Drept

Termenul teorie provine din grecescul theoria cu sensul de contemplare, meditaţie. Astăzi termenul circulă cu sensul de sistem de propoziţii logic organizat, care sintetizează cunoştinţele referitoare la un domeniu al realităţii pe care îl descrie şi explică. Teoria ştiinţifică ocupă locul central în arhitectura ştiinţei. Cunoaşterea ştiinţifică parcurge drumul de la cunoaştere de fond – problemă – ipoteză – lege – teorie ştiinţifică, ultima sintetizând întreaga cunoaştere a domeniului. Teoria ştiinţifică apare ca un ansamblu înalt structurat de cunoştinţe organizate într-un sistem deductiv. Omul de ştiinţă nu inferă pornind de la fapte, ci inventează sau construieşte plecând de la sugestia faptelor, pe baza ansamblului de cunoştinţe deţinut.

 

1. Funcţiile teoriilor ştiinţifice

           

Teoriile ştiinţifice îndeplinesc mai multe funcţii:

1. a) Funcţia referenţială, (informaţională sau descriptivă) este aceea de a oferii o imagine a unui domeniu al realităţii, o reprezentare sau un model al obiectelor reale. Dacă realismul considera că ştiinţa oferă o imagine fotografică a realităţii, pentru instrumentalism, teoriile ştiinţifice nu sunt nici imagini şi nici hărţi ale realităţii, ci seturi de reguli de cartografiere. Modelele sunt scheme abstracte, simbolice, parţiale şi aproximative, ale referenţialilor lor. Ştiinţele formale operează cu modele de modele care nu se mai referă la realitate, ci la posibil, iar faptele nu le pot nici confirma şi nici infirma. Obiectele abstracte sunt construcţii mentale a căror existenţă depinde în întregime de definiţia lor. Modelele pot fi iconice, dacă prezintă o anumită analogie cu realitatea, convenţionale, aşa cum este harta sau formale, pur simbolice. Teoriile înalt formalizate pierd caracterul denotativ.
2. b) Funcţia explicativă, exprimă prerocuparea ştiinţei de a găsi o explicaţie raţională satisfăcătoare pentru un anumit domeniu al realităţii, prin reducerea necunoscutului la cunoascut. În logica explicaţiei intră trei elemente:
3. explicandumul – obiectul
4. explicansul –explică
5. relaţia de explicare
6. c) Funcţia predictivă constă în capacitatea cunoaşterii de a prevedea
7. d) Funcţia sistematizatoare şi praxiologică vizează condensarea într-un număr minim de principii a unei cantităţi uriaşe de informaţie (fizica relativistă e condensată în formula lui Einstein E=mc²). Funcţionează aici briciul lui Occam, menit să radă excrescenţele inutile de pe trupul gândirii.

 

2. Cunoaşterea experimentală

 

Empirismul tradiţional supralicitează un obiect epistemic absolut minimalizând rolul constructiv al subiectului. Indiferent de forma sub care apare, empirismul pleacă de la premisa că ştiinţa are două izvoare complementare: experienţa imediată şi logica. Numai în baza experienţei factuale subiectul cunoscător este legitimat să formuleze enunţuri sintetice care produc cunoaşterea, experienţa fiind unica sursă a cunoaşterii autentice. Celălalt izvor are valoare instrumentală, în sensul că generează regulile limbajului în care se exprimă cunoaşterea factuală. Pentru ei, faptul ştiinţific este traducerea unui fapt brut[1] în limbajul guvernat de regulile logice.

Structura cunoaşterii experimentale este reflectată de trepte:

• investigarea faptelor;
• interpretarea lor;
• formularea legilor experimentale;
• crearea sintezei inductive ca formă provizorie de teorie ştiinţifică.

 

Investigarea faptelor presupune observaţia şi experimentul.

Observaţia îşi are ca origine terminologică latinescul ob= înainte şi servare= păstrare, conservare; cu alte cuvine, a păstra ceva înaintea ochilor, a nu pierde din vedere.

Observaţia ştiinţifică este o activitate teleologică, planificată şi instrumentată, având menirea de a verifica o ipoteză anterior formulată. Dacă observaţia este provocată de observatorul care manipulează variabile, atunci vorbim de experiment. 

Interpretarea faptelor realizează trecerea de la a presupune la a înţelege. Acest proces presupune succesiunea mai multor operaţii, clasificări, ordonări, serieri, ierarhizări în baza măsurătorilor.

În cazul ideal, interpretarea faptelor ajunge la stabilirea unor corelaţii cauzale, a unor legi experimentale ce vor susţine construcţia unei teorii sub forma sintezei inductive

Sinteza inductivă constă, în ultimă instanţă, în construcţia teoriei ştiinţifice, prin care legile experimentale sunt sintetizate, coordonate, unificate, condensate astfel încât să realizeze un tot unitar explicativ pentru un domeniu de fapte.

           

3. Inferenţa ştiinţifică (addendă logică)

 

            Ştiinţa poate fi divizată în ştiinţă deductivă şi inductivă, în raport cu tipul dominant al inferenţei. Diferenţa între cele două tipuri de demersuri raţionale o stabilise încă Aristotel care arăta în Analiticile secunde că „învăţăm sau prin inducţie, sau prin demonstraţie, cunoaşterea nu poate fi altfel dobândită; într-adevăr, demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la particular.”[2]

            Termenul inducţie derivă din latinescul inductio care traduce grecescul epagogé utilizat de către Aristotel cu sensul de „a aduna la un loc unul cu altul”; deducţie provine din latinescul ducere – „a conduce”. Semnul distinctiv al deducţiei este validitatea ei, faptul că premisele constituie raţiune suficientă pentru adevărul concluziei.

