Principala sarcină a noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării angajamentelor care decurg pentru statele părţi la CEDO. Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de CEDO se poate face fie de un stat-parte, fie de un particular. Vom avea în vedere, în cele ce urmează, doar procedura în cazul sesizării de către un particular.
1. Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuală
Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, ONG sau grup de particulari care se pretinde victimă a unei violări provenind de la un stat-parte. Nu pot formula cereri individuale colectivităţile teritoriale locale, deoarece „sunt organisme de drept public cu atribuţii oficiale conferite de Constituţie şi de legi. De aceea, ele sunt în mod evident organizaţii guvernamentale”.
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, au existat numeroase dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale. Statutul de victimă a unei violări a Convenţiei presupune existenţa interesului de a sesiza Curtea europeană şi este, aşa cum însăşi această instanţă s-a exprimat, „una din pietrele unghiulare ale mecanismului de aplicare a Convenţiei”, deoarece determină accesul individului la jurisdicţia Curţii. Deşi similară cerinţei interesului de a acţiona în procedurile de drept intern, cerinţa calităţii de victimă este interpretată de judecătorii europeni independent de această noţiune. Matricea raţionamentului Curţii în această materie este principiul efectivităţii aplicării Convenţiei.
Pentru a se considera victimă în sensul art. 34, o persoană trebuie să fi suferit o atingere efectivă şi concretă a drepturilor sale prevăzute de Convenţie prin decizii ale autorităţilor naţionale.
Obiectul sesizării. Subiectele menţionate pot sesiza Curtea dacă se consideră vătămaţi într-unul din drepturile recunoscute de Convenţie.
2. Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al Convenţiei.
- Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne este o condiţie întâlnită în dreptul internaţional general şi are, la origine, un caracter cutumiar. Această condiţie este destinată a proteja suveranitatea statului împotriva unor proceduri internaţionale intempestive.
- Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Acest termen are ca scop limitarea în timp a posibilităţii de contestare a unor acte sau măsuri interne.
- Cererea să nu fie anonimă.
- Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale, dacă nu conţine fapte noi. În temeiul acestei reguli, vor fi inadmisibile cererile care au fost deja înaintate Comitetului Drepturilor Omului instituit de Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice sau altor comitete specializate ale ONU.
- Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest nefondată sau abuzivă. O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenţiei atunci când obiectul ei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia. Cererea abuzivă este cea prin care se urmăreşte un scop contrar celui prevăzut de Convenţie (de exemplu, scopuri politice sau scopul de a se sustrage unei condamnări) sau care dovedeşte folosirea şicanatorie a dreptului de recurs la Curtea Europeană. Calificarea unei cereri ca abuzivă poate interveni şi în cazul unor cereri repetate care nu au nici un fundament sau care conţin afirmaţii insultătoare sau cereri fanteziste sau provocatoare.[1] În practică, respingerea pe acest motiv apare extrem de rar.
3. Examenul prealabil al cererii
După primirea cererii, un comitet format din 3 judecători procedează la un examen prealabil al acesteia. Cererea este în prealabil examinată de un judecător raportor, numit de preşedintele secţiei, în conformitate cu art. 49 din Regulamentul Curţii. În cazul în care judecătorul raportor decide ca cererea să fie examinată de un Comitet, acesta poate, pe baza raportului şi prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o decizie poate fi luată fără o examinare complementară, decizia fiind definitivă. O astfel de decizie poate conţine una din următoarele soluţii:
- nu se reţine cererea, în cazul în care: este anonimă; operează autoritatea de lucru judecat; este o situaţie de litispendenţă.
- se declară cererea ca inadmisibilă, dacă este considerată incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
- se respinge cererea ca inadmisibilă, pe motiv că este prematură (nu au fost epuizate căile interne de recurs) sau tardivă (a fost depăşit termenul de sesizare de 6 luni).
Dacă judecătorul raportor nu este membru al comitetului, el poate fi invitat să asiste la dezbaterile acestuia.
4. Judecarea cererii individuale de Cameră sau de Marea Cameră
În cazul în care, în urma examenului prealabil, Comitetul nu declară inadmisibilă şi nu scoate de pe rol, în unanimitate, cererea, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererii.
În conformitate cu art. 30 al Convenţiei, atunci când o cauză judecată de o Cameră ridică o chestiune gravă legată de interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau când soluţionarea unei probleme cu care este sesizată poate duce la o contradicţie cu o hotărâre deja pronunţată de către Curte, Camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepţia cazului în care una din părţi se opune la aceasta. Decizia de desesizare nu trebuie să fie motivată.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea va proceda la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la o anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă, statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare. De asemenea, Curtea se poate pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul rezolvării cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului garantate de CEDO. Rezolvarea pe cale amiabilă constă, de obicei, într-o înţelegere prin care statul pârât se obligă să plătească o compensaţie sau alte reparaţii, fără a-şi asuma însă răspunderea pentru încălcarea Convenţiei.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea va proceda la audieri, finalizate cu pronunţarea unei hotărâri prin care declară dacă a avut loc sau nu o încălcare a Convenţiei. În caz afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
5. Soluţiile pronunţate de Cameră sau de Marea Cameră
Aceste soluţii pot fi următoarele: radierea de pe rol în cazul rezolvării cauzei pe cale amiabilă; respingerea cererii ca inadmisibilă; scoaterea cererii de pe rol; declararea dacă a avut sau nu loc o încălcare a CEDO, iar în caz afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, acordarea părţii lezate, dacă este cazul, a unei reparaţii echitabile.
6. Retrimiterea în faţa Marii Camere
Oricare dintre părţi poate să ceară, în cazuri excepţionale, retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 3 luni de la data hotărârii Camerei. Înaintea judecării de către Marea Cameră, un colegiu de 5 judecători ai acesteia se pronunţă dacă cererea trebuie sau nu acceptată. Ea este acceptată numai în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea CEDO sau o altă problemă gravă cu caracter general. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
[1] J.-P. MARGUÉNAUD, op.cit., p. 19