Drept

Aplicarea normelor juridice în spaţiu trebuie privită atât sub aspect internaţional, cât şi intern.

1. a) Sub aspect internaţional, reglementarea efectelor legii în spaţiu porneşte de la faptul că statele sunt suverane pe teritoriile lor. În virtutea principiului suveranităţii, acţiunea legilor şi celorlalte acte normative se extind asupra întregului teritoriu, acestea devenind obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice aflate în teritoriu. În mod firesc, se exclude acţiunea în acest teritoriu şi asupra persoanelor aflate pe el, a legilor altor state străine. Este principiul teritorialităţii legilor, înţeles în sensul că o lege se aplică pe teritoriul statului care a edictat-o. În acest sens, art. 3 Cod penal prevede că "dispoziţiile acestui cod se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României".

Noţiunea de teritoriu are, însă, în domeniul dreptului o altă semnificaţie decât noţiunea geografică de teritoriu. Uneori, când se consideră necesar, legea precizează ea însăşi sensul acestui concept. Revenind la Codul penal, putem constata că în optica acestuia, prin ''teritoriul României" sau "teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu subsolul, solul şi spaţiul aerian al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune comisă pe o navă sau o aeronavă (art. 142, 143 Cod penal).

Sub aspect internaţional, acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane prezintă un grad sporit de complexitate. Aşa, de exemplu, raporturile sociale cu un element străin (fie că este vorba de un act încheiat între un român şi un străin, ori că este vorba de un bun aflat în străinătate sau de o infracţiune săvârşită pe teritoriul mai multor state, precum şi alte asemenea împrejurări) ridică probleme multiple în privinţa soluţionării eventualelor conflicte ce pot fi generate de "concurenţa" unor legi, aparţinând unor state diferite. Având în vedere varietatea, dar mai ales complexitatea unor asemenea relaţii, ele formează obiect de studiu şi reglementare a mai multor discipline juridice precum: Dreptul internaţional privat, Dreptul comerţului internaţional, Drept penal internaţional etc. Dar soluţiile de principiu pentru evoluţia şi derularea acestor relaţii sunt oferite de Dreptul internaţional privat.

Referindu-ne la Dreptul internaţional privat românesc[1] ca o ramură distinctă   a sistemului de drept românesc, trebuie să arătăm că acesta reglementează relaţiile sociale cu element de extraneitate de drept civil, dreptul familiei, procesual civil şi altele conexe cu acestea, indicând instanţa competentă şi dreptul material aplicabil. În sfera de cuprindere a dreptului internaţional privat se includ: conflictele de legi, conflictele de jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului.

Dintre soluţiile oferite putem aminti: aplicarea legii personale determinată în funcţie de cetăţenie (lex patriae) sau domiciliul persoanei (lex domicilii), aplicarea legii locului unde se află situat bunul (lex rei sitae), aplicarea legii locului unde s-a încheiat actul (locus regit actum), aplicarea legii instanţei (lex fori), aplicarea legii indicate de părţi (lex voluntatis) etc.

Necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale: politice, economice, culturale, juridice, atrage în mod inevitabil şi anumite excepţii faţă de exclusivitatea aplicări legilor respective în teritoriile proprii. Sunt excepţiile extrateritorialităţii care presupun că în anumite condiţii, pe teritoriul unui stat pot exista persoane şi lucruri sustrase principiului teritorialităţii. În condiţiile în care aceste excepţii operează în limitele egalităţii suverane a statelor şi a celorlalte principii democratice ale dreptului, bazate fiind pe reciprocitate şi liberul consimţământ, ele nu afectează buna desfăşurare a relaţiilor internaţionale.

Printre excepţiile amintite se înscriu: imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor, regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie, recunoaşterea efectelor juridice ale unor acte încheiate pe teritoriul altui stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

Imunitatea diplomatică[2] presupune exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor asimilate acestuia de la jurisdicţia statului de reşedinţă. Deci, imunitatea diplomatică se regăseşte în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţelor diplomatice şi a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţărilor de reşedinţă, reprezentantul diplomatic poate fi declarat "persona non grata", lucru care atrage după sine rechemarea sau expulzarea sa. De asemenea, reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite şi taxe, prestaţii, precum şi de jurisdicţia instanţelor judecătoreşti a ţării de reşedinţă, în cauzele privind infracţiunile de serviciu. Acest regim juridic se aplică pe baza reciprocităţii şi în limitele principiilor consacrate în normele dreptului internaţional.

Regimul juridic al străinilor[3] sau apatrizilor (sau condiţia juridică a străinilor), reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se determină drepturile şi obligaţiile pe care un străin sau apatrid le poate avea într-o ţară anumită (alta decât cea de origine). Într-o măsură sau alta, străinii sau apatrizii au un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor statului respectiv. Există, de aceea, mai multe forme ale condiţiei juridice a străinilor, cele mai frecvente fiind: regimul naţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate şi clauza reciprocităţii.

Potrivit regimului naţional, se acordă străinului sau apatridului, drepturile civile de care se bucură cetăţeanul statului respectiv.

Potrivit regimului special, se acordă străinului sau apatridului, în principiu, drepturile prevăzute de legi speciale sau de tratate internaţionale.

Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate presupune acordarea - străinului cetăţean al unui stat, a unor drepturi cel puţin egale cu acelea acordate cetăţeanului oricărui stat terţ.

În documentele internaţionale încheiate între state prin care se stabileşte regimul străinilor se prevede, de obicei şi clauza reciprocităţii. Prin reciprocitate se înţelege conferirea anumitor drepturi străinilor, cu condiţia ca cetăţeanul statului care le-a acordat să dobândească aceleaşi drepturi în statul străin.

 Cât priveşte România, aceasta a adoptat ca formă a condiţiei juridice a străinilor regimul naţional[4]. Potrivit legislaţiei în vigoare, străinii au, în condiţiile legii, drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (cu excepţia drepturilor politice). Legea de drept internaţional privat 105/1992[5] prevede în mod expres că ''străinii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturile civile cu cetăţenii români. Cu excepţia drepturilor politice, străinii au oricare alte drepturi recunoscute prin norme interne sau prin acorduri internaţionale la care România este parte".

Sunt ilustrative, în acest sens şi dispoziţiile constituţionale[6] potrivit cărora "cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor", garantată de Constituţie şi de alte legi.

Corelativ acestor drepturi pe timpul şederii în România străinii trebuie să respecte legile române. Legea privind regimul străinilor în România prevede expres, prin art. 2 al. 3 că „Pe timpul şederii în România, străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia română”. De asemenea, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român şi sunt ţinuţi să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora incompatibile cu absenţa lor din ţară. Desigur, pe timpul şederii lor în străinătate, românii trebuie să se supună reglementărilor teritoriale, cu excepţia anumitor componente ale statutului lor juridic care rămân, supuse legii române. Codul penal român prevede, de exemplu, că el se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român. Tot astfel starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale cetăţeanului aflat în străinătate, sunt cârmuite de legea sa naţională (dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel).

1. b) Aspectul intern al aplicării normelor juridice în spaţiu trebuie analizat prin prisma principiului supremaţiei puterii în stat ca latură internă a suveranităţii statale. De asemenea, trebuie să facem distincţie între statele federale şi cele unitare. Pornind de la premisele arătate, o primă concluzie ce se poate desprinde este aceea că normele juridice adoptate de organele centrale sunt aplicabile pe întreg teritoriul ţării. Dar, pentru că există o varietate de organe de stat competente să elaboreze acte normative, se pune problema limitelor teritoriale ale acţiunii normelor juridice. Este important de ştiut cum se rezolvă eventualele conflicte dintre aceste acte sub aspectul acţiunii lor în spaţiul intern sau internaţional.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organelor de stat emitente. Cum în ţara noastră există un singur rând de organe supreme ale puterii şi administraţiei de stat, actele lor normative îşi produc efectele pe întreg teritoriul României. Iar actele normative adoptate de organele locale ale administraţiei de stat au o acţiune limitată la unitatea administrativ - teritorială asupra căreia se extinde autoritatea organului de stat (judeţ, municipiu, oraş, comună).

