Drept

Având în vedere tema prezentului referat, voi omite să examinez problema răspunderii civile contractuale şi voi urmări câteva aspecte privind răspunderea civilă delictuala pentru a putea stabili locul răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor în ansamblul răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispoziţiunilor legale în vigoare, răspunderea civilă delictuala este de trei feluri:

1. răspunderea pentru fapta proprie;

2. răspunderea pentru fapta altei persoane;

3. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului.

După criteriul fundamentului sau, răspunderea este de două feluri:

1. răspunderea delictuală subiectivă, întemeiata pe ideea de culpă;

2. răspunderea delictuală obiectivă, întemeiata pe ideea de garanţie sau a riscului;

În cadrul răspunderii delictuale subiective Codul Civil reglementează trei categorii de răspundere:

• Răspunderea delictuală pentru fapta proprie (art. 998 – 999 C.Civil);

• Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.Civil);

• Răspunderea institutorilor sau artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii sau ucenicii ce se afla sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. Civil).

În cadrul răspunderii delictuale obiective, Codul Civil reglementează patru categorii de răspundere:

• Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 alin 1 C. Civil);

• Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 şi art. 15 din legea 103/1996);

• Răspunderea pentru ruina edificiilor (art. 1002 Cod Civil);

• Răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau.

Înainte de a aborda aspectele specifice acestei forme a răspunderii civile delictuale obiective, se cuvine să examinăm şi să explicăm, fie chiar şi succint, conţinutul noţiunilor şi condiţiilor răspunderii delictuale cu care vom opera în cele ce urmează.

Am arătat mai sus ca răspunderea civilă delictuala în general, presupune existenta sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa sau vinovăţia autorului sau faptei ilicite sau prejudiciile.

Întrunirea acestor condiţii este necesară şi în cadrul răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau (în condiţiile specifice pe care le vom examina mai jos) şi de aceea o succintă examinare a acestora se impune.

1. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare, de natura patrimonială sau nepatrimoniala, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

Condiţia existenţei unui prejudiciu este atât de importantă încât încât se poate afirma că în lipsa unui prejudiciu nu suntem în prezenţa răspunderii civile. Atâta timp cât o persoană nu a fost prejudiciata, ea nu are dreptul de a pretinde vreo reparaţie, oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită şi oricât de gravă ar fi culpa autorului.

Prejudiciile pot fi patrimoniale (cele cu conţinut economic ce pot fi evaluate pecuniar) şi nepatrimoniale (sau daune morale ce constau în încălcarea drepturilor personale, fără conţinut economic, ce nu pot fi evaluate în bani).

Prejudiciile pot fi cauzate direct persoanei umane (care aduc atingere directă fiinţei umane) sau prejudicii cauzate direct bunurilor sale (care constau în distrugerea sau deteriorarea bunurilor).

Prejudiciile cauzate direct persoanei umane pot fi:

• Prejudicii cauzate personalităţii fizice (corporale) care aduc atingere sănătăţii sau integrităţii corporale a omului.

• Prejudicii cauzate personalităţii afective, categorie în care sunt incluse durerile psihice cauzate de moartea unei rude apropiate, divorţ, etc.

• Prejudicii cauzate personalităţii sociale, constând în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale: onoarea, demnitatea, reputaţia, etc.

Pentru că prejudiciul să dea naştere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să fie urmărea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

Dacă interesul încălcat este ilicit sau imoral, cel prejudiciat nu are dreptul la reparaţie.

Iar pentru că un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei să ceară repararea lui, acesta trebuie să fie:

• Cert – adică existenta şi întinderea lui este sigură, el putând fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi viitoare sigure (ex. Incapacitatea temporară de muncă);

• Nereparat – în cazul în care prejudiciul a fost reparat, răspunderea încetează.

2. Fapta ilicită – reprezintă acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Fapta ilicită are următoarele trăsături:

• Are un caracter obiectiv, constând într-o conduită umană exteriorizata;

• Este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic subiectiv: voinţa omului care a ales o anumită conduită;

• Este contrară ordinii sociale şi reprobata de societate.

Faptele ilicite pot fi acţiuni sau inacţiuni. Cele mai numeroase sunt, fără îndoiala, faptele pozitive, comisive sau acţiuni prin care autorul nesocoteşte drepturile subiective ale victimei.

Cu toate acestea, fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni atunci când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune .

Ex. neacordarea asistenţei medicale.

3. Raportul de cauzalitate – Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport cauzal. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite.

De aici trebuie să deducem că răspunderea civilă delictuala nu este angajată atunci când între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victima nu există un raport de cauzalitate.

Ex. când prejudiciul se datorează forţei majore, faptei unui tert sau victimei.

4. Culpă (greşeală) – În sistemul Codului Civil Român (art.998 – 999), răspunderea civilă delictuala se întemeiază pe ideea de culpa, obligaţia de reparare a prejudiciului existând atât în cazul culpei sau greşelii intenţionate cât şi a celei neintenţionate.

Răspunderea presupune greşeală (culpă) imputabila autorului.

Spre deosebire de alte ramuri de drept (penal, administrativ, etc), unde prin culpa se înţelege doar forma neintenţionata a vinovăţiei, în dreptul civil culpa exprima atât formele intentionalecât şi cele neintentionale. De aceea unii autori optează pentru folosirea termenului de „greşeală” sau „vinovăţie”.

Culpa îmbraca următoarele forme:

Dolul direct sau intenţia directă – când autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele şi urmăreşte producerea lor.

Dolul indirect sau intenţia indirectă – când autorul prevede consecinţele, nu le urmăreşte dar acceptă posibilitatea producerii lor.

Imprudenta  când autorul prevede consecinţele faptelor sale ilicite, nu le accepta dar spera, în mod uşuratic că nu se vor produce.

Neglijenţa când autorul nu îşi dă seama de carecterul antisocial al faptei sale şi nu prevede consecinţele acesteia, dar trebuia şi putea să le prevadă.

Distincţia între aceste forme ale culpei nu are importanţă practică deoarece răspunderea este antrenată indiferent de forma culpei. Din acelaşi motiv nu prezintă importanţă practică nici gradele culpei: culpa gravă (lată), culpa uşoară (levis) şi culpa foarte uşoară (levissima).

După ce am trecut în revista conţinutul noţiunilor şi condiţiilor răspunderii civile delictuale, considerăm că abordarea temei ce formează obiectul acestui referat poate fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză.