Familia juridică romao-germanică sau continentală (Franţa, Germania, Italia, Spania şi alte ţări) are o istorie îndelungată. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze şi germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene. A avut loc procesul cu denumirea „preluarea şi adaptarea dreptului roman1”.
La prima sa etapă această preluare şi adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă nu se aplica nemijlocit, se studiau noţiunile de bază ale dreptului roman. La următoarea etapă, această familie a început să se supună legităţilor comune a dreptului cu economia şi politica, mai întîi de toate în legătură cu proprietatea, schimbul etc. Codificările naţionale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea şi au devenit o consecinţă logică a concepţiei formate în Europa continentală desre norma juridică şi despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru.
Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existenţa dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public şi privat, precum şi divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică romano-germanică este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al participiilor juridice.
În toate aceste ţări există constituţii scrise, normele cărora au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control juriciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează competenţa elaborării dreptului a diferitelor organe de stat şi în corespundere cu această competenţă înfăptuiesc diferenţierea diferitelor izvoare ale dreptului.
Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare:
codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme1.
În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale şi altele.
Sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieţii sociale, numărul lor în fiecare ţară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc.
Situaţia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică, neobişnuită, el poate acţiona nu numai în completarea legii dar şi pe lîngă lege. Sînt posibile situaţii cînd obiceiul ocupă o poziţie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigaţiei italiene, unde obiceiul maritim prevelează asupra normei codului civil. În general, însă, obiceiul în prezent şi-a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepţii.
Cît priveşte practica juduciară ca izvor de drept, aici poziţia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciară poate fi referită la numarul izvoarelor auxiliare.
În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum şi în activitatea de aplicare a actelor normative.
Odată cu dezvoltarea legăturilor internaţionale capătă o mare importanţă pentru sistemele juridice naţionale dreptul internaţional. În unele ţări convenţiile internaţionale au o putere juridică mai mare decît legile naţionale.
În toate ţările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului în public şi privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară şi în ultimul timp şi-a pierdut însemnătatea de cîndva. În linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, şi relaţiile individului cu organele statului; iar la
dreptul privat – ramurile ce reglementează relaţiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale. Astfel, dreptul francez pe de o parte şi dreptul german pe de altă parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania şi cel germanic care include Austria, Elveţia şi alte ţări.
1 D. Baltag, A. Guţu, op. Cit, pag. 289
1 „Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 стр-220