Drept

1. Noţiune

 

 

Prejudiciu, element,(condiţie) a răspunderii civile, constând în consecinţele negative patrimoniale şi morale suferite de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către o altă persoană, ori a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub pază juridică a altei persoane. Constituie p. distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane. De existenţa unui prejudiciu este condiţionată naşterea obligaţiei de despăgubire. Atingerea adusă dreptului sau interesului legitim al unei persoane determina naşterea dreptului la reparaţie numai în măsura în care produce un p. În cazul în care p. încercat de o persoană a fost acoperit de un tert în mod benevol sau în executarea unei obligaţii, victima îşi păstrează dreptul la reparaţie împotriva autorului faptei păgubitoare, numai dacă ajutorul dat de tert acesteia are caracterul unei liberalităţi care nu-l îndreptăţeşte pe autorul ei să se întoarcă împotriva faptuirorului. De aceea, victima poate cumula despaguirea datorată de cel responsabil şi cu suma datorată de asigurator în ipoteza asigurării de viaţă sau contra accidentelor, aceste feluri de asigurare, constituind, prin specificul lor forme de economisire, şi nu modalităţi de reparaţiune. P. trebuie să fie cert, personal, direct şi să rezulte din atingerea adusă unui drept sau unui interes legitim[9].

 

 

Etimologic, termenul de "prejudiciu" vine din latinescul "praejudicium”.

 

Acesta este socotit a avea două înţelesuri. Astfel, pornind de la expresia folosită de Codul civil de "dezdăunare"-art 1073,1075,1673 are sensul de despăgubire, iar pe linia tradiţională, derivând din acel "damnum injuria datum" din dreptul roman desemnează prejudiciul sau pagubă.

 

Din punct de vedere etimologic şi literal , prejudiciul înseamnă pagubă sau dăuna, pe când despăgubirea semnifica valoarea de acoperire, de înlocuire a pagubei. Aşadar, sensul corect care trebuie utilizat în domeniul răspunderii civile delictuale este cel de pagubă, de dăuna şi nu de despăgubire[10]

 

Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită şi oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuala nu poate interveni decât dacă, prin fapta ilicită şi culpabila, s-a cauzat un prejudiciu cuiva. Mai mult decât atât, răspunderea civilă delictuala se reduce-conform art 998-1003cod civil-la repararea pagubelor cauzate. Deci prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii, dar şi măsura ei,în sensul că autorul rãspunde numai în limita prejudiciului cauzat.

 

Prejudiciul este definit uneori ca "orice vătămare adusă unui bun ocrotit de drept" sau că orice "atingere adusă unei persoane" .Întrucât "vătămarea", "atingerea" sunt fapte al căror rezultat este prejudiciul, considerăm că este mai potrivită definiţia după care prejudiciul este rezultatul atingerii aduse drepturilor ocrotite de lege.

 

 

 

 

 

 

2.Feluri

 

 

Clasificarea prejudiciilor este diferită, fiecare autor urmărind criterii diferite.

 

 

2.1.Prejudicii patrimoniale – prejudicii nepatrimoniale.

 

 

            Clasificarea prejudiciilor în prejudicii patrimoniale cele care se concretizează în pierderi, ştirbiri, afectări ale patrimoniului şi prejudicii morale, cele care afectează persoană în atributele personalităţii, este cea mai importantă.

 

            Criteriul distincţiei îl reprezintă după unii autori, „natura intrinsecă” a prejudiciilor[11], iar potrivit altei opinii, conţinutul lor[12].

 

            Deşi diviziunea este clasică, criteriul propus nu este în afara oricărei critici. Sintagma „prejudicii nepatrimoniale” sau „extrapatrimoniale”, nu oferă determinarea suficientă prejudiciilor morale, pe care de fapt le vizează clasificarea despre care vorbim.

 

            Potrivit unei exigente logice elementare, orice definiţie trebuie definită afirmativ, prin ceea ce este şi nu prin ceea ce nu este. După acest criteriu, toate prejudiciile care nu sunt patrimoniale sunt nepatrimoniale, ceea ce, pentru o definiţie, este inacceptabil. Or, prejudiciile morale, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, reprezintă o categorie distinctă, cu o configuraţie proprie, ceea ce împiedica tratarea lor de o manieră per a contrario, în raport de o altă categorie. De aceea, trebuie găsit un criteriu funcţional care să epuizeze sfera noţiunii de definit.

 

            Pe de altă parte, faptul că prejudiciile zise patrimoniale sunt afectări ale patrimoniului nu le oferă acestora o natură patrimonială propriu-zisă. Patrimoniul este o universalitate de drepturi şi obligaţii, ceea ce nu se poate spune despre prejudiciile „patrimoniale”.

 

            Criteriul fungibilitatii este preferabil în raport de care prejudiciile pot fi împărţite în prejudicii economice şi prejudicii morale: cele economice pot fi înlocuite printr-o valoare de schimb, de regulă banii, în timp ce prejudiciile morale sunt nefungibile, ele neputând fi comparate, convertite, reduse la expresia valorii de schimb. Din faptul că prejudiciile morale nu sunt fungibile (comparabile) nu rezultă că ele ar trebui ignorate de drept, cum pare să rezulte dintr-o opinie exprimată în literatura juridică potrivit căreia „mult mai realist ar fi  dacă s-ar avea în vedere drept criteriu distinctiv, doar situaţii în care prejudiciul trebuie reparat şi situaţii în care prejudiciul nu este reparabil. În felul acesta ar trebui distins – sub raportul obligaţiei de a repara – între prejudiciul care trebuie reparat şi prejudiciul fără semnificaţie economică, care nu trebuie reparat”[13].

 

            În considerarea celor spuse anterior, orice prejudiciu, cu condiţia de a fi injust, impune un remediu care poate fi o reparaţie în cazul prejudiciilor economice, tocmai pentru că ele sunt fungibile, sau un alt remediu adecvat situaţiei injuste a victimei, în cazul prejudiciilor morale. A spune că există prejudicii care nu au a fi reparate pentru că nu sunt susceptibile de exprimare bănească, înseamnă a accepta, ab initio, o inechitate, clamând neputinţa dreptului[14].

 

 

 

 

 

 

Una dintre principalele diviziuni care pot fi operate asupra noţiunii de prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale consta în împãrþirea acesteia pe baza naturii sale intrinseci în prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial( denumit în mod curent şi dăuna morală).

 

 

 

Distincţia dintre dăuna materială şi dăuna morală corespunde marii diviziuni a dreptului în dreptul patrimonial şi dreptul nepatrimonial. Justificarea-art 998 cod civil nu face nici o distincţie("orice faptă[...]"). În jurisprudenţa şi în doctrina juridică românească s-a impus, încă de la punerea în aplicare a codului, interpretarea ca acest text legal se referă la orice prejudiciu, adică atât la prejudiciul patrimonial, cât şi la cel nepatrimonial.

 

 

Prejudiciu material, consecinţă negativă, susceptibila de evaluare bănească, care decurge din lezarea unui drept său interes legitim patrimonial. De regulă p.m. implica un contact material (ca de ex. distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea sau rănirea unui animal), dar aceasta nu este o condiţie obligatorie; uneori el se concretizează în pierderea totală sau parţială a unui drept patrimonial (de ex. dreptul la întreţinere a unui minor a cărui părinte întreţinător şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei fapte ilicite). P.m. are sau poate avea două elemente componente:

 

1. a) pierderea efectiv suferită (damnum emergens);

 

1. b) beneficiul nerealizat (lucrum cessans) raportat la câştigul pe care victima (persoana fizică său persoana juridică) îl putea realiza prin exploatarea normală a bunului distrus sau degradat, ori prin munca prestată de victimă (persoana fizică)[15].

 

 

Dăuna materială este atingerea adusă dreptului patrimonial şi dăuna morală este atingerea adusă dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezultă din atingerea unui interes patrimonial. Ele se pot preţui în bani. De aceea asemenea prejudicii se mai numesc şi patrimoniale sau pecuniare. Astfel de prejudicii sunt, spre pildă, distrugerea sau stricarea unui lucru, omorârea ori rănirea unui animal. Dar nu numai atât; constituie de asemenea, un prejudiciu material şi pierderea, în tot sau în parte, a unui drept patrimonial cum ar fi, spre pildă, dreptul la întreţinere. Prejudiciul material nu trebuie să fie ca în dreptul roman, corpori datum. El nu implică un contact material.[16]

 

 

Prejudiciul material. Structura lui. Art 1084 cod civil stabileşte că prejudiciul material cuprinde sau poate cuprinde două elemente: pierderea suferită şi beneficiul nerealizat.

 

Textul este scris în materie contractualã, dar prin generalitatea redactãrii el acoperă întreaga arie a răspunderii civile, inclusiv cea delictuala.

 

Pierderea patrimonială suferită constă dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constã din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită.

 

 

Este pierdere efectivă sau realã distrugerea ori stricarea unui lucru care formează obiectul unui drept, sau care se afla numai în posesia celui păgubit.

 

 

 

Prejudiciul material se poate înfăţişa şi sub forma beneficiului sau câştigului nerealizat. De asemenea, prejudiciul patrimonial al persoanelor fizice se poate înfatiºa ca un câştig nerealizat, în cazul pierderii totale sau parţiale a veniturilor din muncã.

 

 

Dăuna morală a fost denumitã pe rând în doctrina dreptului "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane”(Rene Savatier, "La theorie des obligations. Vision juridique et economique" Dalloz, Paris, 1969, p 344) sau “prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morale pe care le resimte victima”[17].

 

Prejudiciile morale sunt cele care rezultã din vãtãmarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare bănească. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrităţii fizice, sãnãtãþii sau altor atribute ale personalităţii, cum ar fi , spre pildă, onoarea şi reputaţia. Asemenea prejudicii nu exclud, în mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pildă, durerea suferită de pe urma unei raniri sau loviri este un prejudiciu moral.

