În ultimă analiză, răspunderea juridică apare ca o consecinţă a "incompatibilităţii dintre conduita unui subiect de drept şi dispoziţia unei norme juridice”[1]. Temeiul răspunderii juridice îl constituie, deci, întotdeauna o anumită conduită concretă a omului (ce se regăseşte în ansamblul manifestărilor aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale). Indiferent de ramura dreptului pe care o avem în vedere, pentru ca fapta omului să genereze o răspundere juridică, trebuie să întrunească, cumulativ, patru condiţii pozitive:
- caracterul ilicit;
- un rezultat dăunător (prejudiciul);
- legătura cauzată între conduita ilicită şi rezultat;
- vinovăţia;
În opinia majorităţii autorilor, la aceste condiţii pozitive trebuie adăugată şi o condiţie negativă, inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunderea juridică[2].
Fapta ilicită[3] constituie o încălcare a normelor juridice (cuprinse în diferite acte normative) sau a altor acte juridice emise pe baza normei de drept (acte de aplicare a dreptului, contract, testament). Ea trebuie să prezinte un grad mai mare sau mai mic de pericol social. Dacă organul de aplicare a dreptului, constată, cu ocazia calificării juridice a unei fapte, că nu s-a produs nici o încălcare a normelor de drept, atunci fapta nu are un caracter ilicit şi nu poate exista un temei pentru aplicarea unei sancţiuni juridice persoanei respective.
Caracterul ilicit al faptei presupune că autorul nu este îndreptăţit sau obligat să săvârşească fapta păgubitoare. Astfel, nu are caracter ilicit exercitarea unui drept în limitele scopului său social economic, chiar dacă se provoacă astfel o pagubă unui terţ, (cum ar fi cazul când prin construcţia ridicată de proprietar se întunecă vederea la imobilul vecin).
De asemenea, nu are caracter ilicit paguba săvârşită în exercitarea unor atribuţii de serviciu. Ordinul de serviciu dat în formă legală apără de răspundere pe cel ce-l execută dacă emană de la un organ competent, este dat cu respectarea formelor legale şi dacă nu are, în chip vădit, un caracter ilegal.
Încălcarea dreptului poate avea loc atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.
Acţiunea presupune săvârşirea unei activităţi ilicite şi poate îmbrăca forme variate: furt, calomnie, distrugerea unui bun, încălcarea unor obligaţii profesionale, a unor obligaţii contractuale, încălcarea regulilor de circulaţie etc. Este modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite.
În legislaţie nu sunt enumerate limitativ toate acţiunile interzise, lucru imposibil de realizat dacă avem în vedere marea varietate de forme sub care se manifestă. Normele prohibitive stabilesc interdicţiile, iar cele cu caracter dispozitiv precizează conduita legală în anumite situaţii, subînţelegându-se că prin orice altă acţiune contrară acesteia se încalcă dispoziţiile legale[4].
Inacţiunea, constând în nesăvârşirea unei acţiuni de către o persoană, are un caracter ilicit numai când persoana avea obligaţia să acţioneze într-un anumit mod şi nu a acţionat ca atare. O asemenea obligaţie poate izvorâ: direct din prevederile legi, dintr-un contract, din îndatoririle profesionale sau de serviciu. De exemplu, obligaţiile angajatorului de a lua toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor, sunt obligaţii stabilite prin legislaţia muncii, încălcarea lor antrenând răspunderea juridică (datorită încălcării legii prin inacţiune)[5]. Răspunderea juridică pentru o inacţiune ilicită poate rezulta şi din neîndeplinirea unor obligaţii contractuale (neplata chiriei, neexecutarea prestanţei de transport, nelivrarea la termen a unor produse).
De asemenea, există răspundere pentru o inacţiune în cazul încălcării unor obligaţii profesionale (cum ar fi cazul medicului care nu s-a ocupat de bolnavul ce-l avea în îngrijire sau al unei autorităţi administrative, care a refuzat în mod nejustificat rezolvarea unei cereri, formulată de o persoană, ce privea un drept recunoscut de lege)[6]. În baza Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii, referitoare la un drept recunoscut de lege (deci inacţiune generatoare de răspundere) şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii adresate unei autorităţi administrative dacă prin lege nu se prevede un alt termen. În exemplele de mai sus, omisiunea are un caracter conştient şi voluntar, "fiind o conduită dirijată spre atingerea unor scopuri propuse"[7]. De aceea, simpla pasivitate a subiectului nu echivalează cu o omisiune ce atrage răspunderea juridică, decât dacă el trebuie să săvârşească un act la care era obligat şi nu l-a săvârşit[8].
Rezultatul dăunător al conduitei ilicite se impune ca o condiţie întrucât acesta permite să se aprecieze în majoritatea covârşitoare a cazurilor pericolul social al faptei ilicite. Pericolul social al acestor fapte trebuie să fie apreciat prin prisma consecinţelor lor dăunătoare (negative) pentru persoanele fizice, juridice, ca şi pentru bunul mers social. De aceea, organul de stat care investighează cazul, pentru a face încadrarea juridică a faptei, are sarcina de a constata nu numai existenţa unei acţiuni sau inacţiuni ilicite ci şi consecinţele produse de acestea. În funcţie de constatările sale va fi stabilită răspunderea juridică precum şi sancţiunea corespunzătoare.
Dar importanţa rezultatului dăunător pentru stabilirea răspunderii nu se prezintă în toate ramurile de drept la fel. În dreptul civil, sau în dreptul muncii (în cazul răspunderii patrimoniale a angajaţilor) sancţiunea[9] se aplică numai atunci când s-a produs rezultatul ilicit, adică prejudiciul (în cazul acesta rezultatul dăunător îmbrăcând o formă materială, a diminuării patrimoniului). În alte ramuri de drept (dreptul administrativ, dreptul penal, răspunderea disciplinară din dreptul muncii) rezultatul vătămător îmbracă forma atingerilor aduse ordinii de drept existente (cum ar fi tulburarea ordinii ocrotite prin normele de drept penal sau de drept administrativ sau a disciplinei de muncă). În ramurile amintite, în anumite cazuri, legea stabileşte o răspundere juridică şi atunci când rezultatul vătămător nu s-a produs (în formele arătate mai sus), ci s-a creat numai pericolul producerii lui. Astfel, în cazul atentatului la viaţa unei persoane, chiar dacă rezultatul urmărit nu s-a produs (moartea victimei) răspunderea este antrenată. Tot astfel, în cazul încălcării regulilor de circulaţie, chiar dacă accidentul nu a survenit, sancţiunea este aplicată. În dreptul penal tentativa se pedepseşte[10] .
Raportul cazual între conduita ilicită şi rezultatul vătămător produs
În toate cazurile în care pentru antrenarea răspunderii pe lângă fapta ilicită se cere îndeplinită şi condiţia unui rezultat ilicit, trebuie examinată legătura directă (cauzală) dintre acea faptă şi rezultatul ilicit ( trebuie să fie stabilită, deci, existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate).
Se impune, în acest context, o distincţie între cauze şi condiţii, plecând de la principiul cauzalităţii potrivit căruia orice fenomen apare ca efect al unui alt fenomen. Cauza este, deci, cea care produce, generează, efectul. Condiţia influenţează numai acţiunea cauzei favorizând sau frânând procesul dezvoltării cauzei şi efectului. Deşi îmbracă un caracter obiectiv (existând şi manifestându-se independent de conştiinţa omului şi de recunoaşterea ei) cauzalitatea în relaţiile sociale prezintă particularitatea că acţionează numai “în” şi “prin” acţiunile oamenilor.
În răspunderea contractuală, de exemplu, se cere întotdeauna îndeplinită condiţia raportului cauzal între încălcarea obligaţiilor contractuale de către debitor şi paguba produsă în patrimoniul creditorului. Dacă din cauza întârzierii în executarea unui transport, de exemplu, s-au deteriorat mărfurile încredinţate cărăuşului, există o legătură directă între paguba produsă şi încălcarea obligaţiilor contractuale. Dacă, dimpotrivă, se stabileşte că deteriorarea mărfii s-a produs pentru că expeditorul nu a ambalat-o corespunzător, răspunderea debitorului nu este angajată).
În unele cazuri, raportul de cauzalitate se stabileşte cu uşurinţă, legătura între fapta ilicită şi rezultatul vătămător fiind evidentă. Alteori, se manifestă o cauzalitate complexă, împrejurările se succed în aşa fel încât este greu de identificat fenomenul care a provocat cauza. De aceea, sarcina celui care aplică sancţiunea este mult îngreunată în situaţia pluralităţii de împrejurări care concură la producerea rezultatului dăunător. Situaţia se complică şi mai mult când apar şi se manifestă diverse condiţii ce influenţează favorabil sau defavorabil producerea rezultatului.
În situaţiile acestea trebuie clarificată problema împrejurărilor ce pot fi considerate cauze precum şi aceea a efectelor pluralităţii de cauze. În literatura de specialitate şi practica răspunderii delictuale, de exemplu, s-au cristalizat în acest sens, două reguli: se consideră cauze numai împrejurările care au o legătură directă, necesară, obiectivă cu rezultatul produs iar când există pluralitate de cauze, răspunderea trebuie împărţită între cei care au concurat la producerea cauzei. Uneori, în caz de culpă comună a victimei şi autorului unei fapte ilicite, răspunderea se împarte între aceştia.
Vinovăţia
Orice acţiune sau inacţiune a omului se caracterizează nu numai prin anumite trăsături obiective, materiale, ci constituie totodată şi o manifestare a voinţei şi conştiinţei sale. De aceea, constatând că prin acţiunea cuiva a fost încălcată legea, organul competent nu poate să treacă imediat la aplicarea sancţiunii, ci trebuie să clarifice care a fost atitudinea psihică a persoanei respective faţă de fapta comisă şi rezultatul ei. Astfel spus, trebuie să constate vinovăţia persoanei, condiţia de ordin subiectiv a răspunderii juridice. Preluat din dreptul penal, termenul de "vinovăţie" a fost apoi extins asupra tuturor formelor de răspundere indiferent de natura acestora. El desemnează "starea subiectivă ce caracterizează autorul faptei ilicite în momentul încălcării prescripţiilor legale, exprimând atitudinea sa psihică negativă faţă de interesele şi valorile sociale protejate prin normele juridice”[11].
Deci, în raport de momentul săvârşirii faptei ilicite, se apreciază dacă în conştiinţa autorului faptei a existat reprezentarea caracterului antisocial al faptei şi a urmărilor ei. Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite este structurată din elemente, de natură diferită, volitivă şi intelectivă. În funcţie de îmbinarea celor două elemente se conturează mai multe forme de vinovăţie. În dreptul penal, de exemplu, în lumina art. 19 al Codului penal român, se consideră că există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau culpă. La rândul ei, intenţia este directă şi indirectă, iar culpa se poate prezenta sub forma: imprudenţei şi neglijenţei.
Fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când autorul a prevăzut caracterul ilicit al faptei şi consecinţele acesteia şi a urmărit producerea consecinţelor prin săvârşirea faptei.
Intenţia indirectă poate fi reţinută atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut consecinţele ilicite, pe care nu le-a urmărit dar le-a admis.
Culpa, ca formă atenuată a vinovăţiei, îmbracă forma imprudenţei (culpei cu prevedere) atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a dorit, nu l-a acceptat, dar a sperat în mod uşuratic că el nu se va produce.
Neglijenţa (cupla simplă) poate fi reţinută atunci când autorul faptei ilicite nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În dreptul penal interesul, mai ales practic, al distincţiei între formele şi gradele vinovăţiei, se plasează pe terenul încadrării juridice a faptei şi individualizării pedepsei, o faptă săvârşită cu intenţie fiind mai sever pedepsită decât una săvârşită din neglijenţă sau imprudenţă. Aşadar, în răspunderea penală, ca şi în cea administrativă sau disciplinară, vinovăţia reprezintă o măsură a răspunderii.
În alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, interesează numai prezenţa vinovăţiei, gradul şi formele pe care le îmbracă fiind irelevante pentru întinderea răspunderii care este dată de mărimea prejudiciului şi nu de una sau alta din formele vinovăţiei.
Noţiunea de culpă (greşeală) acoperă, în dreptul civil,[12] întregul câmp al răspunderii contractuale şi delictuale. În ambele forme ale răspunderii civile culpa este condiţia subiectivă a acesteia, dar criteriul de apreciere a culpei poate fi atât subiectiv, cât şi obiectiv. Este subiectiv dacă măsura conduitei este constituită de activitatea subiectului în cauză şi este obiectiv dacă măsura conduitei este raportată la activitatea altei persoane. În materia răspunderii contractuale, de exemplu, Codul civil a stabilit că diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea obligaţiilor contractuale este aceea a unui bun proprietar (bonus pater familias). Rezultă că acest cod a dat expresie şi eficacitate criteriului obiectiv de apreciere a culpei. Trebuie să facem distincţie între criteriul obiectiv de apreciere a culpei şi răspunderea obiectivă (când sancţiunea specifică se aplică fără cercetarea conduitei autorului prin comparaţie cu conduita altor persoane în condiţii similare).
În sfera răspunderii delictuale operează, de asemenea, atât un criteriu subiectiv, cât şi un criteriu obiectiv de apreciere a culpei. În cazul intenţiei (greşelii) reţinute de art. 998 Cod civil[13], criteriul de apreciere este subiectiv, pe când, în cazul neglijenţei sau imprudenţei la care se referă art. 999 Cod civil[14], criteriul de apreciere este obiectiv. În aceste cazuri răspunderea delictuală este măsurată după criteriul deligenţei pe care o persoană normală şi prudentă trebuie să o aibă pentru a nu vătăma drepturile altora. Acelaşi criteriu obiectiv şi abstract al diligenţei este mai riguros apreciat în ipoteza săvârşirii faptei de către un profesionist. Ceea ce distinge activitatea profesionistului şi impune diligenţa sporită este specializarea sa (comparaţia făcându-se cu conduita unui specialist diligent).
[1]Dan Ciobanu, op. cit., p. 182
[2]I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1989, p. 440; Sofia Popescu, op. cit., p. 151
[3] Aprecierea caracterului ilicit al unei fapte se face în temeiul legii şi al regulilor de convieţuire socială. Art. 1 din Decretul nr. 31/1954 prevede în acest sens, că drepturile civile se exercită în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.
[4] Gh. Boboş, op. cit., p. 263.
[5] Art. 171 al. 1 din noul Cod al muncii prevede expres că „Angajatorul are obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor.” Acelaşi articol, prin aliniatul 2, adaugă că, angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şu sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă.
[6] Articolul 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 prevede că “orice persoană fizică sau juridică dacă se consideră vătămată printr-un act administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pubei ce i-a fost cauzată prin încălcarea unor obligaţii de serviciu”.
[7]Gh. Boboş, op. cit., p. 264.
[8]Articolul 315 din Codul penal stabileşte o sancţiune pentru infracţiunea de refuz de ajutor unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie. Sancţiunea este închisoarea de la 1 lună la 1 an sau amendă.
[9]În cazurile menţionate, în literatura franceză, se apreciază că termenul de sancţiune ar fi excesiv pentru că el nu presupune o pedeapsă propriu-zisă, ci doar obligaţia la repararea prejudiciului; Vezi Ph. Mallinvaud, Caractere coercitif du droit, în op. cit., p. 13.
[10]Vezi articolele 282 şi 283 din Codul penal referitor la falsificarea de monede, timbre, mărci sau bilete de transport (aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 140/ 1996).
[11] Sofia Popescu, op. cit., p. 161.
[12] Despre culpă în dreptul civil, a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 125
[13] Art. 998 din Codul civil prevede că “orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a căruia greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
[14] Art. 999 Cod civil adaugă că “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.