Introducere
Evoluţia societăţii umane a generat nevoia de a crea noi drepturi şi obligaţii în mediul social, stabilind totodată un nou set de drepturi fundamentale ale omului. Evoluţia tehnologică a transformat privilegiul de a urma şcoala primară în drept, în acest context stabilindu-se şi faptul că dreptul copilului la învăţătură se materializează în două obligaţii corelative: obligaţia statului de a crea instituţii de învăţământ şi obligaţia părintelui de a-şi înscrie şi trimite copilul minor aflat în grija sa la o şcoală recunoscută de stat, fie ea privată sau publică.
Dreptul la educaţie este consacrat în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în cadrul Protocolului I, alineatul 2), în cadrul Tratatului de la Lisabona (Titlul XII -Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul), în cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (articolul 14 - Dreptul la educaţie) şi în cadrul Constituţiei României (articolul 32). În cazul Convenţiei şi a Constituţiei dreptul la învăţătură apare reglementat ca drept, în cazul Tratatului este descrisă modalitatea de exercitare şi scopurile exercitării în cadrul Uniunii, garantarea posibilităţii de exercitare a dreptului apărând ca implicită.
Nevoia de reglementare a acestui drept este dată de faptul că în ziua de azi procesul de învăţare şi dobândire de aptitudini se întinde pe tot parcursul vieţii, devenind una din condiţiile esenţiale pentru a obţine un loc de muncă. Recunoaşterea noii cerinţe sociale s-a manifestat în cadrul Uniunii Europene prin stabilirea unor trepte de dezvoltare tehnologică ce implică un număr mare de cercetători ştiinţifici, un buget 4% din PIB-ul Uniunii şi dezvoltarea tehnologiilor de comunicaţii. Totodată, se urmăreşte reducerea gradului de analfabetism[1] şi analfabetism funcţional[2], şi creşterea numărului de absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior.
În cazul României dreptul la învăţătură suferă diverse ingerinţe, de la o finanţare şi gestionare defectuoasă a fondurilor, până la incapacitatea statului de a asigura absolvenţilor de liceu un grad minim de abilităţi. Efortul statului de a asigura cele mai bune condiţii în sistemul de învăţământ a eşuat din cauza inconsecvenţei în reformarea sistemului de învăţământ din perioada comunistă. Datorită acestor probleme de dezvoltare, deşi procentul din produsul intern brut alocat învăţământului s-a dublat iar suma cheltuită de stat pe an pentru şcolarizarea unui elev s-a triplat, totuşi, rezultatele sistemului românesc de învăţământ par să fie din ce în ce mai slabe[3].
Dreptul la educaţie în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului
Dreptul la educaţie a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub forma unui drept relativ[4]. Datorită faptului că dreptul la educaţie creează un drept şi nu o libertate, se nasc două obligaţii corelative: obligaţia statului de a crea instituţii de învăţământ[5] la care elevii să aibă un acces real[6], şi obligaţia părintelui, tutorelui, reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal de a înscrie[7] minorii aflaţi în grijă în cadrul unei instituţii acreditate de stat[8].
Pentru a facilita diversitatea, statul trebuie cel puţin să tolereze înfiinţarea de unităţi şcolare private, însă trebuie să se asigure că acestea furnizează servicii cel puţin conforme cu standardul impus de stat, în acest context statului revenindu-i obligaţia de a se asigura de faptul că informaţiile sunt prezentate obiectiv, critic şi pluralist, pentru a nu determina îndoctrinare elevilor sau crearea unei opinii deformate atât asupra conţinutului predat, cât şi asupra modului în care viaţa ar trebui să se desfăşoare. Totodată, Curtea a stabilit faptul că statul are obligaţia de a decide programa şi modul în care se realizează educaţia, nivelul până la care educaţia este obligatorie şi faptul că educarea unei persoane depinde de anumite calităţi ale acesteia[9].