            Inferenţele inductive[3] sunt inferenţe cu concluzii probabile din cauză că premisele nu conţin informaţii suficiente pentru a întemeia concluzia. Ştiinţele de experienţă sunt inductive.

 

Vom trata inferenţele de tip inductiv după următoarea schemă:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            3.1. Inducţia completă

 

            Atunci când generalizarea se face în cadrul unei clase finite în urma inspectării fiecărui element al ei, se constituie inferenţa inductivă completă (sau sumativă). Dacă fiecare element al clasei are o anumită proprietate, se conchide că întreaga clasă are proprietatea respectivă, după următoarea schemă de raţionare:

M_1,, M₂, …, M_n sunt P

M_1,, M₂, …, M_n,  şi numai ei, sunt S

Toţi S sunt P

            Această inferenţă face trecerea de la deducţie la inducţie, fiind considerată deducţie inductivă[4]. Este deducţie fiindcă concluzia decurge cu certitudine din premise, este inducţie deoarece concluzia generalizează.

            Inducţia completă, deşi este o inferenţă certă, este puţin utilizată în cunoaşterea ştiinţifică întrucât presupune cele două condiţii restrictive: număr de elemente finit şi posibilitatea inspectării fiecărui element. Inducţia cea mai frecventă, atât pentru cunoaşterea comună cât şi pentru cea ştiinţifică, este cea incompletă.

 

 

            3.2. Inducţia incompletă (amplificatoare)

 

            Spre deosebire de inducţia completă, inducţia incompletă presupune generalizarea concluzivă în baza cunoaşterii numai a unora dintre elementele clasei. Din faptul că ceva este stabilit ca adevărat despre unii membri cunoscuţi ai unei clase se conchide că acelaşi lucru se poate stabili şi despre membrii necunoscuţi ai clasei respective. Se face astfel trecerea de la particularul cunoscut la generalul necunoscut[5]. Acest salt (amplificare) determină caracterul probabil al concluziei.

Schema de raţionare este următoarea:   S₁, S₂,S₃….posedă P

                                                                S₁, S₂,S₃….aparţin lui M

                                                                M posedă (probabil) P

            Gradul de probabilitate al concluziei acestui tip de inferenţă este dependent de tipul amplificării.

 

 

            3.3. Inducţia prin simplă  enumerare

 

            Acest tip de inducţie conduce la generalizare prin acumularea de enunţuri care exprimă apartenenţa unei însuşiri la un număr mereu crescând de elemente ale unei clase.

            Inducţia prin simplă enumerare este, în ultimă instanţă, un „proces de clasificare”[6]: am distribuit cuprul, argintul, fierul şi aurul în clasa solidelor şi prin aceasta în clasa metalelor, numai că prima clasificare este incompletă, de unde şi eroarea concluziei pripite.

            Creşterea numărului enunţurilor despre cazurile particulare face să crească gradul de probabilitate al concluziei.

Pentru corectitudinea unei astfel de inducţii se cer îndeplinite două condiţii:

1. a) toţi S cunoscuţi – şi câţi mai mulţi – posedă P;
2. b) nici un S cunoscut să nu excludă P.

            Concluzia are un grad de  probabilitate redus, deoarece oricând se poate ivi un S care să nu posede P, fapt ce falsifică concluzia „Toţi M sunt P”. Aşa s-a întâmplat cu generalizările Toate lebedele sunt albe sau Toate metalele sunt mai grele decât apa, judecăţi care au fost infirmate de identificarea unui contraexemplu. Este motivul pentru care Fr. Bacon numea inducţia prin simplă enumerare res puerilis, căci “acest fel de inducţie – spunea gânditorul englez – care procedează prin simplă enumerare, nu e decât o metodă bună pentru copii, o metodă care duce numai la concluzii slabe şi care este expusă primejdiei îndată ce se prezintă primul fapt contradictoriu.”[7]

            Datorită caracterului extrem de nesigur, concluziile inducţiei prin simplă enumerare trebuie tratate cu deosebită prudenţă, pentru a evita eroarea generalizării pripite.

 

            3.4. Inducţia ştiinţifică

 

            La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, inducţia incompletă ia o formă mai riguroasă, în care concluzia nu se mai întemeiază pe simpla constatare a coincidenţelor în premise, ci surprinde relaţii necesare după schema:

S₁  posedă în mod necesar P

S₁ aparţine lui M

M posedă (probabil) P

            Concluzia rămâne probabilă deoarece nota poate să aparţină necesar speciei şi totuşi să nu aparţină genului. Gradul de probabilitate este mai mare decât în inducţia prin enumerare fiindcă notele necesare au mai multe şanse, decât cele obişnuite, de a fi generale. Studiul acestor raţionamente nu mai ţine propriu-zis de logica pură, ci de metodologia ştiinţei.