 

 

 

Atingerea unui drept sau a unui interes? 

 

 

În concepţia tradiţională prejudiciul ar trebui să constituie vătămarea unui drept subiectiv dobândit sau într-o altă formulare a unui interes juridic ocrotit ceea ce, revine la a cere ca vătămarea să atingă tot un drept subiectiv[18]

 

Un exemplu va lămuri această distincţie. Art 87 codul familiei obliga pe soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ să continue a-i da întreţinere. Tot astfel, potrivit art 88 din acelaşi cod, cel care a luat un copil pentru a-l creşte, fără a întocmi formele cerute pentru înfiere, are obligaţia să-l întreţină cât timp copilul este minor.

 

 

În ambele cazuri, această obligaţie nu revine soţului ori celui care a luat spre creştere un copil, decât dacã părinţii fireşti au murit sau sunt dispăruţi ori în nevoie. Întrucât aceste condiţii ar fi îndeplinite, copilul se bucura de un drept subiectiv ocrotit printr-un drept material la acţiune. În cazul contrar, copilul nu are decât un simplu interes. Numai în primul caz, pierderea susţinătorului, ca o consecinţă a unei fapte ilicite, ar justifica în această concepţie restrictivă pretenţia la despăgubire.

 

O asemenea concepţie restrictivă se întemeiază pe faptul că cel care se pretinde păgubit nu avea un drept faţă de victima, ci se bucura numai de o simplă favoare, oricând revocabila. De vreme ce prin urmare, victima-sustinator de fapt-nu putea fi constrânsa, pe cale de acţiune să continue prestaţiile făcute cu acest titlu, cu atât mai mult nici cel răspunzător de moartea susţinătorului de fapt nu ar putea fi constrâns să o facă sub formă de despăgubire.

 

 

O altă opinie aduce în prim-plan ideea că art. 998-999 cod civil condiţionează, printre altele, dreptul la reparaþiune de existenţa unui prejudiciu, fără a deosebi după cum aceasta ar rezulta din atingerea unui drept sau a unui simplu interes. Iar acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Numai în această concepţie largã care vede o pagubă reparabilă ºi în lezarea unui simplu interes pot fi pe deplin satisfãcute nevoile de despăgubire îndreptăţite din punct de vedere etic şi social.

 

Desigur, certitudinea daunei rezultate din păgubirea unui simplu interes va putea fi mai greu dovedită, dar o asmenea dovada este cu putinţă de cele mai multe ori.

 

 

Dintre aceste două opinii, ultima, cea extensivă, care se mulţumeşte cu vătămarea unui simplu interes pentru a recunoaşte dreptul la reparaţiune, a fost consacrata de practică noastră judecătorească. Astfel,au fost acordate despăgubiri pentru pierderea întreţinerii copiilor unuia dintre soţi care nu rezultaseră din căsătoria cu soţul victima, deşi părintele acestor copii-sotul supravietuitor-era în viaţă şi nu era dispărut, iar din decizie nu reiese că el era în nevoie.

 

 

Apare astfel că instanţa nu a considerat necesară îndeplinirea cerinţelor art 87 codul familiei pentru că acei copii să aibă, în asemenea situaţie interes la întreţinere. Aşadar, despăgubirea a fost acordată pentru pierderea susţinătorului de fapt, constatându-se nu vătămarea unui drept, ci numai lezarea adusă unui simplu interes.

 

 Dar practică ne înfăţişează hotărâri şi mai caracteristice. Se ştie că în trecut, cerinţa ca obiectul prejudiciului să fie "un interes legitim, juridic ocrotit", adică un drept, a servit mai ales pentru a înlătura pretenţiile concubinei căreia victima îi presta întreţinerea. De îndată însă ce vătămarea unui simplu interes ar fi îndestulătoare pentru a obţine despăgubirea, şi pretenţiile concubinei lipsite de cel care îi presta întreţinere devin admisibile. Este chiar ceea ce a decis colegiul penal al Tribunalului Suprem[19].

 

Aşadar, în concepţia practicii noastre judecătoreşti, atingerea unui simplu interes-adica a unei situaţii de fapt-indreptateste dezdãundarea. Dar numai cu două importante rezerve.

 

 

 

Prejudiciu de peste un million de euro

 

 

Joi, 13 03 2008, 18:18 Falsul de la Primărie şi Cadastru a ajuns la Parchet

 

Dorina Tataran    |    |

 

În urma cercetărilor efectuate în cazul privind intabularea în fals a terenurilor de pe strada Romulus numerele 42-44, din Timişoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a solicitat poliţiei declinarea comptenetei, deoarece s-a stabilit ca prejudicial cauzat este mai mare de un million de euro.

 

Urmare a acestui fapt, poliţiştii Biroului de Investigaţii Criminale, respectiv cei de la Serviciul de Investigare a Fraudelor au declinat competenta de soluţionare Parchetului.

 

 

În urmă cu aproximativ trei săptămâni, conducerea Primăriei Timişoara şi cea a Oficiului de Cadastru făceau public faptul că s-a descoperit încercarea de intabulare a unor imobile, pe numele unui cetăţean domiciliat în Ungaria, în baza unor falsuri.

 

 

Potrivit celor declarate de către Arthur Marius Ursu, directorul Oficiului de Cadastru, în 22 februarie s-a solicitat, printr-un birou notarial, emiterea a doua extrase de carte funciară de autentificare pentru imobilele menţionate, în vederea vânzării lor.

 

 

Falsul a fost descoperit în momentul în care s-au comparat actele din arhiva de la Cadastru cu cele existente la Primărie şi s-a constatat că ele diferă. Ulterior s-a observat că au fost falsificate inclusive stampilele celor două instituţii şi mai multe semnături, printre care şi cea a primarului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Secţia civilă a Curţii de apel

 

Decizie nr. 909 din 28/03/2002

 

(Timişoara).

 

 

Potrivit art. 998 C. civ., repararea prejudiciului se face integral, iar hotărârea pronunţată în această materie se bucura de autoritate de lucru judecat relativă, în sensul că soluţia se impune numai cât timp se menţin împrejurările de fapt care au impus pronunţarea ei. Revizuirea despăgubirii se impune ori de câte ori apar modificări în ce priveşte starea de nevoie a victimei.

 

 

Curtea a admis recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei civile nr. 1157 din 12 decembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 69 din 26 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Bozovici, pe care a schimbat-o în tot, iar în consecinţă: a admis acţiunea formulată de reclamant împotriva paraţilor I.S. şi S.C. "C." S.A. Bucureşti şi a majorat renta datorată de pârâtul I.S. reclamantului de la suma de 400.000 lei lunar, cât s-a stabilit prin decizia penală nr. 344 din 7 august 1977 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, la 1.750.000 lei lunar, începând cu data intentării acţiunii, 10 decembrie 1999 şi până la încetarea stării de nevoie, suma ce se menţine la nivelul venitului minim pe economie, ce se stabileşte prin hotărâre de guvern.

 

 

Instanţă de recurs a reţinut că prima instanţă a respins ca neîntemeiata acţiunea prin care reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu paraţii, majorarea rentei stabilită prin decizia penală nr. 344/1997 a Tribunalului Caraş-Severin în raport cu rata inflaţiei şi care să-i asigure nevoile de trăi, motivând că reclamantul nu a făcut dovada că hotărârea penală este definitivă.

 

 

Tribunalul a respins pentru acelaşi motiv apelul declarat de reclamant.

 

 

Analizând recursul declarat de reclamant prin prisma criticilor aduse deciziei recurate, Curtea a apreciat că este întemeiat, conform art. 304 pct. 9 şi 10 şi art. 312 alin. 3 C. pr. civ.

 

 

Astfel, prin decizia penală nr. 344 din 7 august 1997, pârâtul I.S. a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri o rentă lunară de 400.000 lei, începând cu data producerii accidentului, 5 februarie 1996, şi până la încetarea stării de nevoie.

 

 

Potrivit art. 998 C. civ., repararea prejudiciului se face integral, iar hotărârea pronunţată în această materie se bucura de autoritate de lucru judecat relativă, în sensul că soluţia se impune numai cât timp se menţin împrejurările de fapt ce au impus pronunţarea ei.

 

 

În speţă, revizuirea despăgubirilor se impune, având în vedere că renta s-a stabilit în raport de starea de nevoie a reclamantului, suma stabilită reprezentând costul celor necesare traiului, al medicamentelor şi al tratamentului medical.

 

 

Conform certificatului de la dosar, eliberat de Comisia de Expertiză Medicală a persoanelor cu handicap, reclamantul prezintă un handicap permanent, astfel încât nu se mai impune revizuirea stării sale de sănătate.

 

 

Prin urmare, starea de nevoie a reclamantului nu a încetat, ci se impune ca suma pe care i-o datorează pârâtul să acopere prejudiciul ce i-a fost cauzat, reprezentând salariul de care a fost lipsit şi din care ar fi putut să-şi procure cele necesare traiului, inclusiv medicamentele şi tratamentul medical.

 

 

În lipsa altor probe, Curtea a apreciat că potrivit art. 998 C. civ., suma reprezentând venitul minim pe economie garantat reprezintă despăgubirea cuvenită reclamantului fără ca încetarea stării de nevoie a acestuia. În acest mod asigurându-se permanent repararea prejudiciului resimţit de reclamant, această valoare fiind indexata prin hotărâre de guvern[20].