Fiind un drept relativ, dreptul la educaţie poate fi marcat de diverse tipuri de ingerinţe. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în cazul limitării dreptului sunt ca ingerinţa să fie prevăzută de lege[10], să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului. În consecinţă, statul poate condiţiona[11] dreptul la învăţătură prin impunerea unei taxe (însă taxa nu trebuie să fie atât de ridicată încât să constituie o piedică reală în exercitarea drepptului şitrebuie să fie calculată în funcţie de posibilităţile financiare ale elevului), prin restrângerea locurilor disponibile în cazul învăţământului facultativ, prin testarea aptitudinilor[12] care fac posibilă încadrarea într-o anumită formă de învăţământ etc.
De exemplu repartizarea elevilor în şcoli destinate bolnavilor de maladii psihiatrice poate fi o restrângerea legitimă în cazul în care în acele şcoli ajung doar elevii care suferă de o astfel de maladie, şi poate reprezenta un abuz atunci când părinţii îşi înscriu în mod fraudulos copiii în astfel de şcoli datorită beneficiilor oferite de acest tip de instituţii de învăţământ (masa de prânz gratuită, gratuitatea programului suplimentar în care elevii îşi pregătesc temele etc). Tot sub forma unui abuz se manifestă şi înscrierea unui elev cu probleme psihiatrice într-o şcoală pentru copii dezvoltaţi normal, respectivul elev devenind victima colectivului din care face parte atât în plan educaţional, cât şi în plan social.
Datorită formulării alese pentru a consacra dreptul se deduce faptul că statul are o obligaţie negativă. În consecinţă statul are o obligaţie de rezultat, adică statul este responsabil pentru încălcarea dreptului la educaţie ori de cât ori acest drept este încălcat unei persoane printr-un act al statului, indiferent daca statul are vreo culpă sau nu.
Totodată, prin Convenţie, se asigură respectarea dreptului părinţilor de a asigura educaţia copiilor lor conform propriilor convingeri religioase şi filozofice. Motivele care au stat la baza acestui drept sunt pe de o parte evitarea îndoctrinării elevilor[13], pe de altă parte respectarea dreptului la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie a individului. Curtea a definit convingerile filozofice de care statul trebuie să ţină cont în hotărârea Campbell şi Cosans, descriind aceste convingeri astfel: „convingeri care merită respect într-o societate democratică, care nu sunt incompatibile cu demnitatea umană şi, în plus, nu sunt contrare dreptului copilului la educaţie, prima frază a art. 2 dominând ansamblul acestei dispoziţii."
Dreptul la educaţie în cadrul Uniunii Europene
Uniunea Europeană, definită ca organizaţie suprastatală, funcţionează pe baza unor principii care permit repartizarea competenţelor şi o cât mai bună managerizare a resurselor atât pe plan local, cât şi la nivel regional şi unional. Datorită principiului subsidiarităţii, statele membre şi Uniunea Europeană şi-au delimitat anumite competenţe exclusive şi anumite competenţe partajate, Uniunea rezervându-şi şi un sector al acţiunilor de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunilor statelor membre, secţiune în care se încadrează şi dreptul la educaţie (conform Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene). În consecinţă, Uniunea îşi rezervă dreptul de a trasa anumite linii directoare şi de a interveni în cazul constatării unor nereguli majore sau a imposibilităţii unui stat de a-şi îndeplini satisfăcător obligaţia de a asigura exercitarea dreptului la educaţie.
Dreptul la educaţie apare definit în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Tratatul de la Lisabona şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene (curte ce încearcă să clarifice anumite situaţii legislative controversate). În articolul 14 (intitulat Dreptul la educaţie) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se statuează dreptul oricărei persoane la educaţie, dar şi accesul la formare profesională şi formare continuă.