            Ceea ce interesează în mod deosebit în cazul inducţiei sunt condiţiile care măresc probabilitatea concluziei. Una dintre aceste condiţii, de mărire a probabilităţii concluziei, am amintit-o deja în cazul inducţiei prin simplă enumerare: analiza unui număr cât mai mare de cazuri. Cazurile trebuie însă selectate, căci: „scopul luării unui număr mare de cazuri este de a facilita analiza, de a putea elimina caracterele sau circumstanţele care sunt accidentale sau irelevante şi în acelaşi timp prin aceste excluderi să evidenţiem şi să determinăm mai clar caracterul esenţial şi relaţiile subiectului pe care-l investigăm” (J.E. Creighton).[8] Aşadar nu trebuie să căutăm atât numărul mare de cazuri, cât cazurile semnificative: cele din clase cât mai diverse, extremele, cazul cel mai puţin aşteptat, obiecte alese întâmplător distribuite pe întreaga masă a populaţiei etc.

 

 

            Inducţia cauzală

 

            Unul dintre cele mai importante scopuri ale cercetării ştiinţifice este identificarea cauzelor fenomenelor. De ce… ?, De ce q? este întrebarea la care răspunde orice ştiinţă. A răspunde de această întrebare înseamnă a explica[9], căci întrebarea De ce q ? are semnificaţia lui Cum se explică q ? Din ce cauză q? Fenomenul ce urmează a fi explicat, q, este în acelaşi timp generatorul problemei ştiinţifice şi obiectul explicaţiei. În logica explicaţiei ştiinţifice, q poartă numele de explanandum, iar în răspunsul q, deoarece p, p este o combinaţie de propoziţii de diferite nivele de generalitate şi poartă numele de explanas. Din punct de vedere strict formal, q, deoarece p este o implicaţie ce redă forma logică a relaţiei cauzale, în care q este efectul cauzei p[10].

            Pe lângă dificultăţile generate de natura relaţiei cauzale,[11] dificultăţi asupra cărora nu este locul să ne oprim aici, identificarea legăturilor cauzale este dificilă şi datorită naturii inferenţelor cu ajutorul cărora înaintăm de la indicii spre stabilirea cauzei. Aceste inferenţe se sprijină pe dependenţa dintre legătura cauzală şi (co)prezenţa fenomenelor cauză-efect. Simplificat, inferenţa are următoarea formă:

 

Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente.

 

            Condiţionarea este numai suficientă nu şi necesară, deoarece coprezenţa (corelaţia) poate fi întâmplătoare, din pură coincidenţă, sau poate rezulta dintr-o cauză comună  celor două evenimente.

 

            De exemplu, cercetările demonstrează faptul că la nivelul unei comunităţi există o corelaţie între numărul de la pantof şi mărimea vocabularului: oamenii cu numere mari la pantof tind să aibă un vocabular mai bogat decât cei cu număr mic. Această corelaţie ţine însă de procesul de dezvoltare umană de la copilărie la maturitate, deci fenomenele corelate au o cauză comună nefiind una cauza celeilalte.

 

            Din punct de vedere strict formal, se pot obţine două moduri ipotetice valide:

 

Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente

Există legătură cauzală                                                                 

Deci fenomenele sunt coprezente

 

            De observat că acest mod, ponendo-ponens, este valid, dar presupune şi nu conchide existenţa cauzei.

            Al doilea mod:

 

            Dacă există legătură cauzală, există coprezenţă

                                                     Nu există coprezenţă

            Nu există legătură cauzală

 

Modul tollendo-tollens ne determină să constatăm că nu există legătură cauzală. Pentru a stabili legătura cauzală trebuie să inferăm cu ajutorul modului ponens prin reducţie:

 

Dacă există legătură cauzală, atunci există coprezenţă

                                                         Există coprezenţă                                                        

Există (probabil) legătură cauzală

 

            După cum s-a observat, inferenţele cu ajutorul cărora stabilim existenţa unei legături cauzale sunt numai plauzibile, stabilind concluzii probabile.

            Pentru fundamentarea cât mai solidă a unor astfel de concluzii, John Stuart Mill, sintetizând ideile lui Fr. Bacon[12], a propus anumite metode (canoane) inductive, asemănătoare figurilor silogistice. Este vorba de metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată a concordanţei şi diferenţei, metoda variaţiilor concomitente şi metoda rămăşiţelor. Le vom prezenta succint.

 

Metoda concordanţei

 

            Metoda concordanţei este un procedeu al observaţiei şi constă în compararea cazurilor în care efectul este prezent. Dacă o singură circumstanţă din împrejurările antecedentului este coprezentă cu efectul, celelalte fiind deosebite, se consideră că aceea este cauza fenomenului. Schema de raţionare este următoarea:

 

      ABC…………..a

      ADE…………..a

      AFG…………..a

A este (probabil) cauza lui a

 

Antecedentul care, în împrejurări cât mai variate, este singurul prezent o dată cu fenomenul dat este considerat cauza fenomenului. J.St. Mill formulează astfel principiul: „Dacă două sau mai multe cazuri în care se produce fenomenul supus investigaţiei au o singură circumstanţă comună, acea unică circumstanţă prin care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul) fenomenului dat”.

            Această metodă se confruntă cu câteva dificultăţi: simultaneitatea prezenţei unor fenomene (alcoolism, sărăcie, incultură, degradare morală) face dificilă, dacă nu imposibilă, detectarea cauzei delincvenţei prin aplicarea acestei metode; complexitatea circumstanţelor poate duce la confundarea cauzei cu o circumstanţă care o însoţeşte mai frecvent.

 

De exemplu, se spune că alcoolismul este cauza cirozei, deşi nu este deloc adevărat, plecându-se de la constatarea că alcoolismul face parte aproape în toate cazurile din împrejurările care determină ciroza. Se confundă aici factorul de risc cu factorul cauzal. La fel stau lucrurile şi în cazul fumatului. Fumatul nu cauzează cancerul, cum eronat se afirmă, ci reprezintă un factor de risc.

 

            De aceea, în ştiinţă în genere, şi în ştiinţele socio-umane în mod deosebit, trebuie să avem în vedere determinismul plurifactorial al fenomenelor studiate. De aici şi reticenţa justificată în a vorbi de relaţie cauzală, schema de raţionare permiţându-ne doar să afirmăm existenţa unei corelaţii între fenomenele respective[13].

            În practică, aplicabilitatea şi eficienţa metodei concordanţei este afectată şi de influenţa aparatului sau a observatorului asupra rezultatului măsurat. Psihologul sau sociologul exercită, prin simpla sa prezenţă, o influenţă asupra subiectului cercetării sale.

O consecinţă a utilizării greşite a metodei concordanţei este eroarea numită post hoc, ergo propter hoc (după aceasta, deci din cauza aceasta), comisă atunci când simpla succesiune[14] a unor fenomene este considerată raport condiţionare sau de cauzalitate. În Război şi pace, Tolstoi remarca faptul că aude clopotele bisericii de fiecare dată când ceasul său arată ora exactă, dar acest lucru nu înseamnă că ceasul său face să bată clopotele bisericii. Acest tip de eroare este sursa prejudecăţilor şi superstiţiilor de tot felul.

 

Metoda diferenţei

 

            Metoda diferenţei, considerată de către Mill a fi „cea mai perfectă dintre metodele cercetării experimentale”, este aplicabilă în situaţiile în care efectul apare şi dispare în relaţie cu apariţia sau dispariţia unei circumstanţe din antecedent. În această metodă, experimentatorul manipulează cauzele făcându-le să apară şi să dispară, pentru a izola cauza unui fenomen. Mill o formulează astfel: „Dacă un caz în care fenomenul cercetat se produce şi un caz în care el nu se produce au în comun toate circumstanţele în afară de una, acea circumstanţă care apare numai în primul caz, circumstanţa prin care diferă cele două cazuri, este efectul sau cauza sau o indispensabilă parte a cauzei fenomenului investigat.”

            Metoda se desfăşoară după următoarea schemă de raţionare:

 

                                   ABC………….a

                                     - BC………….-

                            A este (probabil) cauza lui a

 

            De exemplu: Cercetându-se rolul glandei tiroide, se analizează aceeaşi persoană înainte şi după extirparea glandei şi se constată efectul extirpării: depresia nervoasă.

            Dacă metoda concordanţei impunea cazuri diferite cu o singură circumstanţă comună, metoda diferenţei impune cazuri asemănătoare cu o singură diferenţă între ele.   Dispariţia unei circumstanţe însoţită de dispariţia simultană a efectului, indică prezenţa cauzei în circumstanţa respectivă. Altfel spus, antecedentul care prin apariţia sau dispariţia sa, în împrejurări neschimbate, face să apară sau să dispară efectul, este cauza fenomenului.

            Metoda diferenţei solicită o condiţie greu de întâlnit în realitate, asemănarea în toate privinţele în afară de una singură. Această exigenţă este realizabilă în condiţii de laborator, atunci când experimentatorul acţionează asupra cauzelor determinându-le  astfel efectul. Este motivul pentru care această metodă este strâns legată de experiment şi mai puţin de observaţie.

            Datorită interdependenţei fenomenelor, producerea sau eliminarea unui factor  - şi, în general, intervenţia experimentatorului – poate antrena modificări în efecte ce nu ţin de cauza implicată.

 

Spre exemplu, este foarte dificil să se determine efectele posibile ale leziunilor cerebrale din cauza fenomenului de diaschiză: scoaterea din funcţiune sau iritarea unui grup de neuroni are urmări asupra neuronilor învecinaţi, apărând efecte secundare. Se impune, aşadar, ca principiu metodologic, ideea că orice experiment asupra vieţii organice, psihice sau sociale cauzează şi reacţii secundare, care complică procesul cognitiv de izolare a raporturilor cauzale[15].

            Această metodă[16] este superioară metodei concordanţei deoarece probabilitatea coincidenţelor fortuite este mai mică.

 

 

Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei

 

            În formularea lui Mill: „Dacă două sau mai multe cazuri în care fenomenul apare au numai o circumstanţă în comun, în timp ce două sau mai multe cazuri în care el nu apare nu au nimic în comun decât absenţa acestei circumstanţe, circumstanţa unică prin care cele două seturi de cazuri diferă este efect sau cauză sau parte indispensabilă a cauzei fenomenului”.

            Într-o formulare mai adecvată: „Dacă din două seturi de cazuri – unul în care fenomenul sub investigaţie este prezent şi unul în care el este absent – sunt scoase din acelaşi câmp de investigare, se află că există o circumstanţă care este invariabil prezentă când fenomenul apare şi invariabil absentă când el nu apare, în timp ce fiecare altă circumstanţă este atât absentă când fenomenul este prezent, cât şi prezentă când el este absent, atunci prima circumstanţă este cauzal conectată cu acest fenomen” (Creighton)[17]

Schematic, metoda se prezintă astfel:

 

ABC………a                        BC…………….-

ADE………a                        DE…………….-

AFG………a                        FG…………….-

                   A este (probabil) cauza lui a

 

            A este (probabil) cauza lui a, deoarece este singurul antecedent prezent şi absent o dată cu prezenţa respectiv absenţa fenomenului.