 

 

 

 

 

A treia condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru că obligaţia de dezdăunare să ia fiinţă, trebuie să se stabilească existenţa unei legături de la cauză la efect între fapta comisă de o persoană şi prejudiciul suferit de cealaltă. Aşadar, răspunderea civilă constând în reparaţia prejudiciului nu poate exista în lipsa raportului cauzal dintre fapta ilicită şi prejudiciu, indiferent dacă ne referim la răspunderea delictuală sau cea contractuala.1 Fără existenţa prejudiciului şi fără constatarea că el este un efect al faptului ilicit comis de autor, fapta nu poate fi reprimată civilmente; de aceea orice hotărâre judecătorească care ordona repararea fără să stabilească existenta raportului de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu este casabila. Stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta autorului şi dăuna încercată de reclamantul în acţiunea în răspundere este o chestiune de fapt lăsată la suverana apreciere a judecătorilor de fond: proba existenţei acestei legături incumba reclamantului deoarece el se pretinde creditor în virtutea unui delict sau, putându-se face prin orice mijloc de dovada prevăzut în dreptul comun. Examinând chestiunea existenţei raportului de cauzalitate în ipoteza în care o persoană este ţinută la repararea unui prejudiciu fără să i se poată imputa vreo greşeală sau neglijenţă, jurisprudenţa franceză cere, relativ la accidentele de muncă, dovada că prejudiciul suferit de victima este în legătură cu munca pe care o prestează. Legătură de cauzalitate dintre faptul ilicit şi prejudiciu este înlocuită în acest caz prin aceea dintre prejudiciu şi exerciţiul muncii pe care o prestează victima; ea consta deci în stabilirea situaţiunii de fapt că dăuna încercată a provenit din cauză sau în tipul muncii ce o efectua pentru patron. Având să se pronunţe asupra cererii de despăgubiri, formulată pentru accidentul suferit de un voiajor de comerţ în cursul deplasărilor pe care le efectua în executarea contractului sau de muncă. Curtea de Casaţie a respins-o constatând în fapt că accidentul a cărui victimă a fost voiajorul s-a produs nu din cauză sau în timpul muncii, ci în cursul unei plimbări de agrement pe care el o făcea în aşteptarea orei fixate pentru întâlnirea cu un client (Cass Civ 20 Noiembrie 1934). Lipsa raportului de cauzalitate dintre culpă şi prejudiciu, face ca răspunderea agentului să înceteze. Când legătură există, dar se constată totuşi că alături de culpa agentului a concurat la provocarea daunei şi culpa victimei, răspunderea nu încetează însă este atenuată.

 

Specificul raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale.

 

 

            În unele cazuri raportul de cauzalitate se stabileşte cu uşurinţă, legătura dintre cele două fenomene analizate fiind într-atât de vădită încât nu comportă discuţii. În practică însă evenimentele de multe ori sunt atât de complexe încât e greu de stabilit fenomenul care a produs efectul, dacă fapta ilicită constituie sau nu cauza rezultatului. Aşa se explica varietatea foarte mare a tezelor şi sistemelor propuse în literatura juridică pentru rezolvarea problemei legăturii cauzale în drept[21].

 

 

Cum spuneam, uneori stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu devine o problemă complicată. Astfel se pune problemă atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronică de inimă, face un atac de cord şi moare, dacă loviturile aplicate se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei?  Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat în păstrare de autorul furtului unei alte persoane se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă? De asemenea, fapta paznicului care a uitat deschisă uşa magaziei din care o altă persoană a furat unele materiale poate fi considerată cauza a pagubei încercate de firma respectivă? Răspunsul la asemenea întrebări nu este uşor de formulat şi argumentat.

 

Dificultate apare şi în soluţionarea cauzei în care victima unei agresiuni este transportată la spital, unde medicul de gardă îi aplică un tratament superficial, luând în considerare starea victimei, astfel că a doua zi după internare decedează, deşi, dacă i s-ar fi aplicat un tratament corespunzător, victima ar fi fost salvată. Ne întrebam dacă fapta medicului este cauza decesului[22].

 

 

Pentru stabilirea raportului de cauzalitate specific răspunderii civile delictuale, trebuie avute în vedere următoarele precizări:

 

1. a) interesează nu un raportul de cauzalitate în general, ci cel specific, dintre acţiunile sau inacţiunile oamenilor, având caracterul ilicit şi prejudiciu, deşi nu pot fi ignorate împrejurările care pot explica, sub raportul cauzalităţii naturale, producerea unui anumit efect păgubitor;

 

1. b) deşi există o unitate între fapta omenească şi atitudinea făptuitorului ei, atitudine de conştiinţă, de afectivitate şi de voinţă, pentru raportul de cauzalitate se ia în considerare numai fapta omenească respectivă, ca făcând parte din realitatea socială, în acest fel raportul de cauzalitate având caracter obiectiv. Desigur, faptul psihic adică vinovăţia îşi are importanţă sa pentru delictul civil, dar este distinct de raportul de cauzalitate, deşi ambele sunt legate unul de altul.

 

1. c) fapta ilicită este compusă nu numai din acţiuni, cât şi din inacţiuni, dacă distincţia are importanţă pentru stabilirea producerii prejudiciului

 

1. d) fapta omenească se desfăşoară în societate şi, deci, se afla în legătură cu faptele altor oameni şi cu factori exteriori, ca de exemplu de mediu, evenimente naturale astfel că este normal să se facă o selectare a factorilor

 

1. e) raportul de cauzalitate nu este întotdeauna un raport direct între fapta şi prejudiciu, putind fi şi un raport mediat, când fapta omenească produce o situaţiei care a permis unor factori să determine un prejudiciu.

 

1. f) atunci când se procedează la izolarea artificială a corelaţiilor, izolare absolut necesară pentru determinarea raportului de cauzalitate, desigur că un criteriu pentru selecţionarea factorilor contributivi la producerea prejudiciului trebuie să-l constituie şi cel oferit de lege, cerinţa pe care legea o impune conduitei umane.

 

 

Toate aceste premise demonstrează complexitatea şi specificitatea pe care le prezintă raportul de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale . Problema centrală o reprezintă nesitatea că, pornind de la caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate , să desprindem , din toţi factorii aflaţi în corelaţie, acei factori umani antecedenţi prejudiciului care au determinat producerea acestuia.

 

 

Analiza pluralităţii de cauze.

 

 

În cercetarea legăturii cauzale trebuie să ţinem seama şi de faptul că fenomenul- efect poate fi determinat de o pluralitate de cauze, iar nu de un singur fenomen. Între aceste cauze, unele sunt principale, altele secundare, unele directe, altele indirecte. Pluralitatea de cauze se poate înfăţişa sub forma unor cauze concomitente sau sub forma unor cauze succesive. În ipoteza concursului de cauze concomitente se pot deosebi doua subdiviziuni: a) cauze asociate, când fiecare fenomen-cauza singur ar fi putut produce cu necesitate fenomenul efectului. De exemplu două împuşcături, fiecare fiind mortală. b) cauze concurente, când fiecare fenomen în parte nu ar putea produce cu necesitate rezultatul, dar acţiunea lor conjuncta determina cu necesitate rezultatul. În acest caz nu avem , de fapt o pluralitate de cauze, ci un concurs de fenomene care împreună, alcătuiesc cauza rezultatului. În ipoteza concursului de cauze succesive, denumit şi lanţ cauzal, caracteristic este faptul că un fenomen cauza determina cu necesitate şi alt fenomen-cauza şi care determină cu necesitate producerea rezultatului. Pentru soluţionarea acestei probleme, trebuie să pornim de la două premise teoretice[23]:

 

 

O primă premisă teoretică pentru cercetarea raportului de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale este conceptul de relaţii cauzale complexe. În structura logică a acestui concept sunt integrate noţiunea de complex cauzal şi de complex de efecte. Complexul cauzal este alcătuit din mai multe acţiuni sau inacţiuni care pot fi cauze directe, indirecte, imediate, mediate, principale, secundare, etc sau condiţii. Ceea ce dă unitate acestor actiuni-inactiuni este faptul că ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel încât trebuie să recunoaştem eficienta cauzală fiecăruia dintre elementele complexului cauzal. Complexul de efecte presupune că aceeaşi cauză generează mai multe rezultate care pot avea relevanta din punct de vedere al unui singur sau al mai multor ramuri de drept. Această idee explica şi cumulează răspunderea civilă delictuala cu răspunderea penală precum şi cumularea altor tipuri de răspundere juridică.

 

 

A doua premisă teoretică lămureşte interferenta noţiunii de caracter direct al prejudiciului cu noţiunea de legătură cauzală directă şi cu noţiunea de legătură cauzală indirectă în cadrul raspunderiicivile delictuale.

 

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu poate îmbrăca atât forme cauzale directe, cât şi forme cauzale indirecte. Noţiunea de prejudiciu cauzat în mod direct(printr-o legătură cauzală directă) nu trebuie confundată, deci, cu cea de prejudiciu direct deoarece în acesta din urmă intră nu numai prejudiciul creat printr-o legătură cauzală directă, ci şi prejudiciul creat printr-o legătură cauzală indirectă.

 

 

Conceptul de relaţie cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale asigura o mai bună proteguire a intereselor victimei şi, totodată, evita pericolul unei răspunderi nelimitate, prin folosirea unor metode specifice de determinare a elementelor care, în mod obiectiv se integrează raportului cauzal şi de separare a acestor elemente de cele care nu au eficienta cauzală faţă de prejudiciul produs.

 

 

Sisteme propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate.

 

Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, în toate acele situaţii când producerea prejudiciuui este precedata sau însoţită de mai multe fapte şi împrejurări, doctrina juridică şi jurisprudenţa din dreptul occidental au propus diferite sisteme sau criterii:

 

 

1) Sistemul echivalentei condiţiilor sau condiţiei sine qua non[24]. În această opinie, în cazul în care nu se poate determina cu precizie faptul cauzal, raţionamentul este simplu: toate faptele în absenţa cărora prejudiciul final nu ar fi survenit au aceeaşi valoare cauzală, adică sunt echivalente. Aşadar, fiecare condiţie care precede rezultatul păgubitor şi în lipsa căreia aceasta, ipotetic, nu s-ar mai produce, constituie singura, deopotrivă cu celelalte asemenea condiţii, cauza prejudiciului.

 

Teoria echivalentei condiţiilor, susţinută de majoritatea doctrinarilor francezi şi aplicată în practică judiciara din Franţa, prezintă unele avantaje. Sistemul are meritul de a izola condiţiile necesare de cele care sunt indiferente pentru producerea rezultatului, precum şi meritul simplicităţii.

 

Totuşi, el a fost criticat pentru motivul că lărgeşte prea mult câmpul cauzal, ceea ce duce la consecinţe inadmisibile, permiţând să fie reţinute drept cauze ale rezultatului fapte foarte îndepărtate în timp sau care au avut rol neglijabil ori nu au contribuit deloc la producerea lui. Aşa de pildă, sunt considerate cauze ale prejudiciului cu valoare egală, alături de condiţiile cauzale şi conditiile-prilej care constituie numai prilejul pentru că fapta cauzatoare să producă rezultatul.

 

Pe plan practic, acesta poate duce la extinderea excesivă a cercului persoanelor ce urmează a fi trase la răspundere, ale căror fapte s-au aflat într-o relaţie pur întâmplătoare, de simplă coexistenţa cu prejudiciulDe asemenea, între condiţiile sine qua non nu se face nici un fel de gradaţie, în funcţie de contribuţia lor efectivă la producerea pagubei.

 

 

Având în vedere aceste critici s-a propus să fie reţinute în câmpul cauzal numai acele fapte care s-au săvârşit cu intenţie sau din culpă. Se încearcă astfel să se includă în raportul de cauzalitate, care este o condiţie obiectivă a răspunderii civile, un element subiectiv- forma vinovăţiei. Fără îndoială că formă greşelii sau vinovăţiei este o problemă importantă a dreptului, dar numai în procesul stabilirii imputabilităţii unei fapte.

 

 

În ce priveşte însă determinarea raportului de cauzalitate, ea nu poate avea nici o relevanţă. Aceasta, mai ales în cazul răspunderii civile delictuale, când formă culpei este indiferentă pentru operaţia de stabilire a întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului.

 

2) Sistemul cauzei proxime. Acest sistem a fost elaborat în dreptul anglo-saxon având ca fundament teoretic afirmaţia filosofului iluminist Francisc Bacon: "Ar fi pentru drept o sarcină fără de sfârşit de a determina cauza cauzelor şi acţiunea unora faţă de celelalte. De aceea el se mulţumeşte cu cauza imediată şi judeca acţiunile cu ajutorul acesteia, fără să urce la una anterioară,considerând că aceasta causa proxima înglobează în sine eficienta tuturor cauzelor anterioare. "Aşadar, se considera drept cauză a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia, apreciindu-se ca în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs.

 

 

Teoria este criticabila. Se ignora prin ea faptul că adeseori efectele păgubitoare se produc numai prin mijlocirea unui lanţ cauzal, alcătuit dintr-un număr mai mare sau mai mic de factori intermediari. În realitate sunt situaţii când cauza proxima este de minimă importantă, ceea ce înseamnă că reţinerea ei că singura cauză a prejudiciului este inechitabila şi contrară realităţii. Procedând în acest mod se înlătura caracterul cauzal al unor fapte sau împrejurări anterioare care au fost într-adevăr eficiente şi decisive în producerea rezultatului păgubitor. Prin urmare, în acest sistem câmpul cauzalităţii este atât de restrâns încât lăsa în afara lui toate faptele eficiente şi condiţiile necesare care au contribuit decisiv la producerea rezultatujlui păgubitor, cu excepţia uneia singure, cea de pe urmă, cauza proxima.

 

 

Dacă în sistemul echivalentei condiţiilor se poate spune că "toţi sunt viovati" sau dimpotrivă, "nimeni nu este vinovat", faptele având valoare cauzală echivalentă, în sistemul cauzei proxime este vinovat numai autorul faptei care a precedat şi provocat rezultatul.

 

În dreptul american, sistemul cauzei proxime este coroborat cu ideea de culpa sau vinovăţie. Astfel, se susţine că răspunderea revine întotdeauna acelei persoane care a avut ultima şansă de a evita producerea pagubei-the last clear chance. În consecinţă, este reţinută drept cauză a pagubei numai fapta săvârşită cu intenţie sau din culpă care a provocat cea din urmă, direct şi imediat, prejudiciul.

 

Desigur că este criticabila şi această tendinţă de a transforma raportul de cauzalitate dintr-un raport obiectiv într-un raport subiectiv prin introducerea criteriului previzibilităţii, cât şi premisa de la care porneşte acest sistem şi anume cauzalitatea mecanică, liniara, directă, univoca -cu aplicaţie generală.

 

În realitate, cauzalitatea mecanică este cel mai puţin concordant cu fenomenele vieţii sociale tip de cauzalitate şi , din punct de vedere practic, şi stemul cauzei proxime poate duce la o restrângere excesivă şi arbitrară a cercului persoanelor care ar urma să fie trase la răspundere pentru producerea prejudiciului.

 

 

3) Sistemul cauzei adecvate. Pentru a se înlătura neajunsurile primelor două sisteme, în această teorie, în diferite variante, se încearcă să se facă o selecţie între antecedentele prejudiciului. Ea se datorează filosofului von Kries şi se aplică cu unele excepţii, în practică judiciara din Germania.

 

Potrivit acestui sistem, dintre condiţiile sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care, în mod normal, obişnuit, conform experienţei umane, produc asemenea prejudicii sau consecinţe, fiind previzibile. Aşadar, trebuie înlăturate din câmpul cauzal acele fapte care, numai accidental, au determinat producerea prejudiciului pentru că sistemul cauzei adecvate reţine numai acele antecedente ale efectului care îndeplinesc calitatea de condiţie sine qua non, care sunt adecvate, tipice, adică în mod normal sunt susceptibile a produce efectul respectiv.

 

În legătură cu această teorie se pune însă problema criteriului după care se apreciază caracterul adecvat al unei anumite fapte sau împrejurări. Unii susţin că însuşirea de cauză adecvată rezultă din previzibilitatea subiectivă, considerându-se cauzal orice fapt care, la săvârşirea lui, putea să apară autorului ca fiind de natură a provoca rezultatul.

 

 

Alţii considera drept criteriu acela al prognosticului obiectiv retrospectiv, ceea ce ar însemna că este cauză orice condiţie sine qua non care, după cursul normal şi obişnuit al lucrurilor, este susceptibila să provoace rezultatul. Indiferent de criteriul după care se apreciază caracterul adecvat al cauzei, rezultatul este acelaşi. Astfel se ajunge la o confuzie între cauzalitate şi greşeala sau vinovăţie, problema previzibilităţii constituind o problemă de imputabilitate a faptei şi nu una de cauzalitate.

 

 

Un alt argument contra este acela că nu este exclus, deşi cazurile sunt rare, că legătura cauzală să existe chiar şi în formă sa atipică. Nu întotdeauna legătură cauzală este obligatoriu să aibă o expresie adecvată sau tipică.În viaţa reală este posibil ca, adesea, din intersectarea întâmplătoare a unor evenimente ori fapte umane ,raportul de cauzalitate să capete un caracter netipic, că anumite cauze să producă alte efecte decât cele pe care le produc în mod obişnuit. Aşadar, teoria este criticabila deoarece existenţa raportului obiectiv dintre fapta ilicită şi prejudiciu este înlocuită cu reprezentarea despre acest raport

 

Mai amintim că alături de aceste sisteme s-au mai susţinut şi alte teorii întemeiate pe distincţia dintre împrejurările care au creat posibilitatea producerii pagubei şi cele care au transformat posibilitatea în realitate sau dintre posibilitatea abstractă şi posibilitatea concretă a producerii prejudiciului etc.

 

 

4) sistemul cauzalităţii necesare, unul dintre cele mai răspândite în literatura noastră de specialitate[25]

 

Acest sistem are meritul afirmat în doctrina de a se baza pe materialismul dialectic, pornindu-se de la diferenţa fundamentală între raporturile de cauzalitate necesară şi raporturile de cauzalitate fortuită.Se consideră că doar în primul caz exista raport de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul negativ, căci numai astfel între fapta şi prejudiciu exista o legătură constantă, determinată prin caractere generice.

 

 

Se porneşte în cadrul acestui sistem de la definiţia cauzei ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. Criteriul propus de autorii care s-au ocupat cu studierea acestui sistem este bineînţeles, cel al legăturii necesare dintre fapta ilicită şi efectul produs – prejudiciul. Numai în măsură necesităţii acestui raport fapta ilicită este considerată drept cauză a prejudiciului.În categoria cauzelor vor fi cuprinse doar fenomenele care au determinat în mod necesar rezultatul.

 

Fiecare societate, la un moment al dezvoltării ei, acumulează un număr de cunoştinţe şi de experienţe cu privire la raportul obiectiv de cauzalitate între fenomene, dobândite în practică producţiei şi a oricărui alt domeniu al vieţii sociale. Raportul de cauzalitate este necesar atunci când acest caracter este confirmat de fondul de cunoştinţe şi de experienţe la care a ajuns societatea în momentul stabilirii raportului.

 

 

Oricum ar fi stabilit caracterul necesar al efectului, rezultatele care sunt urmarea unei înlănţuiri întâmplătoare, fortuite de fapte, rămân în afara câmpului cauzei şi, în consecinţă, pentru a stabili raportul de cauzalitate nu se va ţine seama de ele.Se subliniază astfel în doctrina ca fortuitul, aflat de altfel în afară dreptului, şi necesarul, ce caracterizează şi izolează cauzalul,sunt categorii distincte.