Din formularea primului alineat se poate deduce faptul că statele trebuie să asigure un învăţământ de bază obligatoriu, la care să aibă acces toţi membrii societăţii, indiferent de categorie socială sau calităţi, dar formarea profesională şi formarea continuă sunt prezentate sub forma libertăţii accesului, astfel înţelegându-se faptul că pentru a urma aceste două tipuri de educaţie individul trebuie să îndeplinească anumite condiţii (prin această exprimare dreptul la educaţie fiind limitat), dar cu toate acestea statul nu îi garantează posibilitatea de a urma un anumit tip de educaţie.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie Europeană a stabilit în cazurile Nicolas Bressol şi alţii şi Céline Chaverot şi alţii c Guvernul comunităţii franceze (Belgia) faptul că în cadrul Uniunii nu se pot admite discriminări de niciun fel în cazul în care dreptul de a învăţa în cadrul unei instituţii de stat care oferă învăţământ superior (în speţă fiind vorba de o facultate de medicină) dintr-un stat membru se dobândeşte pe baza testării capacităţilor persoanelor doritoare (testare care trebuie să prezinte acelaşi nivel de dificultate pentru toţi participanţii). Datorită acestor hotărâri Curtea a marcat modul în care ingerinţele în exercitarea dreptului pot interveni în cadrul Uniunii: în aplicarea dreptului şi în stabilirea ingerinţelor ce îl marchează statele membre nu trebuie să facă niciun fel de discriminări între petenţii ce fac toate demersurile pentru a-şi exercita dreptul la formare profesională şi formare continuă.
În alineatul 2 se menţionează faptul că dreptul la educaţie include „posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu". Prin termenul „posibilitate" se deschide o opţiune a statului de a impune o contraprestaţie în sarcina părintelui sau a elevului, de altfel conformă cu opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului. Contraprestaţia poate genera în anumite cazuri o încălcare a dreptului la educaţie în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, oferind totodată posibilitatea statului de a impune anumite costuri „ascunse"[14] ce scad considerabil şansa la exercitarea dreptului în cazul subiecţilor ce provin din familii cu situaţie financiară precară.
Carta nu prevede dreptul elevului la securitate emoţională, dificultăţile de ordin emoţional întâmpinate de majoritatea adolescenţilor fiind responsabile în multe cazuri de abandonul şcolar. Însă drepturile tinerilor la şanse egale pot fi protejate şi pe baza hotărârilor Curţii[15], astfel, Curtea de Justiţie Europeană a decis în cazul Maria
Teixeira c Primăria oraşului Londra şi a secretarului de stat pe problema imigrării (Marea Britanie) faptul că în cazul unui elev care a împlinit vârsta majoratului, dar care e înscris în cadrul unei instituţii de învăţământ şi are rezultate foarte bune, prezenţa părintelui elevului poate fi în continuare permisă, dacă se dovedeşte că respectiva persoană necesită prezenţa părintelui pentru a-şi dezvolta personalitatea şi pentru a-şi finaliza cu succes studiile.
În prima parte a alineatului 3 se consacră „libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democratice", fără însă a se stipula clar dreptul de a înfiinţa instituţii private de învăţământ. În a doua parte a articolului se menţionează dreptul părinţilor de a-şi instrui copiii conform propriilor convingeri filozofice, religioase şi pedagogice.
Dreptul la educaţie mai apare reglementat şi în cadrul Tratatului de la Lisabona, Titlul XII intitulat Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul. Astfel, în paragraful 1 al articolului 165 se definesc limitele în care poate interveni Uniunea în cadrul reglementărilor privind educaţia din statele membre[16]. În alineatul 2 se stabilesc scopurile Uniunii: răspândirea şi învăţarea limbilor, mobilitatea studenţilor şi a profesorilor şi cooperarea între instituţiile de învăţământ. Deşi susţinute prin programe internaţionale, aceste scopuri sunt, în opinia mea, mult prea vag definite, fără a prezenta o finalitate clară a mobilităţii şi multilingvismului atât de des menţionate în toate actele Uniunii Europene. Totodată, se pot remarca discrepanţe foarte mari între posibilităţile de studiu oferite de ţările membre, distanţa de la şcolile cu podea de lut şi elevi ce au văzut doar la televizor un computer, la învăţământul din marile oraşe din Europa de Vest este mult prea mare pentru a-i putea fi aplicate aceste scopuri.