            Spre exemplu, A. Bandura a încercat să determine efectele pe care le are asupra copiilor expunerea la violenţă (mediatică). În acest scop a realizat un experiment în care un grup de copii a fost martorul unor scenarii actoriceşti neviolente, în timp ce un altul a fost expus unor scenarii violente, în care actorii chinuiau păpuşile. În al doilea grup s-a sesizat creşterea comportamentului agresiv al copiilor. Concluzia cercetătorului a fost aceea că expunerea copiilor la violenţă generează creşterea agresivităţii.

 

Această metodă nu este afectată de pluralitatea cauzelor, rezultatele ei bucurându-se de o mai mare relevanţă.

 

Metoda variaţiilor concomitente

 

            Metoda variaţiilor concomitente întemeiază concluzia pe faptul că variaţia unui element din circumstanţele antecedentului este concomitentă cu variaţia fenomenului studiat. În formularea lui Mill: „Dacă un fenomen oarecare variază într-un mod ori de câte ori un alt fenomen variază într-un anumit mod, atunci el este cauza sau efectul fenomenului sau este conectat cu el prin fapte de cauzare”. Notând cu indici variaţia fenomenelor, schema de raţionare arată astfel:

 

A₁ BCD…………….a₁                  A₃ BCD…………….a₃

A₂ BCD…………….a₂           sau      A₂ BCD…………….a₂

A₃ BCD…………….a₃                   A₁ BCD…………….a₁

        A este (probabil)cauza lui a              A este (probabil) cauza lui a

 

            Antecedentul care creşte sau descreşte o dată cu fenomenul studiat este cauza fenomenului respectiv. Se recunoaşte prin această metodă importanţa măsurării şi diferenţierii cantitative în ştiinţă.

            Metoda variaţiilor concomitente foloseşte atât observaţia cât şi experimentul, substituindu-se metodei diferenţei, atunci când aceasta nu se poate aplica.

            Dacă în ştiinţele naturii aplicarea metodei este uşoară şi fructuoasă (frecare-căldură, căldură-dilatare), în ştiinţele socio-umane metoda ridică numeroase dificultăţi.

            Spre exemplu, creşterea numărului de infracţiuni în acelaşi timp cu creşterea sărăciei dintr-o colectivitate arată că există o corelaţie pozitivă între cele două fenomene, dar care nu ne poate îndreptăţii să conchidem că sărăcia este cauza fenomenului infracţional. Putem conchide, rezonabil, doar că sporirea sărăciei (în condiţiile în care alţi parametrii sociali nu se modifică) este cauza creşterii infracţionalităţii. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul corelării nivelului de integrare al individului şi nivelul imunităţii suicidare.

            Variaţiile concomitente sunt indicii pentru prezenţa unor relaţii funcţionale ce pot fi exprimate prin corelaţii statistice, şi nu necesar indicatori ai cauzei. Este motivul pentru care tot mai mulţi cercetători ai domeniului socio-uman preferă să vorbească de fenomene independente, fenomene corelate (covariante) pozitiv sau negativ, şi mai puţin de fenomene cauze şi fenomene efect.

 

Metoda reziduurilor

 

            Metoda reziduurilor, numită şi metoda rămăşiţelor, se aplică atunci când fenomenul studiat face parte dintr-un complex cauzal şi unele dintre relaţiile cauzale din structura acestuia sunt deja cunoscute. Mill scrie: „Scăzând dintr-un fenomen acea parte despre care am aflat prin inducţii anterioare că este efectul anumitor antecedenţi, ceea ce rămâne din fenomen este efectul antecedenţilor rămaşi”.

Schema de raţionare este următoarea:

 

            ABCD………….a,b,c,d

               B este cauza lui b

                 C este cauza lui c

                   D este cauza lui d

                „A este cauza lui a.

 

            Această metodă „nu este independentă de deducţie” observa Mill, căci faptul că „A este cauza lui a” nu este rezultat al observaţiei sau experimentului, ci al unei deducţii în virtutea principiului cauzalităţii conform căruia „orice fenomen are o cauză”, iar rămăşiţa efectelor cunoscute are drept cauză rămăşiţa cauzelor cunoscute[18]. Această rămăşiţă a cauzelor cunoscute urmează a fi identificată în baza principiului conform căruia efecte de aceeaşi natură sunt produse de cauze de aceeaşi natură cu cauzele cunoscute.

            Ca urmare a caracterului deductiv,  spre deosebire de cazul celorlalte patru metode, concluzia metodei reziduurilor este certă.

            Virtuţile explicative ale metodei  sunt condiţionate de anumite condiţii speciale ce se cer a fi îndeplinite:

1. a) apariţia într-un complex cauză-efect a unui singur efect neaşteptat şi inexplicabil prin intermediul cauzelor cunoscute;
2. b) cunoaşterea cauzelor unor efecte din cercetări anterioare, fapt care ne permite să presupunem că prezenţa unui nou efect este generată de prezenţa unei noi circumstanţe în antecedent; efectele, recunoştea şi Mill sunt adesea amestecate între ele;
3. c) sistemul să fie închis, excluzând în felul acesta posibilitatea unei determinări cauzale exterioare.