 

Această teorie are ca deficienta tocmai concluzia că faptele umane cu caracter ilicit care au doar rolul de condiţii şi nu de cauze ies din sfera raportului de cauzalitate, neatragand răspunderea autorilor lor. Autorii care susţin acest sistem au ajuns la această concluzie, chiar dacă sunt de acord că existenţa condiţiilor creează posibilitatea pentru un fenomen –cauza să realizeze în mod obligatoriu un alt fenomen-efectul şi că legătura necesară dintre cauza şi efect nu înseamnă că fenomenul- cauza singur poate provoca efectul[26]

 

 

Aceşti autori răspund criticilor aduse prin amintirea unor prevederi legale conform cărora este posibilă instituirea răspunderii civile împotriva unor persoane care nu au cauzat prejudiciul, ale căror fapte au avut numai rolul de condiţii şi nu de cauze necesare ale prejudiciului-Codul penal pentru instigatori, complici, tăinuitori, sau favorizatori.Astfel, numai atunci când există o prevedere expresă a legii poate fi atrasă răspunderea civilă a altor persoane decât a autorului faptei ilicite, chiar dacă aceste alte persoane ar fi contribuit, prin crearea condiţiilor, la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.

 

 

 

Aşadar, pentru a se putea extinde raspundereasi asupra persoanelor care prin faptele lor ilicite au creat condiţii pentru desfăşurarea acţiunii cauzatoare de prejudicii, se admite posibilitatea unei interpretări extensive date înţelesului noţiunii de “cauză” la care se referă art. 998 şi art.999.

 

 

5) Sistemul unităţii indivizibile dintre cauza şi condiţii.

 

 

Construcţia acestui sistem este rezultatul sintezei tuturor celorlalte. El se datorează unuia dintre cei mai mari autori din doctrina juridică românească de drept civil. Dezgolindu-l de toate aspectele ideologice, pare a fi cel mai judicios[27].

 

În fundamentarea lui se porneşte de la ideea justă potrivit căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul-cauza nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii externe care "fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative.

 

 

O posibilitate abstractă, o simplă eventualitate a fost prefăcută astfel într-o posibilitate concretă şi actuală, care de altfel a şi condus la realitatea efectului negativ produs. În aceste situaţii socotim că, din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc, şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal.

 

Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel încât trebuie recunoscută eficienta cauzală a fiecăruia dintre elementele complexului cauzal.

 

Cu alte cuvinte, între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acţiunea cauză sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Aşa se explica, în planul dreptului civil, antrenarea răspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor şi tăinuitorilor şi nu doar pentru că aceasta este prevăzută expres de lege, cum afirmau susţinătorii teoriei cauzalităţii necesare.

 

Pentru stabilirea faptelor ilicite care intra în câmpul cauzal, adeseori, se recurge la efectuarea unor expertize de specialitate: medicale, tehnice, contabile etc. În acest mod se urmăreşte să se determine ştiinţific toate corelaţiile dintre fapte şi împrejurări, reţinându-se în câmpul cauzal doar acelea care au contribuit, direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului. Cercetarea se încheie cu stabilirea, pe bază de probe, a cauzelor principale şi secundare, interne şi externe, concurente ori asociate, precum şi a condiţiilor care au asigurat sau facilitat acţiunea cauzelor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prejudiciu moral, consecinţă negativă nesusceptibila de evaluare pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept său interes nepatrimonial (cum ar fi dreptul la viaţă, la integritate corporală, la sănătate, la onoare, etc.) şi constă în moartea, durerile fizice sau psihice cauzate prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, atingerea onoarei sau reputaţiei unei persoane, etc.[28]

 

În evoluţia dreptului, s-a pus problema posibilităţii acordãrii de despăgubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Această problemă a primit soluţionări diferite de-a lungul timpului şi în diferite ţări.

 

Nota dominantă a fost întotdeauna cea a admiterii reparării băneşti a daunelor morale, dar legislaţiile au variat de la lipsa unui regulament în materie(fiind lăsată la aprecierea judecătorilor) până la reglementarea detaliată a unor cazuri în care o asemenea reparare poate fi acordată. Jurisprudenţa variază şi ea, de la acordarea restrictivă până la acordarea cu titlu general, în toate cazurile, de prejudicii morale, de despăgubiri băneşti.

 

 

 

În dreptul european au fost întotdeauna dispute în acest domeniu, uneori numai de nuanţa, alteori chiar în privinţa posibilităţii acordării de despăgubiri materiale pentru prejudiciile morale. Ideea dominantă este, totuşi cea privind admiterea.

 

 

În dreptul civil austriac se porneşte de la codul civil conform căruia nu se face distincţie între felurile de daune, prin "prejudiciu" înţelegându-se atât cel material cât şi cel moral. Sunt luate în considerare durerile cauzate de vătămări corporale(art 1225 din cod civil) precum şi durerile morale cauzate prin lezarea dreptului la libertate, la onoare şi la nume, daunele morale cauzate prin distrugerea unor valori materiale deosebite pentru proprietar, în toate aceste cazuri acordându-se despăgubiri băneşti.

 

 

Dreptul civil elveţian reglementează doar anumite situaţii în care persoana vătămată poate primi despăgubiri băneşti pentru repararea daunelor morale şi anume: în cazul atingerii aduse unor interese personale; în cazul leziunilor corporale; în situaţia cauzării morţii unei persoane.

 

 

În dreptul civil englez, instituţia este în întregime jurisprudenţiala şi, cu privire la prejudiciile corporale, se admite repararea bănească atât a prejudiciului patrimonial cât şi a celor nepatrimoniale. Stabilirea cuantumului este lăsată la aprecierea judecătorului,dar trebuie să se ţină seama de prejudiciul de agrement şi de pretium doloris.

 

 

Dreptul civil francez admite într-o măsură foarte largă repararea bănească a prejudiciului moral, principalul temei legal constituindu-l articolul 1382 din Codul civil francez(art 998 din Codul nostru) care nu face distincţie în privirea prejudiciului, acesta putind fi material,dar şi moral.

 

 

Istoric al prejudiciului nepatrimonial în dreptul românesc

 

 

Dupã apariþia codului civil din 1865, s-a adoptat un sistem mixt pentru repararea daunelor morale, adică prin mijloace nepatrimoniale (ca afişarea sau publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare a autorului daunei, publicarea declaraţiei prin care autorul daunei recunoaşte că cele afirmate despre cinstea sau reputaţia unei persoane nu sunt adevărate etc) cât şi prin mijloace patrimoniale (condamnarea autorului la plata unei sume de bani în folosul persoanei lezate).

 

 

Din 1865 până în 1944, repararea bănească a daunelor morale a fost regulă generală pe principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" aplicat prin art 998, 999. Această interpretare a dus şi la consacrarea legislativă în Codul penal din 1936, unde, în art 92 alin 2 se făcea referire atât la daunele materiale cât şi la cele morale[29]

 

În etapa următoare(1944-1952) doctrina romana susţinea atât teza tradiţională a admiterii reparaţiei băneşti a daunelor morale cât şi teză, cu totul nouă, a inadmisibilităţii unei asemenea reparaţii patrimoniale a daunelor morale. Această nouă teza a fost motivată prin ideea că reparaţia bănească ar fi o instituţie specifică dreptului civil burghez, incompatibil cu principiul eticii socialiste şi ale dreptului socialist şi în general cu relaţiile sociale ale societăţii socialiste.

 

În 1952 şi 1965 se situează o etapă în care principiul era cel al neadmiterii reparaţiei băneşti a daunelor morale, în decembrie 1952, Tribunalul Suprem dând o decizie de îndrumare. Această decizie priveşte imposibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, referindu-se la faptul că hotărârea prin care au fost plătite despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de victima nu sunt compabile cu principiile fundamentale ale legislaţiei socialiste:

 

"Din totalitatea principiilor constituţionale şi îndeosebi din acela înscris în art 15 din Constituţie reiese că izvorul principal de venit este mnca. Nu se poate deci concepe plata unor sume de bani ca echivalent pentru suferinţa morală provocată omului [...]. În lumina acestor principii, instanţă judecătorească trebuie să facă aplicarea art 92C.pen. numai pentru repararea prejudiciului material, iar nu pentru repararea prejudiciului moral, care urmează a se face în mod corespunzător naturii prejudiciului".

 

Repararea urma să fie făcută prin sancţionarea celor vinovaţi, prin publicarea hotărârii de condamnare şi prin alte mijloace adecvate.

 

Ca urmare a radicalitãþii acestei decizii de îndrumare, instanţă judecătorească de toate gradele au încetat să mai acorde despăgubiri băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial. Astfel, Colegiu Civil al TS prin Decretul 29 din 13 ianuarie 1953 a hotărât printre altele:

 

"Atunci când este vorba despre un prejudiciu moral, repararea nu se poate face decât în natură, prin mijloacele cele mai potrivite, condamnarea penală în cazul unei infracţiuni, publicarea hotărârii de condamnare etc."

 

 

Tot în această perioadă apare Decretul 31/1954, care instituie un sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale. Acest decret cuprinde un capitol, al III-lea, numit "Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale" care conţine trei articole: 54, 55, 56. Conform acestor articole, persoana care a suferit o atingere în dreptul său nepatrimonial "va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei" şi "să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsură socotite necesare de instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins"(art 54). Dacă aceste hotărâri nu sunt respectate de autor, instanţă judecătorească va putea să-l oblige pe acesta la "plată, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare şi de întârziere" (art 55).

 

 

În practică, însă, s-a apelat prea puţin la măsurile de ocrotire a dreptului nepatrimonial prevăzut de Decretul 31/1954 şi în literatura juridică au fost opinii care au condamnat decizia de îndrumare menţionată anterior a TS, susţinând în continuare teza admisibilităţii reparării băneşti a prejudiciului nepatrimonial.

 

 

După Constituţia din 1965 apare o reorientare a dreptului civil român, punându-se printre altele şi problema reparãrii băneşti a daunelor morale. Codurile civile cehoslovac şi polonez intrate în vigoare în această perioadă au reglementat şi ele această instituţie. Şi la noi au apărut tendinţe favorabile tezei mai sus-amintite, iar la sesiunea Ştiinţifică de la Cluj din anul 1966, toţi participanţii la discutarea referatului "Repararea daunelor morale în dreptul socialist roman" au exprimat direct sau indirect rezerve faţă de teză inadmisibilităţii reparării băneşti a daunelor morale.

