După cum s-a menţionat deja, în general, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului: prima, bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului, îl grupează în mari sisteme sau familii, a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept.
Vorbind despre clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă, pornind de la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept sclavagist, feudal, burghez şi socialist.
După părerea unor autori1, pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă, dreptul antic, (cu unele grupe mari ca: dreptul oriental, dreptul greco- roman); dreptul medieval ( cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european de origine romano-germanică şi common-low, dreptul islamic, indian, chinez), întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional; dreptul modern (caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă); dreptul contemporan care, deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a dreptului internaţional cu principiile sale, se diferenţiază în mai multe grupe, unele din ele corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite mai sus.
Astfel, s-ar putea diferenţia următoarele grupe:
- dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă în care se include dreptul din fostele ţări socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de drept;
- dreptul socialist, aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist;
- dreptul ţărilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi religioase, cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau hindus1.
Dezvoltarea puternică a relaţiilor şi colaborării internaţionale, existenţa mijloacelor moderne de comunicaţii care practic au anulat distanţele de pe Pămînt, fac posibilă şi necesară apropierea şi infuenţa reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente astăzi pe glob. Cu atît mai mult are loc o apropiere mergînd pînă la unificare între sistemele de drept ale ţărilor cuprinse în diferite forme de colaborare internaţională, cum este de exemplu, Comunitatea Economică Europeană care a dus şi la naşterea unui sistem propriu de drept denumit drept comunitar.
Astfel, în literatura juridică de astăzi se fac numeroase încercări în scopul realizării tipologiei statului şi dreptului, demonstrării logicii dezvoltării şi funcţionării lor în lumea contemporană. Un interes mărit prezintă două tratări a acestei probleme efectuată de curentul civilizat şi de cel formativ.
La baza tratării civilizate stă opinia că fiecare societatea, datorită specificului, legăturii şi interdependenţei diferitelor sale sfere (economică, politică, dreptului, sociale, culturale, ideologice, religioase, tradiţii) prezintă un tot întreg – civilizaţie2. În dependenţă de un fel sau altul de interacţiune a componentelor societăţii, durata existenţei, scopurilor toate civilizaţiile existente cîndva şi în prezent pot si divizate în anumite grupe. O astfel de divizare se răsfrînge asupra tuturor componentelor sale, inclusiv asupra statului şi dreptului. Astfel, cunoaşterea tipurilor de bază a civilizaţiilor permite foarte uşor realizarea tipologiei statului şi dreptului. Unul din cei mai de vază cercetători ai acestui curent se consideră A. Toinbi.
Conform concepţiei lui A. Toinbi, istoria omenirii prezintă în sine istoria
doar unor civilizaţii-culturi luate aparte1. Astfel, după părereea lui, istoria omenirii
prezintă istoria a 21 de civilizaţii, dintre care astăzi s-au păstrat doar 8 (chineză, hindusă, islamică, occidentală, ortodoxă ş.a.). Toate civilizaţiile existente şi care au existat A. Toinbi le recunoaşte egale după valorile lor culturale şi alte valori. Totodată fiecare civilizaţie în dezvoltarea sa a trecut cinci stadii: apariţia, creşterea (dezvoltarea), fracturare (dezichilibru), descompunere şi ulterioara distrugere (desfiinţare). Deoarece procesele sociale ce au avut loc în fiecare civilizaţie sînt identice, autorul încearcă deducerea unor legi empirice de dezvoltare socială.
După părerea lui, forţa de dezvoltare a civilizaţiei nu este dezvoltarea economică, ci „minoritatea creatoare” a societăţii, capabilă reuşit să reacţioneze la diferite evenimente şi să atragă după sine populaţia. Modalitatea de reacţionare a societăţii la evenimentele exteriare determină, în ultima instanţă, sistema valorilor sociale. Civilizaţia se păstrează pînă atunci pînă cînd „minoritatea creatoare” este capabilă să hotărască problemele puse în faţa societăţii şi să ducă după sine partea majoritară pasivă. Cum numai elita creatoare devine incapabilă să rezolve problemele, ea se transformă în minoritatea de guvernare care forţat deţine puterea. Aceasta provoacă lupta majorităţii cu elita creatoare şi în procesul acestei lupte cevilizaţia inedit se distruge. Totodată civilizaţia poate dispărea ca rezultat al acaparării de către altă civilizaţie sau datorită catastrofelor naturale.
Fiecare civilizaţie îşi păstrează stabilitatea datorită componentelor sale statul şi dreptul2. Respectiv, se poate spune despre dependenţa tipologiei statului şi dreptului de civilizaţiile existente, astfel despre 21 de tipuri de drept. Dar o tipologie specială a dreptului nu a fost elaborată de A. Toinbi.
În literatura de specialitate se consideră că tratarea civilizată a problemei tipologiei dreptului nu rezolvă toate aspectele acestei problematici. Ca argumente se invocă:
- în primul rînd, baza tipologiei – civilizaţia, în literatura
contemporană apare destul de nedeterminată. Se consideră ca istoria omenirii mai degrabă este tratată, după A. Toinbi, în limitele tipurilor de civilizaţie evidenţiate de el şi nu invers.
- în al doilea rînd, după coreacta apreciere a lui V.S. Nerseseanţ, în baza acestui studiu mai degrabă se pot evidenţia diferite forme de organizare a puterii de stat şi de reglementare normativă.
- în al treilea rînd, A. Toinbi simplifică destul de mult procesele sociale reale de dezvoltare a societăţii, constatînd că toate civilizaţiile sînt sortite pieririi.
Curentul formativ de tratare a tipologiei statului şi dreptului pune la baza tipologiei formaţiunea social-economică. Relaţiile economice, fiind baza şi izvorul dezvoltării societăţii, permite evidenţierea unicităţii, asemănătorilor diferitor state, precum şi trăsăturilor lor specifiice.
Trecerea de la o formaţiune social-economică la alta se realizează din cauze obiective. Schimbul consecutiv al celor patru formaţiuni social-economice obiectiv determină logica dezvoltării statului şi dreptului şi etapele de bază a acestei dezvoltări. Formaţiunile social-economice sclavagistă, feudală, burgheză şi socialistă corespund tipurilor de stat şi drept sclavagist, feudal, burghez şi socialist.
De unde se concluzionează că prin tip istori de drept trebuie de înţeles totalitatea esenţialelor calităţi, legături, care reflectă esenţa lui în limitele formaţiunii social-economice determinate1.
1 D. Baltag, A. Guţu „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 2002, pag. 92
1 I.Ceterchi, I.Craiovan „Introducere în teoria generală a dreptului” Bucureşti 1993, pag.19
2 Теория государства и права. Москва: МЮИ 1993, cтр. 109
1 В.М.Сырых „Теория государства и права” Москва: Юридический дом «Юстицинформ» 2001, стр. 520
2 А.И. Коваленко „Общая теория государства и права” Москва: ТЕИС 1996, стр. 17
1 В.М.Сырых „Теория государства и права” Москва: Юридический дом «Юстицинформ» 2001 стр-524