            La nivel general, se poate spune că metoda reziduurilor exprimă un principiu epistemic universal, şi anume, acela că ceea ce nu poate fi explicat încă, e totuşi explicabil.

 

*

 

            În practica cercetării ştiinţifice, aceste metode nu acţionează izolat. Combinarea lor, atunci când cercetarea permite, duce la creşterea gradului de probabilitate al concluziei inferate.

            Aceste metode de cercetare inductivă au câteva caracteristici comune, dintre care semnalăm:

            În cazul fiecăreia concluzia este probabilă, excepţie făcând metoda rămăşiţelor care are un statul şi o aplicabilitate speciale. Gradul de probabilitate al concluziei creşte dacă pot fi folosite două sau mai multe metode.

            Exceptând metoda reziduurilor, oricare dintre celelalte metode poate fi folosită şi în sens negativ, pentru a arăta că fiecare dintre împrejurările cercetate nu este cauză a fenomenului studiat. În felul acesta sunt eliminate ipotezele false; dacă prin confirmare nu avem certitudinea, infirmarea ne oferă una: ipoteza respectivă este falsă.

            Toate metodele de cercetare inductivă (exceptând metoda reziduurilor) au la bază observaţia şi experimentul, fiind utilizate atât în cadrul cercetărilor de laborator, cât şi în cazul celor naturale.

            Spre deosebire de cercetarea din ştiinţele naturii, unde complexitatea interdependenţelor este incomparabil redusă, pentru cazul cercetării psiho-sociale noţiunea de cauză şi relaţie cauzală este mai puţin relevantă epistemic, fapt care justifică utilizarea noţiunii de relaţie funcţională sau corelaţie funcţională, fără a exclude cu desăvârşire posibilitatea utilizării termenului de cauză. În acest sens, Mill însuşi atrăgea atenţia asupra faptului că: „Sociologia (…) nu poate fi o ştiinţă a predicţiilor pozitive, ci doar a tendinţelor”[19].

 

Inducţia matematică

            Inducţia matematică este un tip aparte de inducţie amplificatoare care, datorită proprietăţilor şirurilor numerice, realizează generalizări certe. Primele axiomele ale lui Peano stau la baza inducţiei matematice:

ØSuccesorul unui număr este tot un număr;

ØDouă numere nu au niciodată acelaşi succesor;

ØDin faptul că un număr posedă o proprietate pe care o posedă şi succesorul său, decurge că întreg şirul posedă proprietatea respectivă.

Unii dintre logicieni consideră „inducţia matematică” pur şi simplu un raţionament de tip deductiv deghizat[20].

 

Inferenţe de la singular la singular

 

Transducţia

            Logicienii[21] au convenit să numească inductive şi inferenţele care nu procedează prin generalizare, ci de la particular la particular. Inferenţa care conchide o propoziţie singulară plecând de la premise singulare a fost numită transducţie (uneori educţie).

Schema de inferenţă îmbracă forma:

S₁ este caracterizat prin P₁ şi P₂ şi…P_m

        P₁ şi P₂ şi…P_m caracterizează S₁ şi S₂ şi…S_n

 S₁ şi S₂ şi…S_n sunt caracterizate prin P

S este caracterizat (probabil) prin P

            Transducţia este, în ultimă instanţă, o analogie.

 

Analogia

 

            Inferenţa prin analogie[22] se caracterizează prin faptul că transferă o notă de la un element la altul, în baza asemănării obiectelor. Din faptul că un obiect se aseamănă cu altul în n aspecte, se conchide că asemănarea este prezentă şi în cazul n+1. Schema raţionamentului este următoarea:

                                                           a posedă n

                                                           b seamănă cu a

                                                           b posedă (probabil) n

            Concluzia raţionamentului prin analogie este plauzibilă. Gradul de probabilitate al concluziei este cu atât mai mare cu cât:

• aria obiectelor comparate, având aceeaşi însuşire, este mai mare;
• însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai relevante şi mai profunde în raport cu caracteristica transferabilă;
• concluzia este mai modestă în ceea ce susţine.

            În cunoaşterea comună inferenţa prin analogie este utilizată numai atunci când se urmăreşte confirmarea unei regularităţi, trecându-se cu vederea cazurile care vin în contradicţie cu ea. Cu alte cuvine, analogia nu este utilizată ca metodă de a obţine o concluzie, ci ca mijloc pentru a dovedi sau justifica un argument, inferenţa devenind un apendice logic al unei intenţii explicabile psihologic.

             Dacă analogia comună se bazează pe asemănarea globală a obiectelor, fără o analiză prealabilă, cea ştiinţifică are în vedere proprietăţi esenţiale rezultate în urma analizelor sistematice ale asemănărilor structurale, ca în cazul „modelului planetar” al atomului construit de Rutherford.

