Căile realizării dreptului sunt, în principiu: respectarea şi executarea normelor juridice (de către cetăţeni, organe de stat şi organizaţii sociale) şi organizarea aplicării dreptului.
- Respectarea şi executarea normelor juridice are loc ori de câte ori conduita umană este conformă cu prescripţiile normelor de drept. Majoritatea normelor de drept îşi realizează scopul pentru care au fost elaborate pe această cale. În cazul normelor prohibitive, care ţin de domeniile mai multor ramuri de drept (penal, administrativ, fiscal, civil etc.) întâlnim cea mai simplă cale de realizare a dreptului. Atingerea scopurilor urmărite prin reglementare nu implică, în acest caz, o acţiune conştientă a indivizilor, ci doar abţinerea de la săvârşirea acţiunilor interzise. De exemplu, simpla abţinere de la săvârşirea faptelor incriminate de dreptul penal echivalează cu realizarea dreptului, cu atingerea scopului urmărit prin legea penală. Această activitate nu presupune, deci operaţiuni juridice, elaborarea de acte şi nici nu înseamnă neapărat crearea de raporturi juridice concrete. Asemenea raporturi se nasc doar în situaţia în care a avut loc o încălcare a dispoziţiilor lor, când se pune problema aplicării unei sancţiuni juridice.
În literatura de specialitate se apreciază că eficacitatea sancţiunii în ce priveşte influenţarea destinatarilor regulilor de drept depinde de trei elemente: probabilitatea de a fi aplicată o sancţiune, gradul de raţionalitate al subiectului de drept implicat şi însemnătatea relativă a avantajelor presupuse a fi obţinute prin încălcarea regulii de drept[1].
Forma de realizare a dreptului la care ne-am referit mai sus poartă, în literatură, denumirea de respectare a dreptului.
În activitatea practică însă, normele de drept nu-şi pot atinge scopul urmărit numai prin respectarea lor de către cei cărora li se adresează. Realizarea conduitei prescrise de lege presupune uneori săvârşirea unor acţiuni (în cazul normelor onerative şi permisive) de către persoanele fizice şi juridice vizate de norma de drept. În situaţiile acestea, subiectele de drept desfăşoară unele activităţi, care se concretizează în "elaborarea de acte individuale", ce reprezintă temeiul unor raporturi juridice, fără însă a fi nevoie de încheierea unui act scris, într-o formă oficială şi nici de participarea organelor de stat[2]. Sunt nenumărate situaţiile de viaţă configurate de normele juridice, a căror realizare implică o anumită acţiune ce nu presupune intervenţia unui organ de stat, a autorităţilor publice.
Dar dacă activitatea de creare a dreptului nu poate fi înfăptuită, în principiu, decât de organele statale investite cu competenţă în acest sens, activitatea de realizare a dreptului este desfăşurată de toate organele statului şi de către toate persoanele fizice şi juridice vizate de normele de drept. Deosebit de importantă, în acest context, este activitatea organelor de stat de aplicare a dreptului, importanţă ce derivă din rolul specific pe care statul îl îndeplineşte în organizarea şi conducerea societăţii, el fiind chemat să asigure nu numai reglementarea relaţiilor sociale, ci şi traducerea în viaţă a dispoziţiilor legilor adoptate.
- Aplicarea dreptului de către organele de stat competente
Organele de stat, la care ne-am referit mai sus, au nu numai datoria de a se conforma ele însele prevederilor legii, ci şi obligaţia de a asigura executarea lor întocmai de către toţi subiecţii de drept. Pentru a-şi îndeplini aceste sarcini speciale, organele de stat sunt învestite cu drepturi şi îndatoriri juridice care impun anumite forme şi proceduri deosebite, necunoscute în alte domenii de realizare a normelor de drept (în activitatea cetăţenilor priviţi individual sau în cadrul unor organizaţii nestatale). Pentru a distinge această activitate specifică de realizare a dreptului, de alte forme de realizare a lui, literatura juridică a adoptat noţiunea de aplicare a dreptului.
În literatura de specialitate conceptul de aplicare a dreptului este utilizat, aşadar, intr-un sens specific, pentru a desemna "o anumită modalitate a realizării dreptului, aceea care presupune intervenţia unui organ de stat competent care elaborează după o anumită procedură un act juridic în anumite forme specifice, "actul de aplicare”[3]. Rezultă că noţiunea de aplicare a dreptului are o sferă mai restrânsă decât cea de realizare a dreptului. Ea vizează numai actele de realizare înfăptuite de organele statului, potrivit competenţei lor. De aceea, aplicarea dreptului îmbracă unele trăsături specifice.
În primul rând, sub aspect terminologic se face distincţie între realizarea dreptului prin intermediul organelor de stat (pentru care se foloseşte noţiunea de aplicare a dreptului) şi activitatea cetăţenilor şi a altor organizaţii nestatale, în privinţa cărora termenii folosiţi sunt cei de respectare sau îndeplinire a prevederilor normelor juridice.
În al doilea rând, aplicarea dreptului prin intermediul organelor statului necesită respectarea unor cerinţe procedurale, formale, parcurgerea unor etape obligatorii, toate acestea reclamând o pregătire calificată în domeniul dreptului.
[1]I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit. p. 93.
[2] Ibidem.
[3] I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 94.