Articolul 166 aduce o serie de completări mult mai pragmatice a scopurilor urmărite de Uniune. Astfel, în alineatul 1 se menţionează faptul că „Uniunea pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor membre", pentru ca în alineatul 2 să fie menţionate scopurile acestei politici: facilitarea adaptării personalului la transformările industriale prin formarea şi reconversia profesională[17], îmbunătăţirea formării profesionale iniţiale şi continue pentru a facilita accesul pe piaţa muncii, să faciliteze mobilitatea formatorilor, a celor care urmează un program de formare şi a tinerilor, să stimuleze cooperarea între instituţiile de învăţământ şi să dezvolte schimbul de informaţii şi experienţă între statele Uniunii.
În concluzie, Uniunea Europeană încearcă să adapteze sistemul de învăţământ atât la beneficiarul principal: elevul, cât şi la nevoile beneficiarului indirect: angajatorii. Prin securitate de ordin material şi emoţional şi garantarea dreptului la un minim de educaţie Uniunea asigură atât succesul elevului, cât şi garanţia unei reconversii profesionale sau profesionalizare mult mai facile, acest aspect fiind foarte important din punct de vedere economic (angajatorii beneficiind de stabilitate a personalului chiar dacă apar schimbări în organizarea şi funcţionarea unităţii de producţie sau de servicii).
Dreptul la învăţătură în România
În România dreptul la învăţătură este consacrat în Constituţie (articolul 32) şi în Legea învăţământului (Legea nr. 84/1995). În legea fundamentală a ţării dreptul la învăţătură este dezvoltat sub forma unor principii: gratuitatea învăţământului de stat, desfăşurarea în conformitate cu legea a exercitării dreptului la educaţie, autonomia universitară, libertatea învăţământului religios şi dreptul de a crea instituţii de învăţământ particulare şi confesionale.
O normă interesantă din punct de vedere al conţinutului este cea prin care se doreşte stabilirea limbi în care să se poate exercita dreptul la educaţie (alineatele 2 şi 3), din punctul meu de vedere fiind mult prea generală, neimpunându-se nimic prin textul ei. Astfel, educaţia în România se face în limba română, însă se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională, dar şi în limba maternă a minorităţilor. Totodată, consider că reglementarea unei limbi de studiu se prezintă ca utopică într-o societate democratică şi extrem de dinamică, în care relaţiile comerciale şi nevoia de a cunoaşte o anumită limbă străină se schimbă în decursul a câţiva ani, iar mobilitatea populaţiei e în continuă creştere.
Legea învăţământului defineşte dreptul la educaţie drept „prioritate naţională" (articolul 2), stabilind totodată şi scopurile dreptului la învăţământ (articolul 3): „(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti, şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale. (2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative."
În alineatul 1 legea menţionează „aspiraţiile româneşti", fără însă a le defini, totodată, legea mai menţionează şi tradiţiile umaniste şi identitatea naţională, însă permite (atât legea, cât şi Constituţia) desfăşurarea învăţământului în alte limbi decât limba română, limba fiind definită în cadrul Uniunii Europene ca principal aspect al identităţii naţionale. O altă exprimare problematică apare şi în alineatul 2, fiind destul de greu de identificat în ce mod poate fi o personalitate „autonomă şi creativă", din moment ce doar fiinţa umană în întregul ei poate poseda aceste calităţi.
În articolul 4 alineatul 1 se menţionează finalităţile învăţământului, finalităţi ce pot fi rezumate prin formare de deprinderi utile pe tot parcursul vieţii individului, atât pentru educare şi auto-educare, cât şi pentru crearea de aptitudini necesare desfăşurării unor activităţi lucrative menite să susţină financiar subiectul după finalizarea studiilor. Alineatul 2 prevede faptul că „învăţământul asigură cultivarea dragostei faţă de ţară, faţă de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român." Învăţământul oricărui stat şi de orice tip sau nivel nu trebuie să cultive niciun fel de discriminare sau sentimente negative faţă de niciun stat sau categorie socială, însă norma prevăzută de alineatul 2 duce cu gândul la îndoctrinare, nu la o prezentare obiectivă a faptelor sau la o analiză a clară a problemelor cu care se confruntă şi s-a confruntat statul român.