 

Chiar autori care erau partizani ai teoriei inadmisibilităţii au avut păreri apreciate drept favorabile posibilităţii reparării:

 

"Subliniem că în aprecierea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al prejudiciului trebuie manifestată o grijă deosebită întrucât de multe ori se învesc probleme delicate şi complicate. Astfel, de exemplu, o persoană grav desfigurată poate pretinde despăgubiri, chiar dacă n-a pierdut capacitatea de muncă, în ipoteza în care, în urma atingerii suferite, îi este penibil să se ducă la teatru sau în alte locuri publice şi acest fapt determina necesitatea procurării unui televizor pentru a nu fi nevoită să apară prea des în public"[30]

 

 

Într-un domeniu limitat, cel al vătămărilor corporale care sunt şi surse generatoare de prejudicii nepatrimniale, apare din ce în ce mai categorică ideea admisibilităţii reparării băneşti a daunelor morale:

 

“Capacitatea de muncă nu poate reprezenta toată pagubă sau, în orice caz, nu se poate reduce numai la aceasta şi trebuie avut în vedere şi aşa-zisul prejudiciu de agrement rezultând din atingerea adusă satisfacerii şi plăcerilor vieţii constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituale, divertisment şi destindere" (V. Patulea, "Contribuţia la starea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului rezultat din vătămarea integrităţii corporale" în RRD 1970, nr 11 p 56).

 

 

De asemenea, pentru situaţia în care victimă a rămas paralizată şi condamnată la o relativă izolare, s-a considerat just ca prejudiciul moral ar trebui reparat prin resurse ca radio, televiziune, mjloace mecanice de transport. Pentru tinerii desfiguraţi sau schilodiţi şi pentru părinţii care prin uciderea copilului rămân singuri la bătrâneţe, simplă reparare bănească a pagubelor materiale nu constituie o reparare integralã.

 

"Nu este vorba de a transforma durerea sufletească în izvorul de câştig în aceste cazuri, ci de a alina, prin mijlocirea reparaţiunii băneşti, condiţia de viaţă alterate ale victimei"[31]

 

 

În perioada de dinainte de 1990, doctrină şi practică judecătorească au avut o tendinţă clară spre admiterea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciile morale, mai ales în cazul vătămării corporale sau a sănătăţii, împrejurare care are drept efect restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

 

 

Astăzi, problema reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate constitui obiect de controversă .

 

Raţiunile ideologice care au stat la baza pronunţării Deciziei de îndrumare nr.VII /1952 au dispărut o dată cu sistemul politic care le-a promovat.Un argument la fel de important este faptul că legislaţia recenta consacra expressis verbis posibilitatea de a obţine repararea acestui fel de prejudiciu[32].

 

 

Una dintre aceste reglementări este Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, care în articolul 11 alin.2 dispune ca în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoaştere a dreptului încălcat ,instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute.

 

Şi Legea nr. 11 /1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede în art. 9 că dacă faptele de concurenţă neloială cauzează daune materiale sau morale ,cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei cu acţiune în răspundere civilă.

 

O a treia lege de după 1990 ,Legea nr.48/1992 a audio-vizualului prevede în art.2 alin. 5 că poate fi atrasă şi răspunderea pentru daunele morale în urma săvârşirii unor fapte ilicite.

 

Alături de argumentul clasic al caracterului atotcuprinzător al noţiunii de prejudiciu din art.998 şi 999 C.civ., exista aşadar prevederi exprese care dau dreptul persoanelor vătămate să ceară ,iar instanţele să admită repararea bănească a prejudiciilor nepatrimoniale.

 

 

Criteriile de stabilire a prejudiciului moral şi a despăgubirilor. În cazul în care se admite repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti se ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiilor destinate reparării acestora.

 

Identificarea unor criterii ştiinţifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizaţiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral(nepatrimonial) all daunelor şi caracterul bănesc(patrimonial) al despăgubirii(indemnizaţiei). De aceea, nici legiuitorul, nici hotărârea judecătorească nu stabileşte vreun criteriu după care trebuie stabilită indemnizaţia.

 

 

Indemnizaţia, fiind de natura patrimonială, criteriul de stabilire trebuie să fie tot de natura patrimonială pentru a fi exacte. Indemnizaþia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte, în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii. Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale include, fireşte, o doză mai mică sau mai mare de arbitrar. Totuşi, despăgubirea trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importantă şi consecinţele acesteia pentru persoana vătămată. Aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic şi psihic[33]

 

 

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea "preţului" suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate. Trebuie sã se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă. Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral şi apoi, în raport cu acesta, se stabileşte indemnizaţia.

 

 

 

 

Astfel, într-o speţă, persoana vătămată, rămânând cu o infirmitate permanenta, a solicitat instanţei obligarea inculpatului la 7.500.000 lei daune morale. Instanţa reţine că "este incontestabil că persoana civilă, în urma violentelor exercitate de inculpat, a suferit certe prejudicii fizice şi psihice. Urmările permanente ale agresiunii îi limitează considerabil accesul la clipele de agrement încercate anterior, rămânând marcată pe întreaga durată a vieţii prin restrângerea libertăţii de mişcare, infirmitatea şi imposibilitatea atingerii momentului de destindere fireşti în viaţă. Considera instanţă justificată suma de 4.000.000 lei, cu titlu de daune morale, care vor permite persoanei civile atenuarea urmărilor agresiunii şi momentul de ambient în circuitul vieţii particulare".

 

 

 

Mai întâi se apreciază prejudiciul moral, aşa cum rezultă şi din soluţia instanţei , iar în funcţie de acest rezultat urmează, logic, stabilirea despăgubirii, adică a sumei de bani destinate asigurării efective a satisfacţiei, alinării sau uşurării suferinţei persoanei vătămate moral.

 

Prejudiciul moral va fi apreciat după criterii nepatrimoniale: importanta prejudiciului moral; durata şi intensitatea durerilor fizice şi psihice; tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral. Aprecierea trebuie făcută în concreto, de la caz la caz, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului dat.

 

 

1. A) Criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate.

 

În cazul suportării unor prejudicii morale, fiecare persoană vătămată acorda o preţuire diferită valorilor lezate. Persoana vătămată acorda preţuire acelor valori, acţiuni sau creaţii care, prin însuşirile lor, îi satisfac anumite nevoi şi aspiraţii. De exemplu, un prejudiciu estetic este mai important în cazul în care persoana vătămată este o actriţă, stewardesă, manechin decât în cazul unor persoana obişnuite.

 

 

În dreptul elveţian se subliniază că exigenta unei leziuni importante este realizată atunci cânt integritatea fizică sau mentală suferă, independent de micşorarea capacităţii de câştig, o alterare evidenta sau gravă.

 

Importanta prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimoniala căreia i s-a adus atingere, de măsură în care a fost lezata această valoare şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinþele vătămării de către persoana vătămată.

 

 

1. B) Criteriul constând în durata menţinerii consecinţelor vătămării. Din acest punct de vedere pot exista două sitautii: urmările vătămării să fie temporare, trecătoare sau să fie permanente. Chiar dacă urmările sunt trecătoare, în funcţie de durata leziunilor suferite şi de importanta acestora pentru persoana vătămată, aceasta poate pretinde daune morale. Leziunile sau vătămările permanente sunt resimţite de victima toată viaţa. În literatura juridică elveţiană s-a apreciat că o lezare a integrităţii corporale este permanenta dacă se prevede ca ea va subzista cu cel puţin aceeaşi gravitate în timpul întregii vieþi.

 

 

1. C) Criteriul intensităţii durerii fizice şi psihice. La aprecierea acestei intensităţi trebuie să se ţină seama şi de vârstă, sexul, profesia, nivelul de pregătire şi de cultura generală a persoanei vătămate. Intensitatea suferinţelor fizice sau psihice este un criteriu deosebit de criteriul importanţei. De exemplu, dacă în urma unei vătămări lipsite de o mare importanţă, persoana lezată trebuie totuşi să suporte un tratament îndelungat şi deosebit de dureros, prejudiciul moral al acesteia consta în această suferinţă fizică şi psihică intensă, consecutive tratamentului. Cu privire la durerea fizică s-a arătat că aceasta este posibil de măsurat. În practică medico-legală din unele ţări se foloseşte, în acest scop, un aparat care îi determină gradul de intensitate, atunci când este prezenta.

 

 

1. D) Alte criterii. Alte criterii de apreciere a prejudiciului moral ar mai putea fi următoarele:

 

- repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii şi chiar asupra speranţei de viaţă a victimei;

 

- consecinţele prejudiciului pe plan social, profesional şi familial;

 

- tulburările şi neajunsurile suferite de persoana vătămată.

 

 

Criteriile orientative de stabilire a cuantumului indemnizaţiei destinate reparaţiei daunelor morale. Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric deci nu pot fi evaluate în bani. În legislaţia noastră nu există nici un text care să prevadă după ce criteriu trebuie evaluat cuantumul despăgubirii pentru repararea daunelor morale.

 

 

În legislaţia elveţiană a asigurărilor sociale exista texte care reglementează modul de determinare a indemnizaţiei, stabilindu-se un maxim care nu poate fi depăşit. În dreptul civil elveţian, art 49 alineatul 1 din Codul obligaţiilor prevede că, în cazul atingerilor aduse intereselor personale, reclamantul are dreptul la o indemnizate, atunci când aceasta este justificată de gravitatea prejudiciului şi de gravitatea deosebită a greşelii.

 

Atunci când prejudiciul a fost considerat drept grav, instanţele elveţiene au acordat daune morale: 440.000 de franci elveţieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani, atât de grav arsă încât se menţin cicatrice întinse care diminuează mai ales şansele de căsătorie[34].