Aceasta nu exclude posibilitatea ca un organ central, deşi are competenţă asupra întregului teritoriu, să limiteze aplicarea unui act normativ numai la o parte a acestuia. Măsura de mai sus poate fi justificată prin motive ce ţin de puterea tradiţiei sau prin intervenţia unor situaţii speciale (calamităţi naturale, război) care afectează numai anumite zone.

Din considerente istorice, de exemplu, cartea funciară[7] (un sistem de publicitate pe imobile) se aplică numai în Bucovina (Suceava) şi Transilvania, fiind o prelungire a fostei legiuiri austro-ungare. Sau, Legea 208/1947 cu privire la anularea vânzărilor de pământ făcute pe timpul secetei din 1946 a fost aplicată numai în Moldova.

Aplicare normelor juridice în spaţiul intern al unui stat prezintă un grad sporit de dificultate în cazul statelor cu o structură federală[8]. Aceasta întrucât, analiza efectelor actelor normative adoptate de organele competente trebuie precedate de clarificarea raporturilor dintre competenţa teritorială a organelor federale şi cea a organelor statelor membre ale federaţiei. De asemenea, trebuie elucidată problema raporturilor dintre legislaţiile statelor membre ale federaţiei. De regulă, reglementările adoptate de organele federale se aplică pe întreg teritoriul federaţiei, pe când actele normative ale statelor membre se aplică numai pe teritoriul statelor respective. În cazul în care apar necorelări între legislaţia federală şi cea a statelor membre ale federaţiei, se recurge la diferite mijloace prevăzute de state pentru soluţionarea neconcordanţei.

În acest sens, pot fi organizate anumite instanţe jurisdicţionale[9] printre atribuţiile cărora se numără şi supravegherea şi asigurarea armonizării legislaţiei federale cu cea a statelor federate. În cazul în care se ajunge le situaţia că pe teritoriul aceluiaşi stat coexistă mai multe acte normative reglementând acelaşi domeniu, se va aplica actul normativ cu forţa juridică superioară, iar dacă au aceeaşi forţă juridică, actul normativ având data cea mai recentă de adoptare.

[1] I.P. Filipescu, Drept internaţional privat român, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993.

[2] Pentru detalii despre diplomaţie şi imunitatea diplomatică a se vedea Mircea Matiţă, Diplomaţia: şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, Philippe Cahier, Le droit diplomatiqiue contemporaine, Geneva, Ed. Librairie Prozz. 1964.

[3] Vezi I.P. Filipescu, op cit., p. 254.

[4] Vezi art. 1 din Legea 25/1969 privind regimul străinilor în România. Legea a fost abrogată prin recenta Lege privind regimul străinilor în România nr. 123/2001. Prin art. 2 al. 1, legea menţionată prevede că „În România străinii se bucură de protecţia generală a persoanei şi a averii, garantată de Constituţie şi de alte legi, precum şi de drepturile prevăzute de tratatele internaţionale la care România este parte”.

[5]Art. 21 din Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

[6] Art. 18 alin. 1 din Constituţia României.

[7]În legătură cu acest sistem de publicitate imobiliară trebuie să amintim că prin Legea nr. 7/1996 privind cadastru şi publicitatea imobiliară s-au creat premisele juridice normative pentru ca în România să se introducă, pentru prima dată, un sistem real unitar de publicitate bazată pe cărţi funciare. Dar, până la introducerea efectivă a noilor cărţi funciare sunt şi rămân aplicabile sistemele diferite de publicitate imobiliară şi anume sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, sistemul cărţilor funciare şi al cărţilor de publicitate imobiliară.  Pentru detalii a se vedea Ioan Albu, Publicitatea imobiliară în dreptul român. Noile cărţi funciare, în Dreptul nr. 11/1996, p. 3 – 9, vezi şi sentinţa civ. 4205/ 1995 a Judecătoriei sec. 5 Bucureşti, în Dreptul nr. 11/1996, p. 108.

[8] Pentru detalii cu privire la federalismul SUA, de exemplu a se vedea Sistemul constituţional al SUA, în Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Ed. Şansa SRL Bucureşti, 1994, p. 80 şi urm., Claude-Jean Bertrand, Les Etates-Unith, histoire et civilisation, Press Universitaire de Nancy, 1983

[9] I. Ceterchi, I. Craiovanu, op. cit., p. 49.