Drept

În identificarea modalităţilor de încetare a acţiunii legii trebuie să pornim de la situaţia de principiu că, în general normele juridice nu se adoptă pe o perioadă determinată. De aceea, efectele acestora vor dura până la edictarea unei norme juridice noi. Pe data adoptării noii reglementări legea veche va fi scoasă din vigoare (sau abrogată). Deci procedeul legislativ principal de ieşire din vigoare a normelor juridice este abrogarea.

1. a) Abrogarea este actul de scoatere din vigoare (de desfiinţare) prin lege a unei reglementări anterioare care atrage după sine încetarea aplicării prevederilor ei[1] şi se aplică atât normelor juridice scrise, cât şi normelor juridice nescrise. Şi o cutumă îşi poate înceta efectele prin abrogarea acesteia în mod expres sau tacit de către o lege sau de către o cutumă nouă.

Există două feluri de abrogare şi anume: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.

• Abrogarea expresă directă operează atunci când printr-o lege nouă se arată expres că legea veche sau anumite părţi ale acesteia se abrogă. Aşa, de exemplu, Constituţia României din 21 noiembrie 1991 prevede în mod expres că legea fundamentală anterioară - Constituţia din 21 august 1965 - se abrogă[2] (este o abrogare totală). Şi noul Cod al Muncii abrogă total Codul muncii anterior adoptat prin Legea nr. 10/1972. Articolul 289 al. 2 din Legea nr. 53/2003 prin care a fost adoptat codul menţionat prevede expres că „Legea nr. 10/1972 (Codul muncii al RSR) publicată în Buletinul Oficial, Partea I nr. 140 din 1 decembrie 1972, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă”. De asemenea, Legea locuinţei nr. 114/1996 prevede prin art. 72, că "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă, printre alte legi: Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, cu excepţia cap. IV şi a art. 63" (este o abrogare parţială);
• Abrogarea expresă indirectă are loc atunci când legea nouă se mărgineşte să menţioneze că dispoziţiile anterioare contrare se abrogă, fără a indica actul normativ sau articolele din acesta, care se abrogă. De cele mai multe ori abrogarea expresă indirectă coexistă în spaţiul unei legi cu cea expresă directă. Art. 73 din Legea locuinţei nr. 114/1996 precizează în partea sa finală că se abrogă "orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi". De asemenea, Legea fondului funciar nr. 18/1991, după ce menţionează expres actele normative care ies în vigoare adaugă în partea finală a art. 101 alin. 2 că se abrogă "orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi".

În cazul abrogării exprese indirecte, nefiind indicate reglementările sau părţile din acestea care-şi încetează existenţa, revine organelor de aplicare a dreptului sarcina de identificare a dispoziţiilor ce au fost scoase din uz prin noua lege.

• Abrogarea tacită (sau implicită) are loc atunci când noul act normativ nu abrogă în mod expres legea veche, dar prin regulile pe care le prescrie se îndepărtează atât de mult de vechea reglementare încât aplicarea acesteia nu mai este posibilă. Abrogarea tacită apare şi ea ca o manifestare de voinţă a organelor legislative competente, exprimate într-un act normativ corespunzător. Chiar dacă nu conţine nici o menţiune expresă, fiind o lege posterioară, legea nouă desfiinţează orice dispoziţie contrară. Trebuie subliniat că abrogarea implicită este o formă de abrogare inferioară celei exprese (mai ales abrogării exprese directe) care "înlătură orice posibilităţi de confuzii şi neînţelegeri privind scoaterea din vigoare a reglementărilor existente"[3]. Asemenea, abrogări apar, de regulă în perioada de tranziţie de la un mod de organizare statală la altul când practic se produce o ruptură în planul concepţiei şi voinţei politice[4], instaurându-se un alt mod de guvernare, ce conduce la o schimbare de structură a cadrului politico – juridic. Unele reglementări fiind, în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile principii fundamentale politice de organizare socială, nu mai pot fi menţinute în vigoare şi sunt scoase din uz. Desigur, multe dintre aceste reglementări sunt abrogate expres, dar sunt şi situaţii când scoaterea din uz este implicită, vechile reglementări devenind caduce. Fenomenul acesta a fost întâlnit şi la noi după decembrie 1989 când au avut loc abrogări masive de reglementări specifice perioadei totalitariste. Unele reglementări, mai ales din domeniul economic nu au fost abrogate expres, dar ele nu şi-au mai putut găsi aplicarea deoarece deveniseră în mod evident, "incompatibile cu obiectivele noului program politic, de organizare şi funcţionare a economiei, prin abrogarea sistemului planificării centralizate, rigide şi voluntariste"[5].