În cadrul alineatului 3 statul prezintă un ideal al sistemului de învăţământ românesc: „Finalităţile şcolii româneşti se realizează prin strategii şi tehnici moderne de instruire şi educare, susţinute de ştiinţele educaţiei şi de practica şcolară, conform obiectivelor fiecărui nivel de învăţământ." În pofida acestei viziuni asupra modului de predare, testele internaţionale arată o scădere a calităţii învăţământului. Testul PISA[18] relevă o creştere alarmantă a gradului de analfabetism funcţional (o creştere cu 13,5% în doar 3 ani), în ciuda triplării costurilor de educare pe elev (procentul din PIB alocat educaţiei în anul 2008 fiind de 6%, în timp ce media în Uniunea Europeană este de 5,1%). Totodată, nivelul abandonului şcolar este mult mai ridicat faţă media din Uniune[19].
Articolele 9 şi 11 reglementează modul de predare a religiei în şcoli. Deşi articolul 9 dă posibilitatea elevului de a alege religia pe care doreşte să o studieze, realitatea din şcoli este diferită. În unele şcoli, pentru a nu încărca orarul şi gradul de ocupare a sălilor de clasă, se optează pentru angajarea unui singur profesor de religie (care în majoritatea cazurilor predă religie ortodoxă), iar în cadrul şedinţelor cu părinţii acestora nu li se aduce la cunoştinţă faptul că pot opta pentru renunţarea la ora de religie. Astfel, se ajunge la situaţii în care profesorul trebuie să predea o anumită religie unei clase mixte, în care elevii nepracticanţi vor fi dezavantajaţi prin însăşi natura obiectului de studiu. Totodată, legea interzice prozelitismul religios (articolul 11). Această normă se încalcă uneori prin modul de abordare a aspectelor din viaţa cotidiană de către profesorul ce ar trebui să prezinte cu detaşare problematica dezvoltării tehnologice sau a perceperii vieţii sexuale (de exemplu calificare televizorului ca „unealtă a diavolului" sau denigrarea educaţiei sexuale nu pot prezenta interes sau utilitate în dezvoltarea personalităţii elevilor).
O normă problematică este, din punctul meu de vedere, şi cea conţinută în articolul 104 litera a): „Învăţământul particular funcţionează potrivit legii, dacă: a) este organizat şi funcţionează pe principiul nonprofit." Această normă contraziceprincipiile economice şi concurenţiale care guvernează o societate democratică, fiind, totodată, o normă ce discriminează pozitiv unităţile de învăţământ de stat, care, prin prisma acestui articol cumulat cu articolul 7, pot fi organizate şi pot funcţiona ca unităţi aducătoare de profit. Însă, din analiza modului de funcţionare a instituţiilor de învăţământ privat pare greu de crezut că scopul este pur şi simplu educarea populaţiei, motivaţia pecuniară fiind mult prea mare pentru a putea fi ignorată[20].
În concluzie, dreptul la educaţie în România, deşi se bucură de reglementare atât în cadrul Constituţiei, cât şi în cadrul unei legi organice, fiind definit drept „prioritate naţională", nu conturează o societate mai educată (dovadă fiind analfabetismul funcţional în procent de 53,5 din elevii de 15 ani) sau un sistem de valori morale mai strict, sistem ce să permită o evoluţie a societăţii ca întreg. Problemele de infrastructură ce apar frecvent sunt, în mare parte ignorate, încercările de inovare a modului şi nivelului de predare sunt schimbate radical odată cu înlocuirea ministrului iar performanţa este încurajată doar la nivel de slogan electoral, un exemplu fiind refuzul ministerului să susţină financiar delegaţia româniei la Olimpiada de Astronomie şi Astrofizică, olimpiadă la care delegaţia formată din cinci participanţi a obţinut o medalie de aur, două de argint şi două menţiuni (refuz a fost susţinut până în momentul în care a ajuns în presă).