 

Revenind la sistemul nostru de drept, din soluţiile de spete rezulta trimiterile instanţei la gravitatea prejudiciului moral. Astfel, s-a reţinut acordarea daunelor morale, subliniindu-se: "prin omorârea soţului în prezenţa ei, a fost lezat în mod grav sentimentul faţă de cel mai apropiat om şi care îi asigura liniştea şi existenţa"[35].

 

 

Având în vedere argumentele literaturii juridice şi ale practicii judiciare romane şi străine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

 

 

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, trebuie să apelăm la un al doilea criteriu orientativ şi anume la criteriul echitaţii. De aceea este în afară de discuţie că dacă gravitatea prejudiciului moral este mare şi indemnizaţia ce trebuie acordată trebuie să fie substanţială. Indemnizaţia trebuie să fie justa, raţională, echitabila, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit.

 

Dreptul victimei inconştiente total şi definitiv de a obţine o indemnizaţie pentru daunele morale. Unele aspecte particulare ale răspunderii civile delictuale pentru daune morale au fost recent abordate, iar unele litigii referitoare la prejudiciul nepatrimonial, cu care au fost confruntate instituţiile noastre şi-au găsit, de asemenea, ecou în literatura juridică[36].

 

 

S-a ridicat şi problema referitoare la dreptul victimei inconştiente total şi definitiv de a obţine o indemnizaţie cu titlu de despăgubire pentru daune morale şi chestiunea dacă rudele apropiate ale acestiea, suferind ele însele prejudicii morale ca urmare a acestei situaţii au sau nu dreptul la indemnizaţie pentru repararea propriului prejudiciu.

 

 

Studiul are în vedere o stare de fapt reţinută dintr-o speţă a instanţei române în care victima unui accident de circulaţie, de care inculpatul era vinovat în exclusivitate, se afla în stare vegetativă, după contuzie cerebrală gravã, fiind asimilat gradul I de invaliditate şi necesitând îngrijire şi supraveghere permanentă din partea altei persoane. Acţiunea civilă din cadrul procesului penal a avut ca obiect despăgubirea materială constând în diferite cheltuieli necesitate de asistenţă medicală, daune morale constând într-o sumă globală şi o prestaţie periodică lunară a căror natură şi justificare nu au fost precizate .

 

 

În astfel de situaţii este posibilă constituirea ca parte civilă în procesul penal a victimei directe şi a apropiaţilor acesteia, atât în ceea ce priveşte prejudiciul patrimonial, cât şi cel moral constând în lezarea sentimentelor de afecţiune, pe care ei le nutresc faţă de victima, şi acest prejudiciu fiind tot direct şi personal, asemenea prejudiciului material. Deci, în speţă, părţi civile urmau să fie atât victima cât şi părinţii acesteia.

 

 

Se pune, însă şi problema posibilităţii acordării victimei care se afla în stare vegetativă cronică de indemnizaţii, atât pentru prejudiciul material cât şi pentru cel moral.

 

 

Prejudiciul corporal. O altă preocupare a doctrinei aduce ca subiect de analiza noţiunea de prejudiciu corporal.În literatura franceză a fost pusă această problemă, concluzionându-se că dreptul la reparaţii pentru prejudiciul corporal este o sancţiune a principiului inviolabilităţii corpului uman dar consecinţele sunt diferite în funcţie de caracterul mortal sau nu al faptei ilicite[37].

 

 

În prejudiciul constând într-o atingere adusă sănătăţii sau integrităţii psihice intra mai multe elemente. Acestea sunt tratamentele medicale, chirurgicale, farmaceutice pe care victima trebuie să le suporte(damnum emergens) şi prin lipsa câştigului corespunzând diminuării sau suprimării capacităţii sale de a munci(lucrum cessans). Alături de aceasta, trebuie reparate şi prejudiciile morale a căror evaluare are în mod necesar ceva arbitrar: durerea psihică, suferinţa pur psihologică în cazuri de mutilare, privarea de o parte din plăcerile pe care le putea resimţi într-o viaţă normală.

 

 

Prejudiciul rezultând din moarte. Când se produce un accident mortal, în condiţia angajării răspunderii făptuitorului, persoanele din anturajul celui mort pot obţine despăgubiri fie bazându-se pe dreptul victimei, fie pe dreptul lor.

 

 

Drepturile culese din moştenirea victimei-Mostenitorul şi legatarii universali ai victimei pot cere celui responsabil repararea prejudiciului material încercat de către defunct în intervalul dintre accident şi deces(tratament medical, incapacitate de muncă etc). Ei pot chiar să evalueze prejudiciul moral suferit de defunct provocat din suferinţele îndurate înainte de a muri. Deci, ei au dreptul, pe această cale, la tot ceea ce victima ar fi putut are şi nu a avut timp s-o facă.

 

Drepturile proprii terţilor în urma unui accident mortal. Pentru a acţiona, ei nu trebuie să culeagă moştenirea victimei, dar trebuie să stabilească existenta, în propria persoană, a unui prejudiciu răspunzător unor exigente generale de certitudine şi de legitimitate. Dacă ei au suferit un prejudiciu în persoana lor, chiar dacă acesta este un prejudiciu prin ricoşeu, vor putea intenta o acţiune în despăgubiri. Acesta poate fi un prejudiciu material, dacă defunctul le asigura resursele pe care moartea sa le-a făcut să înceteze sau un prejudiciu moral, provenit din atingerea adusă sentimentului de afecţiune pe care le purtau victimei.

 

 

Prejudiciul moral este, în general, prezumat de instanţă în prezenţa unei legături de familie suficient de apropiată: cei care vor profita sunt ascendenţii, descendenţii şi soţul. De asemenea, cercul familial poate fi lărgit, în funcţie de circumstanţe, la fraţi, surori etc când există între victima şi reclamant o adevărată comuniune afectivă.

 

Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discuţie în literatura noastră juridică chiar şi în perioada în care repararea pagubei morale nu era admisă. Astfel s-a arătat că "alături de muncă trebuie neapărat avute în vedere şi alte aspecte ce dau vieţii culoare şi valoare cum sunt: cultură, sportul, ocupaţiile dezinteresate referitoare la familie şi societate ,deoarece incapacitatea de muncă nu poate reprezenta toată pagubă şi, deci, trebuie avut în vedere şi aşa-zisul prejudiciu de agrement[38].

 

 

Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane consta în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane şi se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general.

 

 

3.Condiţii

 

 

Condiţiile generale ale răspunderii.

 

 

Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume:

 

1) existenţa unui prejudiciu;

 

2) existenţa unei fapte ilicite. Deşi în art. 998 şi 999 Cod civil se vorbeşte de o faptă („orice faptă”; prejudiciul cauzat „prin fapta sa”), atât practică judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuala;

 

3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Art. 998 precizează că fapta omului care „cauzează altuia prejudiciu”, obliga la repararea acestuia;

 

4) existenţa vinovăţiei (vinei) celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenta cu care a acţionat.

 

1) Prejudiciul (pagubă, dăuna) reprezintă consecinţă negativă patrimoniala şi nepatrimoniala a încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

 

Clasificarea prejudiciilor:

 

1. a) patrimoniale şi nepatrimoniale;

 

1. b) cauzate direct persoanei umane şi cauzate direct bunurilor sale;

 

1. c) previzibile şi imprevizibile;

 

1. d) instantanee şi succesive.

 

Prejudiciul trebuie să fie urmărea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultat al unei situaţii de fapt şi nu corespunde unui drept subiectiv).

 

 

Condiţii pentru protejarea unui interes

 

 

- situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate;

 

- să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral.

 

 

Condiţiile prejudiciului patrimonial

 

 

. Pentru că prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele condiţii, şi anume: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

 

 

1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existentei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

 

Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la dată când se pretinde repararea lui.

 

Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor , care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel, susceptibil de evaluare.

 

Prejudiciile viitoare şi eventuale obliga la reparare numai după ce s-au produs ori este sigur că se vor produce.

 

 

2. Condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Reperarea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de pagubă suferită.

 

De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvârşit fapta ilicită.

 

Există însa situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit despăgubiri ori a făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în parte, prejudiciul.

 

 

Răspunderea civilă este înlăturată dacă victimă a obţinut deja repararea prejudiciului de la autor sau de la persoana obligată a răspunde pentru acesta.

 

 

Situaţia plăţilor făcute de terţe persoane:

 

1. a) plata făcută cu intenţia de a repara, total sau parţial – victima poate cere reparaţia de la autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţa de prejudiciu care a rămas neacoperit;

 

1. b) plata făcută cu intenţia de a o gratifica sau de a-i veni în ajutor victimei – îşi păstrează dreptul de a obţine despăgubiri de la autorul faptei ilicite;

 

1. c) plata făcută de un tert obligat să plătească pe un alt temei decât răspunderea civilă delictuala:

 

- autorul prejudiciului estre asigurat de răspundere civilă – are dreptul la eventuala diferenţa de despăgubire;

 

- victima este beneficiara unei asigurări de persoane – măsură de prevedere şi de economisire – are drept la despăgubiri de la autor;

 

- victima este beneficiara unei asigurări de bunuri are dreptul la eventuala diferenţa de prejudiciu neacoperită; asiguratorul are drept de regres împotriva autorului pentru sumele plătite;

 

- victima beneficiază de pensie de invaliditate ori de urmaş – poate pretinde eventuala diferenţa dintre pensie şi valoarea integrală a pagubei.

 

Repararea prejudiciului. În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru a se putea obţine repararea prejudiciului, se pot stabili măsurile pentru repararea efectivă a acestuia.

 

 

 

 

 

 

 

4. Daunele morale

 

 

Daunele morale sunt consecinţe de natura nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept său interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

 

Dăuna morală a fost denumitã pe rând în doctrina dreptului "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane”[39] sau “prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morale pe care le resimte victima”[40].