Dar în cazul schimbărilor structurale (esenţiale) de cadru juridic pot să apară şi situaţii lipsite de acea claritate care să indice ca aplicabilă o lege sau alta. De aceea, se pot ivi incertitudini, neclarităţi în legătură cu posibilitatea de supravieţuire a vechii legi.

O problemă care poate ridica numeroase dificultăţi vizează situaţia în care are loc abrogarea unei norme juridice prin care o reglementare veche fusese iniţial abrogată pe cale implicită. Altfel spus, se ridică întrebarea dacă efectele normei juridice vechi vor renaşte după data abrogării normei juridice care în mod implicit înlăturase legea veche. Este evident că se au în vedere numai efectele normei juridice ce vor apare în viitor, nu şi cele ce s-au consumat în perioada cât norma care o abrogase a fost în vigoare.

Cum este cunoscut, majoritatea covârşitoare a normelor Codului comercial au fost inaplicabile după 1944 datorită dispariţiei relaţiilor sociale reglementate de acest cod care priveau activitatea comercianţilor. Această activitate fiind înlocuită cu comerţul de stat, supus unor reglementări noi, majoritatea covârşitoare a dispoziţiilor Codului comercial au rămas fără obiect.

De asemenea, multe dintre dispoziţiile Codului civil privind proprietatea privată au fost, pe drept cuvânt, considerate inaplicabile, după adoptarea Constituţiilor din 1948,1952,1965 ca şi a numeroaselor legi ce vizau proprietatea socialistă. Prin abrogări masive aceste dispoziţii au fost înlăturate expres sau implicit astfel că în cazul Codului comercial cât şi al Codului civil reglementările abrogate implicit vor renaşte de plin drept (ipso jure).

De aceea, după decembrie 1989 normele Codului comercial şi ale Codului civil au fost reactivate fiind completate apoi cu o bogată legislaţie aptă să răspundă obiectivelor perioadei pe care societatea românească o traversează în prezent.

1. b) Ajungerea la termen sau împlinirea condiţiei este o a doua cale de ieşire din vigoare a legii.

Uneori legea însăşi prevede că va rămâne în vigoare până la împlinirea unei date calendaristice (lege cu termen cert), a unei condiţii sau până la încetarea unei situaţii excepţionale, (lege cu termen incert). De exemplu, art. 99 din Decretul-lege nr. 98/1990 prevede că "prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale, elaborate pe baza noii Constituţii". Tot astfel Legea nr. 9/1990[6]  privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii, prevede prin art. 1 că este interzisă înstrăinarea prin acte intre vii a terenurilor de orice fel, situate în interiorul sau în afara localităţii, până la adoptarea unei noi reglementări a fondului funciar. În baza acestei legi, temporar, pe timpul anume prevăzut de lege, terenurile au fost scoase din circuitul civil general (cu unele excepţii). La data intrării în vigoare a Legii fondului funciar nr. 18 din 1991, legea amintită a fost abrogată (art. 101 alin. 2).

