După părerea unor autori[1], obiectul fundamental al tipologiei juridice este categoria de „sistem juridic”, strîns legată de aşa noţiuni conceptuale iniţiale ca „harta juridică a lumii”, „tipul de drept istoric”, „familia sistemelor juridice”, „sistem juridic naţional”. Într-un sens restrîns sub sistem juridic se subînţelege dreptul unui stat concret, indicat terminologic prin „sistem naţional”. În acest caz noţiunea de „sistem juridic” nu este sinonimul noţiunii „sistem de drept”, deoarece aceasta din urmă este o noţiune institutivă ce dezvăluie legăturile reciproce, raportul şi structura ramurilor dreptului, fapt ce este determinat de factori de ordin obiectivi şi subiectivi.
Noţiunea de „sistem juridic”, consideră aceiaşi autori, este mai largă decît cea de „sistem de drept”. Pe lîngă structura institutivă de drept ( sistem de drept ) ea mai cuprinde şi un şir de componente ale vieţii juridice a societăţii, analiza cărora permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice, care nu pot fi elucidate doar prin analiza structurii institutive.
Noţiunea de „sistem juridic” folosită în al doilea sens este foarte legată de dreptul comparat. Aici terminologia este destul de diversă: de la termenul „familia sistemelor juridice”, „cercuri juridice” la „comunitate structurală”; cel mai restrîns fiind termenul „familie juridică”.
Categoria „familie juridică” serveşte pentru desemnarea unităţii relative a sistemelor juridice naţionale, care au principii juridice asemănătoare şi reflectă acele particularităţi ale sistemelor indicate, care sînt condiţionate de asemănarea dezvoltării lor istorice concrete: structuri, izvoarelor, instituţiilor şi ramurilor principale, culturii juridice, tradiţiilor etc. Ea este auxiliară în raport cu noţiunea „ tipul de drept istoric”, reflectînd mai întîi de toate independenţa relativă a formei juridice, particularităţile conţinutului tehnico-juridic al dreptului.
Aşa dar, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor, principalelor ramuri şi instituţii juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice.
În sens larg categoria „sistem juridic” este întrebuinţată ca identică cu o noţiune de „tipul de drept istoric”, care cupride caracteristica esenţiala sintetizată a sistemelor juridice ale unei formaţiuni social-economice şi exprimă principalul şi esenţialul, caracteristic fiecărui sistem. Însă termenul „tipul de drept istoric” nu poate cuprinde toată diversitatea sistemelor juridice contemporane.
Avînd în vedere toate sistemele juridice naţionale de pe glob, în literatura juridică sînt întrebuinţaţi termenii: „harta juridică a lumii”, „geografia juridică a lumii”, „comunitatea sistemelor juridice”.
Se mai distinge şi tipologia globală, bazată pe criterii social-economice şi clasificarea în cadrul tipologiei globale, bazată pe criterii juridice. În cadrul tipologiei globale este stabilită apartenenţa sistemelor juridice actuale la un anumit tip istoric de drept. Criteriul folosit la structura ei este formaţiunea social-economică. Tipologia globală a sistemelor juridice actuale fixează principalul, fără care nu poate fi tipul istoric de drept. Ea caracterizează sistemele juridice ca componente ale unei formaţiuni social-economice anumite, prezentîndu-se sub diferite forme şi manifestări.
Problema tipologiei juridice nu se epuizează prin raportul comunului şi specificului. Mai există şi un alt nivel – intermediar – fără care nu se poate fi studiat un sistem juridic actual. El presupune folosirea categoriei filozofice de „specific” ca exprimare a legăturii dialectice reciproce dintre comun şi unic în studierea sistemelor juridice actuale. În acest caz este vorba de o triplă legătură: tipul istoric de drept – rezultatul tipologiei globale ( familia juridică ) – rezultatul clasificării şi sistemul juridic concret.
În fiecare sistem juridic naţiona apar, în primul rînd, trăsături determinate de legităţile generale ale dreptului, adică semne caracteristice tuturor sistemelor
juridice, dreptului în general, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc doar cu unele din ele în cadrul unui tip istoric de drept, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc în cadrul familiei juridice şi grupului juridic, şi, în sfîrşit, în al patrulea rînd, trăsături caracteristice numai sistemului juridic naţional dat.
În cadrul tipologiei juridice este posibilă şi necesară o clasificare, care ar lua în consideraţie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice şi altele ale diferitor sisteme juridice.
Clasificarea sistemelor juridice contemporane trebuie abordată ca un sistem complex a familiilor juridice. Problema structurii marilor sisteme de drept s-a pus abia dupa primul război mondial şi aceasta se datorează şcolii comparatiste iniţiate de englezul Gutteridge şi continuată de elevii lui, francezul David Rene şi englezul Hamson1.
Printre numeroasele încercări de clasificare a sistemelor de drept care folosesc diferiţi factori, începînd cu unele criterii etice, rasiale, geografice, religioase şi terminînd cu tehnica juridică şi stilul dreptului, de o popularitate deosebită se bucură cea făcută de David Rene. El critică aceste clasificări pentru ideile preconcepute ale autorilor, deoarece ele nu au un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neştiinţifice. Iniţial, profesorul francez susţinea că există două sisteme principale de drept: romano-germanic şi anglo-saxon.
În ultimul timp, David Rene a înaintat ideea despre o nouă clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi sociale ale democraţiei libere şi pe o structură economică capitală. Al doilea sistem îl denumeşte „al lumii sovietice” diferit din cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică. Cel de-al treilea este sistemul islamic, al patrulea, cel hindus, iar al cincilea, sistemul chinez tradiţional2. El propune urmatoarele criterii de clasificare a sistemelor de drept:
- criteriul ierarhiei izvoarelor de drept după care distingem: dreptul statelor în care izvor principal de drept este legea – Franţa, Germania, Italia etc.;
- dreptul statelor în care acest rol este jucat de jurisprudenţă sau de cutumă sistemul de drept common-low englez şi cel american;
- identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici fundamentale.
Juristul german K. Zweigerdt, în calitate de criteriu de clasificare ia noţiunea de stil juridic, care ia în consideraţie cinci factori:
- apariţia şi evoluţia sistemului juridic;
- specificul gîndirii juridice;
- instituţiile juridice specifice;
- natura izvoarelor dreptului şi modurile de interpretare a lor;
- factorii ideologici.
În această bază K. Zweigerdt deosebeşte opt cercuri juridice: romanic, germanic, scandinavic, anglo-saxon, socialist, islamic, hindus.
Deci, tipologia juridică poate fi abordată, în principal, sub două aspecte: al tipurilor istorice de drept şi al familiilor juridice, fiecare tinînd cont de criteriile menţionate mai sus.
1 D. Baltag, A. Guţu „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 2002, pag. 283
1 Gh.Lupu, Gh.Avornic „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 1997, pag. 124
2 R.I.Motica, Gh.Mihai „Introducere în studiul dreptului” Vol.II, Timişoara 1995, pag.305