            Deşi în cazul analogiei nu avem o logică riguroasă, fiind precumpănitoare intuiţia, totuşi, raţionamentul prin analogie poate fi prezentat sub formă ipotetico – categorică:

            Dacă A se aseamănă cu B, atunci fiind A şi C, probabil B şi C

            Este A şi C                           .                                                     

            Probabil B şi C

            Scriind despre moralitatea avortului Judith Jarvis Thomson încearcă să argumenteze ideea că dreptul fetusului nu poate prevala asupra dreptului femeii de a hotărî ce se petrece în şi cu propriul ei corp, prin compararea sarcinii nedorite cu situaţia imaginară în care un violonist celebru ar fi conectat la organele tale vitale şi ţi s-ar spune că dacă nu îl laşi conectat timp de nouă luni, el va muri. Argumentul, deşi controversat, prin discuţiile stârnite după publicarea lui, a avut meritul de a contribui la clarificarea a ceea ce implică argumentele pro şi contra avortului[23].

Analogiile sunt deseori folosite ca mijloc retoric, ca de exemplu declaraţia lui Hitler că va frânge gâtul Marii Britanii ca unui pui. Replica lui Churchill a fost „La aşa pui, aşa gât.”

            Deşi nu este un raţionament sigur, analogia este foarte importantă atât în discursul didactic şi ştiinţific, cât şi în cel argumentativ. Reducerea necunoscutului la cunoscut – procedeu fundamental în înţelegere şi în descoperire – este în ultimă instanţă o analogie. Ca procedeu argumentativ, analogia poate constitui un element important de persuadare. Pentru ca argumentul să aibă forţă, analogia trebuie să facă faţă unor situaţii relevante. Nu dispunem însă de instrumente riguroase pentru a determina relevanţa. Contextul determină în bună măsură ceea ce este relevant (ciupercile comestibile se aseamănă foarte mult cu cele otrăvitoare, şi totuşi…) Prin urmare, orice analogie trebuie tratată cu toată atenţia.

 

Raţionamente statistice

           

Raţionamentele statistice sunt raţionamente probabile în care cel puţin una dintre premise are caracter statistic, adică este o propoziţie despre frecvenţa distribuirii unor proprietăţi în raport cu o clasă determinată. Clasa este numită populaţie, iar subclasa cercetată este numită eşantion.

            Eşantionul este o „proiecţie” sau o „imagine” a populaţiei într-o subclasă a acesteia. Cu cât eşantionul este mai reprezentativ, adică reprezintă mai bine populaţia sub aspectul caracteristicilor sale, cu atât concluzia este mai probabilă.

            În funcţie de direcţia desfăşurării raţionamentului, de la populaţie la eşantion sau invers, avem diferite tipuri de raţionamente statistice:

1. a) Specificarea statistică (raţionamente directe), în care se conchide de la populaţie la eşantion: dacă o proprietate este satisfăcută de n% dintre indivizii dintr-o populaţie, atunci probabil ea va fi satisfăcută de n% dintre indivizii din eşantion.
2. b) Generalizarea statistică (raţionamente inverse), în care se conchide de la eşantion la populaţie: dacă proprietatea este satisfăcută de n% dintre indivizii eşantionului, atunci probabil va fi satisfăcută de n% dintre indivizii populaţiei.
3. c) Analogia statistică (raţionamente predicative) în care se conchide de la un eşantion la altul: dacă într-un eşantion E proprietatea P a fost satisfăcută de n% dintre indivizi, atunci probabil şi în eşantionul E’ proprietatea P va fi satisfăcută tot de n% dintre indivizi.

            Ca forme fundamentale de raţionament statistic, specificarea şi generalizarea de tip statistic exploatează la maxim informaţii incomplete în demersurile explicative şi predictive din ştiinţele experimentale.

*

            Indiferent de tipul inducţiei amplificatoare, putem evidenţia câteva reguli care măresc probabilitatea concluziei:

• număr mare de cazuri cercetate, alese după criterii semnificative;
• distribuţia selecţiei întâmplătoare să se facă pe întreaga masă a obiectelor cercetate şi nu doar pe o secţiune a ei;
• număr mare de cazuri în care există o proprietate care nu se schimbă;
• număr mare de cazuri în care, dispărând o proprietate, dispar şi alte proprietăţi;
• număr mare de cazuri în care o proprietate variază proporţional cu variaţia altor proprietăţi ale clasei;
• număr mare de cazuri în care din concluzia obţinută deducem numai propoziţii adevărate;
• cazurile „extreme” să satisfacă aceleaşi proprietăţi ca şi cazurile medii.

            Dat fiind faptul că inferenţele inductive sunt afectate de probabilitate, ele sunt utilizate în ştiinţă, nu izolat, ci integrate în ansamblul procedeelor de elaborare şi testare din cunoaşterea ştiinţifică, fiind supuse criticii logice şi epistemologice pentru a fi păstrare sub control.

 

Rezumat ad-hoc:

 

Cunoaşterea ştiinţifică „normală” e motivată imediat de rezolvarea unei Probleme teoretice sau empirice. Rezolvarea problemei implică lansarea unor Ipoteze explicative pentru problema în discuţie. Ipotezele sunt derivate din fondul de cunoaştere existent şi urmează a fi testate. Dacă sunt confirmate succesiv, ele primesc statutul de Legi ştiinţifice. Legile unui domeniu al realităţii sunt ierarhizate, formând împreună un sistem coerent denumit Teorie ştiinţifică. Teoriile ştiinţifice se întemeiază pe un fond de presupoziţii metafizice, deseori implicit, împreună cu care alcătuiesc o anume Paradigmă ştiinţifică.