De regulă, astfel de legi temporare sunt adoptate în împrejurări de necesitate. Necesitatea poate fi de ordin intern sau de ordin extern (cum ar fi starea de război). De asemenea, ea poate fi determinată de condiţii naturale (inundaţii, cutremure) sau de condiţii politice, cum ar fi tulburările sociale (iminente sau în curs de desfăşurare). Încetarea situaţiei excepţionale prevăzute de lege sau împlinirea termenului pentru care legea a fost adoptată, vor atrage după sine încetarea efectelor acesteia. Totuşi, în cazul legilor temporare, deşi legea nouă intră în vigoare în felul arătat mai sus, aplicarea ei este amânată pentru ca legea veche să acţioneze un timp până la consumarea situaţiilor juridice care se aflau în curs în momentul intrării sale în vigoare. Cu alte cuvinte, toate litigiile aflate în curs de desfăşurare vor fi soluţionate pe baza prevederilor legii temporare. Codul penal prevede expres că infracţiunea săvârşită sub imperiul unei legi temporare este urmărită şi după ieşirea din vigoare a legii prin ajungerea la termen (art. 16).

Asemenea legi cu durată de aplicare prestabilită găsim în toate legislaţiile dar ele au o pondere redusă în conţinutul acestora.

1. c) Căderea în desuetudine este o a treia cale de ieşire din vigoare a legii, întâlnită în cazul reglementărilor care au fost total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările intervenite în cadrul acestora la un moment dat. Această modalitate de ieşire din vigoare a legii, a generat unele controverse în doctrina juridică. Intr-o primă opinie, invocându-se principiul că o normă continuă să rămână în vigoare atâta vreme cât nu a fost abrogată, se susţine că "efectele juridice ale normei nu depind de frecvenţa sau continuitatea aplicării ei, astfel că ele nu încetează prin desuetitudine".

O lege nu poate fi considerată că a ieşit din vigoare prin neaplicarea ei un timp îndelungat, pentru că oricând ea poate să-şi reia aplicabilitatea prin apariţia relaţiilor care au impus-o.

După o altă opinie, căderea în desuetudine este o formă de încetare a unui act normativ, care nu-şi mai găseşte corespondent în realităţile sociale întrucât "stările de lucru ce au determinat necesitatea adoptării lui au încetat să existe". Într-o asemenea situaţie, acţiunea legii nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii.

Desigur, o asemenea modalitate de ieşire din vigoare a unei legi nu-şi poate găsi aplicabilitatea într-un regim strict de legalitate în care pentru scoaterea din vigoare a unei legi operează abrogarea. Dar în situaţii de înlocuire a unui mod de guvernare cu altul când au loc schimbări de structură a cadrului politico-juridic însuşi, anumite reglementări deşi nu au fost expres sau implicit abrogate, nu-şi mai găsesc aplicabilitatea pentru că nu mai corespund noilor realităţi.

Dominantă în literatură şi practică este opinia potrivit căreia în cazul căderii în desuetudine legea n-a ieşit din vigoare, continuând să existe, deşi nu se aplică pentru că nu mai are corespondent în realitatea socială.

Ilustrativ în acest sens este exemplul instituţiei arbitrajului privat reglementată în Codul de procedură civilă (art. 340-371). O lungă perioadă de timp instituţia amintită a fost considerată căzută în desuetudine întrucât "cetăţenii manifestând încredere în organele de justiţie nu mai apelează la judecata arbitrajelor private''[7]. După 1990 în literatura de specialitate s-a propus reactivarea acestei instituţii având în vedere că reglementarea ce o priveşte nu a fost scoasă din vigoare[8].

[1] V. Pătulea, Aplicarea legii penale în timp, în Dreptul nr. 7 – 8/1991, p. 120 – 122, sent. Penală 12/90 a Tribunalului jud. Bihor.

[2] Art. nr 153 din Constituţia României, revizuită prevede că la data aprobării ei prin referendum "Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată".

[3]I. Ceterechi, I. Craiovan, op.cit., p. 47.

[4] V. Pătulea, op.cit., p. 84.

[5] Ibidem.

[6] Legea este publicată în M.O. nr. 95/1 august 1990

[7] I. Băcanu,  Renaşterea arbitrajului “ad-hoc”, în Dreptul nr. 9/1991, p. 17 şi urm.

[8] I. Băcanu, op. cit.,  p. 18.