Concluzii
Dreptul la educaţie este unul dintre drepturile fundamentale ale societăţii contemporane, fiind subiect al reglementării atât în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi în cadrul Uniunii Europene şi a statelor membre. Importanţa acestui drept este dată de dezvoltarea tehnologică rapidă a societăţii şi de nevoia tot mai accentuată ca personalul oricărui tip de agent economic să poată manipula cu uşurinţă orice tip de utilaj destinat creşterii eficienţei muncii.
Primul pas în protejarea drepturilor este făcut în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, convenţie ce impune statului o obligaţie de rezultat, împuternicidu-l să acţioneze chiar contrar voinţei părinţilor pentru a asigura exercitarea dreptului în cazul minorilor. Modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înţeles nevoia de protecţie a acestui drept se manifestă printr-o definire strictă a ingerinţelor ce îi pot fi aplicate, constituirea unei protecţii efective a dreptului prin lărgirea obligaţiei statului de a asigura dreptul la educaţie al minorului chiar în cazul în care părintele invocă anumite convingeri filozofice, dar şi prin protejarea elevului în cazul unei încercări de îndoctrinare sau abuz din partea statului (care are obligaţia de a reglementa materia ce trebuie însuşită şi modul în care informaţiile îi vor fi prezentate elevului).
Uniunea Europeană lărgeşte şi mai tare protecţia dreptului la educaţie prin protejarea elevului pe toate nivelurile (atât prin recunoaşterea vulnerabilităţii emoţionale şi pecuniare elevului/studentului major, cât şi a nevoii de protecţie a elevului/studentului în general în plan financiar, emoţional şi protejarea împotriva discriminării de orice fel), dar şi prin adaptarea modului de învăţare şi a materiei la cerinţele mediului economic. Adaptarea poate fi privită şi ca parte a finalităţii procesului de învăţare, dar şi ca scop al subiectului care îşi exercită dreptul la educaţie, aceste făcând uz de dreptul său pentru a se putea încadra în mediul economic pe un nivel salarial cât mai ridicat.
În cazul României protecţia dreptului la învăţătură se materializează diferit faţă de prevederile legale, distanţa dintre ceea ce prevede legea (atunci când prevederile sunt clare), şi realitatea din multe instituţii de învăţământ fiind foarte mare. Astfel, deşi la nivel de reglementare în România învăţământul reprezintă o „prioritate naţională", totuşi, statul refuză să susţină financiar participare unei echipe în cadrul unei olimpiade internaţionale; deşi învăţământul se face cu ajutorul metodelor moderne de învăţare, totuşi, mai mult de jumătate din elevii de 15 ani sunt analfabeţi funcţionali etc.
În concluzie, dreptul la educaţie trebuie protejat în mod real şi la un nivel cât mai apropiat de cetăţean (acesta fiind şi raţiunea Uniunii Europene de a lăsa reglementare sistemului de învăţământ în responsabilitatea statelor membre), nu doar la nivel de reglementare sau în cazuri izolate care ajung în atenţia Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie Europeană. Protejarea acestui drept nu trebuie însă înţeleasă sub forma unui moft social, beneficiile pe termen lung fiind beneficii pecuniare substanţiale atât în cazul statului (prin dezvoltarea tehnologică şi prosperitatea industriei, dar şi un nivel de dezvoltare socială mai ridicat, nivel datorat gradului de cultură al populaţiei), cât şi în cazul individului care a beneficiat de protecţia dreptului.
Bibliografie
- VOLUME
o F. Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.
o Gy. Fabian, Drept Instituţional Comunitar, Ediţia a III-a, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008.
o R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentarii şi Explicaţii, Ediţia a II-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2008.
o R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Culegere de Hotărâri 2004, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
o R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Culegere de Hotărâri 2006, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
o Ştefănescu M., Stan V., Raport asupra vizitei la Centrul de reeducare pentru minori din Găeşti, Revista Română de Drepturile Omului nr. 19/2001.
