Conceptul de om:
Când se urmăreşte delimitarea unui concept, se dă – de obicei – o definiţie. În cazul conceptului de „om”, orice definiţie pune accent pe una din trăsăturile lui:
- un anatomist va da o definiţie ce diferenţiază omul din punct de vedere anatomic de celelalte animale
- un psiholog invocă trăsături ale conştiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti specifice omului
- un teolog creştin va spune că omul este fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, că este supus păcatului originar şi că Iisus Hristos l-a mântuit prin jertfa sa.
Răspunsurile cu privire la o astfel de problemă ne mulţumesc în măsura în care corespund aşteptărilor noastre. Există cazuri în care definiţii precum cele anterioare nu răspund aşteptărilor. Această lipsă în raport cu aşteptările oamenilor este compensată prin filozofie.
În filozofie problema omului este abordată prin două tipuri fundamentale de atitudini: o serie de filosofi consideră că omul are un specific ce poate fi surprins şi, de aceea, poate fi definit; alţii cred, dimpotrivă, că nu pot fi desprinse trăsături care să aparţină oricărui om şi, drept urmare, omul nu poate primi o definiţie – el devine ceea ce el însuşi se face (este absolut liber să-şi stabilească esenţa).
Descartes defineşte omul drept „Un lucru ce cugetă”. Pentru el trăsătura caracteristică a omului este gândirea (în termeni cartezieni „cugetarea” – vezi ce înseamnă cugetare în text). Pentru Descartes omul prezintă două laturi: are un trup (de studiul căruia se ocupă ştiinţele naturii); este „lucru ce cugetă” – din perspectiva filosofiei. Cea de a doua latură îl diferenţiază strict de celelalte fiinţe.
Pentru Bergson omul nu poate fi definit ca Homo Sapiens (aşa cum a fost înţeles până acum), ci ca Homo Faber, ca fiinţă creatoare de unelte. Deosebirea omului de celelalte fiinţe se face – în cazul lui Bergson – pe baza produselor sau rezultatelor inteligenţei: inteligenţa animalelor le permite să recunoască un obiect fabricat sau chiar să folosească o serie de obiecte ca unelte, în timp ce inteligenţa umană este capabilă de a crea „unelte de făcut unelte, şi de a varia la infinit fabricarea lor”.
Lucian Blaga atacă problema omenescului printr-o critică a perspectivei biologiste (prin care vizează în special filosofia bergsoniană). Fiinţa umană nu poate fi delimitată, în raport cu animalul, pe planul inteligenţei. Din această perspectivă, spune Blaga, deosebirea este una graduală şi nu esenţială. Omul este produsul a două mutaţii: una biologică (şi din acest punct de vedere deosebirea dintre om şi animale nu este esenţială) şi una ontologică (mutaţie în plan existenţial – o mutaţie esenţială), prin care se poate stabili specificul omului. Omul este unica „existenţă întru mister şi pentru revelare”, este captat de un destin aparte, de un destin creator. Modul său specific de a exista explică de ce el este în stare uneori să meargă până la autonimicire, să renunţe „la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii”
Pico della Mirandola se înscrie în cea de-a doua categorie: omul nu a fost creat după vreun arhetip (nu are o esenţă), ci este liber să-şi dea singur esenţa (să se facă ceea ce el doreşte); poate să decadă „în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă”, sau poate să renască „în cele de sus, ce sunt divine”.
Pentru Pico della Mirandola omul nu are o esenţă, ci el se face pe sine, îşi dă singur esenţa – idee reluată în epoca noastră de gânditori precum Sartre şi Heidegger. Cu toate că Mirandola respinge ideea existenţei unui specific al omului, este de remarcat dimensiunea căreia se datorează această respingere: libertatea, dimensiune specific umană.
Chiar prin ea omul îşi pierde posibilitatea de a se autodefini; el poate fi considerat singura fiinţă liberă, însă această libertate îl face imprevizibil şi de aici dificultatea în stabilirea esenţei sale. Numai întrucât este liber, omul nu posedă o altă trăsătură prin care să poată fi definit.