În manifestarea concretă, în diferitele sfere ale vieţii sociale răspunderea juridică prezintă forme variate având particularităţi distincte şi anumite reguli ce le guvernează. Cu toată diversitatea de forme sub care apare, răspunderea juridică (privită global) se sprijină pe un fond comun de reguli, pe anumite idei orientative ce-şi găsesc expresia în normele de drept ce reglementează aceste forme şi care se află în strânsă legătură cu principiile generale ale dreptului.
Raportate la principiile generale ale dreptului, principiile răspunderii juridice apar ca o specie a acestora întrucât nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au incidenţă în zona răspunderii juridice. Pe de altă parte, principiile care guvernează răspunderea juridică nu au o esenţă pur juridică, ele având şi conotaţii politice şi morale.
În literatura de specialitate se apreciază ca principii fundamentale ale răspunderii juridice: principiul legalităţii răspunderii juridice, principiul răspunderii personale, principiul unicităţii răspunderii juridice, principiul justeţei şi proporţionalităţii răspunderii juridice, principiul răspunderii subiective, principiul celerităţii şi operativităţii răspunderii juridice.
- Principiul legalităţii răspunderii
Format iniţial în dreptul penal[1] ca o expresie a vechilor adagii latine: "nullum crimen sine lege" (legalitatea încriminării) şi "nulla poena sine lege" (legalitatea pedepsei), principiul legalităţii răspunderii a fost extins apoi la toate formele răspunderii juridice.
În lumina acestei reguli, o persoană nu poate fi trasă la răspundere decât în cazurile prevăzute de lege în forma şi limitele stabilite de aceasta potrivit unei proceduri speciale desfăşurate de organe ce au competenţă în acest sens.
Acest principiu se cirscumscrie contextului mai larg al cerinţelor legalităţii ce guvernează viaţa juridică în general şi care presupune respectarea tuturor normelor juridice[2] atât în procesul de legiferare, cât şi în cel de aplicare şi realizare a normelor de drept[3].
Elaborarea normelor juridice trebuie să se desfăşoare cu stricta observare a principiului supremaţiei legii şi a competenţei organelor emitente, iar aplicarea acestora trebuie să se facă, de asemenea, în limite legale.
Dar principiul menţionat reprezintă şi cadrul de exprimare al celorlalte principii ce guvernează răspunderea juridică pentru că legalitatea presupune nu numai respectarea general - valabilă a normelor de drept şi angajarea răspunderii juridice în cazul încălcării lor, ci şi răspunderea personală numai pentru fapta săvârşită cu vinovăţie, operativitatea tragerii la răspundere, umanismul acesteia şi îndeplinirea rolului curativ al răspunderii prin intermediul prevenţiei. De aceea, doctrina juridică atrage atenţia că realizarea acestui principiu reprezintă o premisă necesară şi esenţială pentru înfăptuirea principiilor menţionate mai sus. Încălcarea principiului legalităţii ar transforma răspunderea juridică şi finalităţile ei dintr-un mijloc de asigurare a ordinii de drept, într-un factor de perturbare şi ştirbire a acesteia. În loc să se asigure stabilitatea raporturilor sociale juridiceşti reglementate, s-ar crea un sentiment de incertitudine şi nelinişte socială[4].
- Principiul răspunderii personale
Ca regulă generală, răspunderea juridică revine numai celui ce a săvârşit fapta ilicită, iar întinderea răspunderii se stabileşte după circumstanţele personale ale autorului faptei. În cazul răspunderii sancţionatorii (represive), regula îmbracă un caracter absolut, pe când în cazul răspunderii reparatorii, în condiţii limitativ prevăzute de lege se admite şi o răspundere pentru fapta altuia[5]. Dar chiar atunci când răspunderea izvorăşte din fapta altuia sau din aceea săvârşită solidar cu altul ea se raportează numai la împrejurările obiective şi subiective care însoţesc fapta autorului.
- Principiul unicităţii răspunderii (non bis in idem)
Principiul "non bis in idem” presupune că unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii. Cumulul diferitelor forme de răspundere juridică în sarcina aceleiaşi persoane nu este de natură să încalce regula menţionată. Dacă prin fapta săvârşită persoana încalcă o pluralitate de norme juridice de natură diferită este posibilă intervenţia simultană a mai multor forme de răspundere juridică.
Persoana care prin fapta săvârşită a încălcat concomitent o normă juridică penală şi o alta civilă, va suporta atât pedeapsa penală, cât şi sancţiunea civilă (cazul distrugerii unor bunuri). Sau, dacă în executarea contractului de muncă salariatul săvârşeşte o faptă ilicită care, în materialitatea ei întruneşte atât elementele abaterii disciplinare, cât şi trăsăturile constitutive ale unei alte infracţiuni, răspunderea penală poate fi cumulată cu cea disciplinară. Tot astfel, dacă abaterea disciplinară întruneşte şi trăsăturile caracteristice unei contravenţii, răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea administrativă. Regula "non bis in idem" nu este nesocotită nici în acele situaţii în care se impune aplicarea unor sancţiuni cumulative (în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică). În cadrul răspunderii penale pot fi cumulate, de exemplu, închisoarea şi amenda sau închisoarea şi interdicţia exercitării anumitor drepturi. Sau, în cadrul răspunderii administrative, poate fi cumulată răspunderea disciplinară cu cea materială.
Deci, principiul enunţat exclude posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană (pentru una şi aceeaşi faptă ilicită) a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură (administrativă, civilă, penală).
Principiul "non bis in idem" îşi găseşte expresia şi-n forţa juridică pe care o recunoaşte legea, hotărârii instanţei judecătoreşti prin care a fost soluţionată definitiv acţiunea adusă în faţa instanţei[6].
În lumina “autorităţii lucrului judecat” este interzisă rejudecarea unui proces soluţionat definitiv, evitându-se astfel contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti. Nici chiar instanţa care a soluţionat cauza nu poate relua judecarea acesteia, decât în condiţiile prevăzute de lege (cum ar fi, restituirea dosarului pentru o nouă soluţionare de către instanţa de casare când se exercită o cale ordinară sau extraordinară de atac).
- Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii juridice
Acest principiu impune corelarea răspunderii sau sancţiunii cu gravitatea faptei săvârşite. Astfel spus, instanţa de judecată va trebui să facă o proporţionare a răspunderii în funcţie de pericolul social al faptei, întinderea pagubei, forma şi gradul vinovăţiei regăsite în latura subiectivă a acesteia.
În dreptul penal, de exemplu, aplicarea principiului justeţei sancţiunii presupune individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a sancţiunilor în funcţie de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, gradele vinovăţiei, personalitatea infractorului, mijloacele de reeducare a celui condamnat şi de restabilire a ordinii de drept tulburată prin infracţiunea respectivă.
Desigur, stabilirea circumstanţelor care individualizează infracţiunea comisă (sub aspect material) prezintă uneori un grad sporit de dificultate la care se pot adăuga şi dificultăţile de descifrare a atitudinii psihologice a infractorului faţă de fapta comisă şi consecinţele acestei fapte.
- Principiul răspunderii subiective (pentru faptele săvârşite cu vinovăţie)
Fondat pe teoria răspunderii subiective (bazată pe vinovăţie) principiul presupune că nimeni nu poate fi chemat la răspundere pentru fapta sa decât dacă i se impută o greşeală.
Cum este cunoscut, răspunderea juridică intervine numai pentru fapte materiale de conduită ce au un caracter ilicit. Ea nu vizează ideile, trăirile oamenilor care nu au fost materializate în acte de conduită (de intentis non judicat praetor). Ideea neexteriorizată rămâne un simplu fapt de conştiinţă ce nu poate aduce atingeri normalei desfăşurări a raporturilor sociale şi deci nu poate constitui fundament al răspunderii juridice.
Dacă, însă, ideile umane au fost materializate în acte de conduită care încalcă interesele şi valorile ocrotite de drept, răspunderea juridică este operantă.
Constatând asemenea încălcări organele competente nu vor trece imediat la aplicarea sancţiunii fără a clarifica problema atitudinii psihice a autorului încălcării faţă de fapta ilicită şi consecinţele ei. Şi numai în măsura în care se constată că făptuitorul a avut (sau trebuia să aibă) reprezentarea faptelor şi a consecinţelor ilicite ale acestora va fi supus răspunderii juridice.
Prin intermediul justiţiei societatea aplică sancţiuni anumitor subiecte de drept tocmai pentru că, din multiplele variante de conduită posibile în cadrul determinismului social, acestea au ales conduite care încalcă valorile şi interesele protejate prin norme de drept.
Vinovăţia vizează, deci, atitudinea autorului faptei ilicite de a decide asupra propriului comportament, precum şi conştiinţa violării normei juridice prin actul său de conduită. Dar, făptuitorul trebuie să dispună în momentul săvârşirii faptei de libertatea de a acţiona potrivit deciziei sale, de a opta pentru una sau alta dintre alternative în vederea atingerii scopului urmărit.
În practica vieţii juridice sunt invocate adesea împrejurări exoneratoare de răspundere când conduita individului scapă de sub controlul acestuia, faptele sale nemaifiind o manifestare liberă a voinţei. Anumite împrejurări înlătură capacitatea individului de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză (alienaţia mintală, beţia involuntară completă, consumul de stupefiante, droguri), pe când altele îi pot răpi libertatea de voinţă (constrângerea fizică şi morală). Sunt şi împrejurări care pot depăşi posibilitatea normală de prevedere şi prevenire a producerii lor (cazul fortuit sau de forţă majoră). În toate situaţiile de mai sus, deşi s-au produs fapte ilicite răspunderea juridică nu este antrenată.