Ştiinţa extraordinară intră în act atunci când ipotezele explicative derivate din fondul de cunoaştere existent sunt infirmate succesiv. În acest moment, vechea teorie asupra domeniului investigat nu mai este suficientă. Se caută, aşadar, noi explicaţii, se formulează noi ipoteze în lumina altor presupoziţii teoretice alternative. Dacă sunt confirmate, ele justifică noua teorie, intrându-se într-o nouă etapă de cercetare normală, desfăşurată sub noile auspicii teoretice.

Având în vedere aceste consideraţii privind structura, mecanismele şi dinamica ştiinţei în general, urmează să reflectăm asupra particularităţilor epistemologice ale psihologie.  

 

 

[1] De discutat polemica în jurul faptului ştiinţific, „fapt brut” sau construct – nu şti ce vezi ci vezi ce şti”; datul şi constructul faptului ştiinţific. Am constatat prezenţa unui act ratat… - mă înscriu deja într-un clişeu interpretativ.

[2] Aristotel, Organon vol II, Analitica secundă,  81 a-b, trad. Mircea Florian, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p.134.

[3] Fundamentele logicii inductive sunt puse de către filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), care scrie o replică la Organonul aristotelic, “Novum Organum”, lucrare în care expune regulile inducţiei. Silogismul este considerat steril; cunoaşterea autentică trebuie să pornească de la colectarea faptelor de observaţie, gruparea şi clasificarea lor, pentru ca apoi să ajungă prin inducţie la formulări generale. Metoda inductivă poate fi aplicată cu condiţia  de a elimina idolii sau prejudecăţile în actul de cunoaştere. Metodele inducţiei sunt sistematizate şi aprofundate de către Jh. St. Mill (1806-1873) în lucrarea Un sistem al logicii.

[4] Acest tip de raţionament, formulat încă de către Aristotel, mai este numit şi silogism inductiv, opusul simetric al celui deductiv, dar care se supune aceloraşi legi formale; unii logicieni au contestat inducţiei complete calitatea de inferenţă, considerând-o fie o simplă însumare de cunoştinţe, fie o operaţie de clasificare.

[5] Aristotel defineşte  acest tip de inducţie drept „ridicare de la individual la general” (Aristotel, Topica, I, 12, 105 a.)

[6] G. Enescu, Tratat de logică, p.163.

[7] Fr. Bacon, Noul Organon, Bucureşti, 1957, p.85

[8] Citat de G. Enescu în Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, p. 157.

[9] Etimologic, a explica provine din latinescul explicare = a desface, a desfăşura, prin extindere a descurca, a expune clar; în sensul utilizat de teoria explicaţiei, a explica desemnează o structură teoretică complexă, coerentă, construită pe cale deductivă sau inductivă, cu scopul de a înţelege de ce evenimentele dintr-un domeniu al realităţii se petrec într-un anumit fel.

[10] Explicaţia nu este doar cauzală, ea poate fi şi teleologică, situaţie în care De ce...? are semnificaţia lui În ce scop....? Dacă explicaţiile din contexte teoretice răspund la întrebarea de ce...?, cele din context practic răspund la întrebarea cum să...? Pentru mai multe informaţii vizând logica explicaţiei vezi Teodor Dima, Explicaţie şi înţelegere, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980.

[11] Pentru acest aspect a se vedea lucrarea lui G. Enescu, Filosofie şi logică, 1973.

[12] Fr. Bacon în Noul Organum propune trei tabele pentru a descoperi natura fenomenului cercetat: tabula presentiae (tabela prezenţei), tabula absentiae (tabela absenţei), tabula graduum (tabela gradaţiei).

[13] Vezi în acest sens Filaret Sîntion, Metodologia cercetării şi statistică aplicată în psihologie, Ed. Muntenia, Constanţa, 2005.

[14] Eroare este explicabilă prin faptul că observabilă este doar succesiunea, raportul cauzal fiind un construct mental, fapt ce l-a dus pe D. Hume în scepticism gnoseologic, iar pe Kant în apriorism, prin considerarea cauzalităţii drept formă a priori a intelectului nostru.

[15] Vezi T. Dima, 1990, 213.

[16] Metoda diferenţei are structura unei inducţii prin eliminare, inferenţă în care una dintre premise este o disjuncţie de enunţuri generale, celelalte premise fiind enunţuri singulare care falsifică toţi membrii disjuncţiei în afară de unul; concluzia este tocmai acel membru al disjuncţiei care nu a fost falsificat. (Vezi A. Dobre, T. Dima, Inferenţa ştiinţifică în Şt. Georgescu, M. Flonta, I. Pârvu (coordonatori), Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, pp.268-289).

[17] Apud G. Enescu, Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, p.  179.

[18] P. Botezatu, 1996, 255.

[19] Despre relevanţa acestor metode în cercetarea din domeniul socio-uman vezi Achim Mihu, A.B.C.-ul investigaţiei sociologice, vol.II, Elemente de logică şi metodologie, Editura Dacia, Cluj, 1973.

[20] Vezi G. Enescu, Tratat de logică, pp. 164-165.

[21] Vezi P. Botezatu, 1997, pp.234-235.

[22] De la grecescul analogos, „care este în raport cu”, „proporţional”.

[23] Vezi interesantul articol al lui J.J. Thomson, O pledoarie pentru avort, în A. Miroiu (editor), Etică aplicată, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pp. 26-45.