 

 

 Daunele morale au fost clasificate astfel:

 

 

1.daune morale constând în dureri fizice sau psihice numite pretium doloris;

 

2.suferinţele psihice determinate de cauzarea morţii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acesteia (sunt denumite şi prejudicii prin ricoşeu), iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numeşte pretium affectionis.

 

Prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările şi leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfăţişării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se “pretium pulchritudinis”;

 

Prejudicul de agrement reprezintă restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţii materiale şi spirituale pe care această i le poate oferi (acest prejudiciu a fost calificat drept prejudiciu hedonist"-“hedone"=”plăceri” în limba greacă).

 

 

 

            Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, dar instanţă trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

 

            Pentru că instanţă să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să porduca un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate prin arestarea ilegală şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

 

            În speţă, reclamantul a solicitat, iar instanţele de fond şi de apel au acordat reclamantului daune morale totale în suma de 381.000$, respectiv 150$/zi, pentru întreaga perioadă de timp cât a fost ţinut abuziv şi, ulterior, condamnat în temeiul unei hotărâri penale ulterior desfiinţate, fără a proceda în modul arătat mai sus.

 

            În consecinţă, se admite recursul, se casează hotărârile pronunţate în cauză şi se trimite pricina pentru rejudecare instanţei de fond[41].

 

 

 

 

            Daune morale. Art. 504 C. proc. pen.. Stabilirea cuantumului. Criterii.

 

 

            Tribunalul a admis acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului suma de 381.000 $ sau contravaloarea acestora în lei la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României de la data punerii în executare a hotărârii judecătoreşti.

Curtea de Apel a respins apelul declarat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a Judeţului Iaşi, însuşindu-şi argumentele reţinute de tribunal în motivarea sentinţei.

Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Iaşi, a declarat recurs.

Recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 138/1997 decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Decizia este obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României şi produce efecte numai pentru viitor.

 

 

În speţă, decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat ca prevederile art. 504 alin. 1 C. proc. pen., sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează ipotezele prevăzute de text, statul trebuind să răspundă patrimonial în toate cazurile de erori judiciare, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 182 la 18 mai 1998. De la această dată, ea a devenit obligatorie. Cum acţiunea reclamantului a fost promovată la 27 decembrie 1999, deci după ce menţionată decizie a devenit obligatorie, corect instanţele au reţinut că este incidenta şi în speţă dedusă judecăţii. Sub acest aspect, motivul de recurs invocat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Iaşi potrivit căruia respectivă decizie nu ar fi aplicabilă spetei apare ca nefondat.

Este însă întemeiat motivul de recurs cu privire la individualizarea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant.

Din dosar rezultă că în baza sentinţei penale nr. 83 din 25 martie 1960 a Tribunalului Militar Constantă, casata ulterior prin decizia nr. 1300 din 1 aprilie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, reclamantul a fost arestat pe nedrept în perioada 12 decembrie 1957 - 4 octombrie 1962.

De asemenea, potrivit înscrisului depus în xerocopie la instanţă de fond, şi emanat de la Ministerul Justiţie, Direcţia instanţelor militare, cu nr. D. 1284, fără dată, reclamantul a fost arestat la 15 februarie 1947 deoarece a făcut afirmaţii calomnioase la adresa conducătorilor din acea vreme şi a cântat cântece anticomuniste şi pus în libertate din lipsă de probe la 6 aprilie 1948.

În acţiune reclamantul nu a făcut referire la acest interval de timp susţinând doar că a fost deţinut abuziv în total 2540 zile, pentru care solicita daune morale de 381.000 $, respectiv 150 $/zi, suma acordată integral de instante, care la rândul lor nu au precizat dacă despăgubirile respective includ şi perioada 15 februarie 1947 - 6 aprilie 1948.

Este de semnalat faptul că reglementarea cadru în ceea ce priveşte daunele morale o constituie prevederile art. 48 (3) din Constituţie care statuează ca statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar reglementarea legală care îndrituieşte victimele unei erori judiciare să solicite despăgubiri, este dată de prevederile art. 504-507 din C. proc. pen.

În literatura juridică, s-a conchis că dăuna morală consta în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Din această perspectivă, prin privarea de libertate din perioada 12 decembrie 1957 - 4 octombrie 1962 cât a fost arestat în baza sentinţei penale nr. 83 din 25 martie 1960 a Tribunalului Militar Constantă, ulterior desfiinţată, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Pe de altă parte, deşi este real ca stabilitatea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţă trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Pentru că instanţă să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin constituţie, i-au fost afectate prin arestarea ilegală şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Cu referire la cazul în speţă, reclamantul nu a evidenţiat nici o împrejurare de genul celor menţionate în cuprinsul acţiunii şi pentru care a solicitat daunele morale, cum ar fi măsura în care privarea de libertate i-a afectat pregătirea profesională, posibilitatea de a-şi întemeia o familie, de a desfăşura o viaţă socială normală şi de a se manifesta liber fără constrângeri create de arestarea ilegală la care a fost supus. În acest sens puteau fi prezentate înscrisuri, audiaţi martori, instanţă urmând a încuviinţa administrarea acelor dovezi necesare unei juste soluţionări a cauzei.

Iată de ce, pentru a ajunge la o concluzie echilibrată cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, se impune rejudecarea pricinii.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 313 din C. proc. civ., urmează a se admite recursul, a casa hotărârile pronunţate în cauză şi a trimite pricina pentru rejudecare instanţei de fond.

 

Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr.3812 din 5 decembrie 2000[42]

 

 

 

 

 

 

 

Litigiu de muncă. Daune morale.

Cerere ulterioară pentru completarea despăgubirilor. Competenţa

 

           Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea paratei la plata sumei de 1.000.000.000 (un miliard) lei reprezentând despăgubiri băneşti ca urmare a "daunelor morale cu consecinţe materiale" pricinuite prin desfacerea abuzivă a contractului de muncă.

Judecătoria a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului prin încheierea din 24.02.1999. Hotărârea de declinare nu a fost motivată.

Tribunalul a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe parata să plătească suma de 20.000.000 lei lei cu titlul de despăgubiri morale.

Curtea de Apel a admis apelul paratei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.

Reclamantul a declarat recurs.

Din oficiu, curtea a pus în discuţia părţilor un motiv de casare de ordine publică şi anume competenta de soluţionare a cauzei în prima instanţă.

Sub acest aspect, al motivului de ordine publică, recursul urmează a fi admis, fapt ce face inutilă examinarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamant.

Între reclamant şi unitatea parată s-a născut un conflict de muncă determinat de desfacerea contractului de muncă al reclamantului.

În cadrul litigiului de muncă s-a luat în discuţie legalitatea desfacerii contractului de muncă, precum şi despăgubirile ce se cuvin reclamantului în situaţia în care îndepărtarea din munca se dovedeşte a fi ilegală.

Soluţionarea contestaţiei împotriva desfacerii contractului de muncă este de competentă, în prima instanţă, a judecătoriei, cum de altfel a şi fost soluţionat potrivit Codului Muncii şi art. 1 pct. 1 din Codul de procedura civilă.

Solicitarea unor despăgubiri ce reprezintă cereri accesorii litigiului principal sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, potrivit art. 17 din Codul de procedura civilă, indiferent dacă despăgubirile reprezintă daune materiale ori morale, ori dacă sunt solicitate concomitent cu cererea principală sau prin cerere separată.

În speţă, reclamantul-recurent prin cererea principală a contestat desfacerea contractului de muncă şi a solicitat şi despăgubiri materiale, cerere accesorie judecăţii în prima instanţă de judecătorie, potrivit principiului sus arătat, indiferent de valoarea despăgubirilor.

Cererea ulterioară, pentru completarea despăgubirilor iniţiale, dar întemeiată pe acelaşi fapt generator de prejudicii, respectiv desfacerea ilegală a contractului de muncă, este tot în căderea instanţei să judece cererea principală, respectiv judecătoria.

Faţă de cele ce preced, recursul va fi admis pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu şi în consecinţă hotărârile pronunţate în cauză casate, iar litigiul trimis judecătoriei pentru competenta soluţionare în prima instanţă[43].

 

 

 

 

 

 

          

 

 

 

Concluzie privind prejudiciile morale

 

 

            Soluţia acestora nu poate fi dată de răspunderea civilă delictuala ci de o instituţie specializată, care să nu nască atâtea rezerve şi compromisuri, a cărei localizare nu o vedem decât în materia Persoanelor, evitându-se astfel tratarea laolaltă a problemelor care privesc patrimoniul cu cele care privesc personalitatea. Este credem, un semn de minim respect faţă de subiectul de drept, ce impune ca problemele ce ţin de personalitate să preceadă pe cele ce ţin de patrimoniul sau[44].

 

 

 

2.2.Prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile

 

 

            Este o clasificare de utilitate practică.

 

Prejudiciile previzibile sunt prejudiciile viitoare, cele care puteau fi prevăzute la momentul producerii lor, cum este cazul celor rezultate din incapacitatea de muncă, iar prejudiciile neprevizibile, dimpotrivă, cele care nu puteau fi prevăzute, cum ar fi cele care provin din efectele secundare ale unor vătămări corporale.

 

            Interesul distincţiei este legat de deosebirea dintre răspunderea delictuală unde reparaţia va include întreg prejudiciul suferit, atât pe cel previzibil, cât şi pe cel imprevizibil şi răspunderea contractuală, unde reparaţia este limitată la prejudiciile previzibile[45].

 

 

            2.3. Prejudicii individuale şi prejudicii colective

 

 

            Prejudiciile individuale sunt cele care afectează una sau mai multe persoane determinate, iar prejudiciile colective sunt cele care afectează un grup de persoane, cum ar fi cele care fac parte din uniuni de creatori, diverse asociaţii profesionale, diverse comunităţi umane grupate etnic, religios sau cele dintr-o anumită localitate.