Principiul răspunderii subiective influenţează şi realizarea funcţiei educative a răspunderii juridice. Aplicarea unei sancţiuni, când autorul faptei ilicite este vinovat, este de natură să ducă la corijarea acestuia, el evitând pe viitor să mai săvârşească asemenea fapte.
Dacă, dimpotrivă, o persoană este sancţionată şi atunci când nu i se poate imputa nimic, efectul educativ al răspunderii juridice este anulat.
- Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere
Prin funcţia preventivă pe care o îndeplineşte răspunderea juridică are rolul de a împiedica atât pe cel vinovat (prevenţie specială) cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii (prevenţie generală) de a mai săvârşi în viitor fapte ilicite.
Pentru ca aplicarea sancţiunii să aibă maximă eficienţă, în sensul arătat, este necesar ca momentul aplicării ei să fie cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.
Restabilirea ordinii de drept încălcate prin fapte ilicite, nu trebuie amânată, tărăgănată în timp, căci cu trecerea timpului se poate înregistra un inevitabil proces de dispariţie sau modificare a probelor cu care poate fi reconstituită starea de fapt pentru aflarea adevărului. S-ar crea, astfel, un sentiment de insecuritate în raporturile sociale, de neîncredere în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura respectarea normelor juridice.
În sprijinul unei operative trageri la răspundere juridică vine şi instituţia prescripţiei operantă în aproape toate ramurile de drept. Prescripţia extinctivă[7], definită ca un mod de stingere a dreptului material la acţiune prin neexercitarea acelui drept înlăuntrul unui interval de timp prevăzut de lege, asigură aplicarea principiului celerităţii tragerii la răspundere atât în domeniul dreptului material cât şi cel al dreptului procesual.
În dreptul civil sau comercial respectarea principiului menţionat asigură repararea mai rapidă a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
În domeniul dreptului penal operează, de asemenea prescripţia răspunderii şi a executării pedepsei (art. 121-130 Cod penal) stabilindu-se termene limită în raport cu gravitatea infracţiunilor şi a pedepselor corespunzătoare.
Termenele de prescripţie diferă în funcţie de natura dreptului încălcat, natura raportului juridic din conţinutul căruia face parte, de calitatea subiectelor de drept (persoane fizice sau juridice).
În afara acestui fond comun de reguli ce guvernează toate formele răspunderii juridice există principii care sunt proprii numai unei (sau unor) forme de răspundere juridică.
În dreptul penal, de exemplu, se consideră a fi dominant, printre altele, principiul potrivit căruia complicitatea la fapta incriminată trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv[8].
De asemenea, răspunderea patrimonială, prezentă în dreptul civil, comercial, muncii este guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului produs prin fapta ilicită.
[1] I. Neagu, Legalitatea procesului penal, în Tratat de drept procesual penal, Ed. PRO, 1997, p. 41.
[2] Principiul legalităţii nu vizează numai respectarea legii, ci şi a tuturor regulilor de drept; vezi în acest sens P. Lalumiere, A. Demiche, Les régimes parlementaires européen, P.U.F., Paris, 1966, p. 29.
[3] În acelaşi timp, principiul legalităţii presupune ordonarea tuturor regulilor de drept într-un sistem unic şi unitar ce implică armonizarea normelor inferioare cu cele superioare. În felul acesta se asigură respectarea legii la toate nivelurile (Ch. Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, Théorie générale des institutions politiques, Ed. Cujas, Paris, 1987, p. 167).
[4] Mircea Costin, op. cit., p. 95.
[5] Art. 35 al, 3 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice prevede că “faptele ilicite sau licite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor”. Tot astfel, art. 12 al 4 din Legea pentru persoanele juridice din 2.02.1924 precizează expres că “Persoana juridică, răspunde de toate faptele contractuale, delictuale şi quasi-delictuale săvârşite de organele ei în timpul exercitării funcţiunii lor”. În cazurile prevăzute mai sus răspunderea persoanei juridice “pentru fapta proprie” este finalmente o răspundere pentru altul, mai exact pentru persoana fizică învestită cu funcţia de conducere (de organ) în structura organizatorică a subiectului colectiv de drept. Răspunderea pentru fapta altei persoane funcţionează şi în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 1000 din Codul civil şi ea vizează răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor, a meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Pentru o tratare monografică a acestei teme a se vedea C. Stănescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Vezi în acest sens şi C. Stănescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, p. 192 şi urm.
[6]Gh. Theodoru, Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, în N. J. nr. 12/1965, p. 80.
[7] Despre prescripţia extinctivă în dreptul civil a se vedea Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Ed. Şansa SRL Bucureşti, 1995, p. 197 şi urm. E. Iftime, Introducere în studiul dreptului civil, Editura Universităţii Suceava, 2003, p. 242 şi urm.
[8]Vezi Max Legrand, Dictionnaire usuel de droit, Librairie Larousse Paris, 1924, p. 776, cit de Sofia Popescu, op. cit., p. 15.