordin umanitar. Până la adoptarea actualei Constituţii suportul legal al acestei excepţii era asigurat de art. 13, 14, şi 15 din Codul Penal, care admit ca persoanei care a comis o infracţiune sub imperiul unei legi ce a fost înlocuită cu o lege nouă, să i se aplice această din urmă lege care prevede o pedeapsă mai blândă (melior lex). Art. 13 din Codul penal prevede că "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă". În prezent excepţia amintită are o consacrare constituţională prin art. 15 alin. 2 partea finală. De altfel este singura excepţie, pe care Constituţia o admite, de la regula potrivit căreia "legea dispune numai pentru viitor". Raţiunea legiuitorului se întemeiază, în acest caz, pe ideea că dacă o anumită faptă penală are o periculozitate socială mai redusă, sau nu mai prezintă deloc pericol social, este normal şi uman ca cei care au săvârşit o asemenea faptă şi nu au fost sancţionaţi printr-o hotărâre definitivă să fie sancţionaţi mai uşor sau deloc (dacă fapta este dezincriminată).
Legea interpretativă retroactivează, chiar dacă intenţia legiuitorului, de a da efect retroactiv acesteia, nu este precizată. Retroactivitatea în acest caz este admisă în literatură şi practică pentru că legea interpretativă clarifică, explică conţinutul unei reglementări anterioare, fără a elabora reguli noi[9]. Întrucât face corp comun cu legea interpretată, este firesc şi logic ca legea interpretativă să se aplice de la data intrării în vigoare a legii interpretate.
- b) Ultraactivitatea legii vizează faptul că acţiunea legii se extinde şi peste momentul ieşirii sale din vigoare. Legea nouă intră în vigoare, abrogând legea veche, dar aplicarea ei este amânată pentru ca legea veche să acţioneze, un timp, până la consumarea situaţiilor juridice care se aflau în curs în momentul intrării în vigoare a legii noi. Normele care supravieţuiesc (ultraactivează) din legea veche se găsesc înscrise, de regulă, într-o secţiune sau capitol aparte din legea nouă, intitulat "dispoziţii tranzitorii". Ultraactivitatea intervine în mod cu totul excepţional şi ea izvorăşte, fie din aplicarea legilor mai blânde, fie din aplicarea legilor temporare. În dreptul penal legea mai blândă se aplică sau continuă să se aplice şi după înlocuirea ei cu o lege mai severă, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, "din aceleaşi considerente umanitare pentru care se admite şi retroactivitatea legii penale mai favorabile"[10]. De asemenea, legea penală temporară continuă să se aplice şi după împlinirea termenului ei de acţiune pentru infracţiunile săvârşite în timpul cât era în vigoare dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate. Art. 3 din Codul penal prevede că '"Infracţiunea săvârşită sub imperiul unei legi temporare este urmărită şi după ieşirea din vigoare a legii prin ajungerea la termen".
[1] G.Vrabie. op. cit. p. 106.
[2] V. Pătulea, op. cit în Dreptul 7-8/1991 p. 83.
[3] M.Eliescu. op. cit. p. 103 – 104.
[4] V.Pătulea, op.cit., în Dreptul nr. 7 – 8/1991, p. 87.
[5] Noul Cod al muncii prevede expres că „pe data intrării în vigoare a prezentului cod, cauzele privind conflictele de muncă aflate pe rolul tribunalelor se judecă în continuare potrivit dispoziţiilor procesuale aplicabile la data sesizării instanţei” (art. 297).
[6] Problema s-a ridicat odată cu adoptarea D. Lege nr. 9/1989 care a abrogat D. 223/1974 potrivit căruia statul a trecut în proprietatea sa bunurile imobiliare, ale persoanelor stabilite în străinătate în condiţii considerate la acea dată, ilegale. Pentru punctele de vedere diferite exprimate, a se vedea N. Pătulea, op.cit., p. 88 – 89 şi P. Valachide, Cum se aplică neretroactivitatea legii, în Palatul de justiţie nr. 2/1991, p. 6.
[7] V. Pătulea, op. cit., în Dreptul nr. 7 – 8/1991, p. 87.
[8] Dec. Civ. a T.S. nr. 484/1982 menţionată de D. Ciobanu, op.cit., p. 59.
[9] Dintre reglementările recente amintim Legea nr. 3/1996 pentru rectificarea dispoziţiilor complementare ale statelor referitoare la interpretarea regulilor uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al călătorilor şi bagajelor (CIV) precum şi al mărfurilor (CIM), anexele A şi B la Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare (COTIF), Legea este publicată în M.O. nr. 39/1996 pentru aprobarea O.G nr. 3/1996 privind calificarea noţiunii de producţie proprie în aplicarea regimului vamal, aferent investiţiilor străine (M.O. nr. 59/1996).
[10] Vezi art. 16 Cod penal şi I. Ceterchi, op.cit. p. 48.