- SURSE INTERNET
o http://cmiskp.echr.coe.int/ tkp197/ view.asp?
o http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?
sessionId=52326188&skin=hudoc-en&action=request
lex.europa.eu/ro / treaties / dat/32007X1214/htm/C2007303RO.0
o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=496924:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589 0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=3&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor ds=the% 20right% 20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte
o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=511193:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589 0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=1&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte
o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=508530:cs&lang=en&list=511193:cs/508530:cs/496924:cs/44589 0:cs/432784:cs/425896:cs/&pos=2&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor ds=the% 20right% 20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte
o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=432784:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589 0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=5&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor ds=the% 20right% 20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte
o http:// www.edu.ro/index.php/pressrel/3750
o http:/ / www.edu.ro / index.php / rap_rez_desc_sitstat/3624
[1] generat în cazul Franţei de exemplu de numărul mare de imigranţi ilegali din ţările africane.
[2] În cazul analfabetismului funcţional individul poate citi un text, însă nu înţelege ceea ce a lecturat.
[3] Rezultatele la testul internaţional PISA arată faptul că în România în anul 2001 40% dintre elevii de 15 ani erau analfabeţi funcţionali, acelaşi test relevând faptul că în anul 2006 53,5% dintre elevii în vârstă de 15 ani se încadrau în categoria analfabeţilor funcţionali.
[4] CEDO, hot. afacerea lingvistică belgiană.
[5] Statul trebuie să creeze un sistem propriu de învăţământ în pofida existenţei unor şcoli particulare acreditate.
[6] O situaţie a imposibilităţii exercitării dreptului la educaţie a apărut în zona Maramureş: şcolile cu număr mic de elevi au fost închise, ministerul a cumpărat mijloace de transport, însă fie calea de acces e blocată de zăpadă timp de câteva luni pe an, fie la nivel de comună nu sunt fonduri pentru a cumpăra combustibilul necesar mijlocului de transport. În consecinţă, abandonul şcolar este favorizat pe de o parte de imposibilitatea de a ţine ritmul la învăţătură cu colegii, care sunt prezenţi zilnic la ore, iar pe de altă parte de imposibilitatea de a accede la învăţământ liceal datorită notelor mici obţinute atât în timpul anului şcolar, cât la testările naţionale menite să departajeze elevii în vederea înscrierii în clasa a IX-a în cadrul unui liceu.
[7] şi de a se asigura de faptul că minorii participă efectiv la procesul educaţional.
[8] CEDO, decizia Konrad c. Germania, decizie în care Curtea afirmă că părinţii nu pot invoca propriile lor convingeri religioase pentru a refuza copilului dreptul la instruire.
[9] De exemplu de un bagaj minim de cunoştinţe, de o vârstă minimă (în cazul înscrierii în unităţile preşcolare şi în clasa I, de parcurgerea anterioară a unor trepte de educaţie sau de aptitudinea de a urma un anumit nivel de învăţământ (un elev cu deficienţe mentale severe nu este apt de a urma o instituţie de învăţământ superior).
[10] Orice lege care restrânge exercitarea unui drept (şi orice lege în general) trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi să conţină suficiente garanţii împotriva unei aplicări arbitrare.
[11] CEDO, decizia Leyla Şahin c. Turcia, decizia Kose şi alte 93 de persoane c. Turcia.
[12] R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ediţia a II-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2008, p. 804.
[13] Ibidem, p. 806.
[14] De exemplu învăţământul obligatoriu poate fi gratuit la nivel de reglementare, însă elevilor să nu li se asigure manualele din care trebuie să studieze (manuale al căror cost pentru un an de liceu în România se poate ridica la aproximativ 200 €).
[15] În hotărârea Baumbast şi R c. Secretarul de stat pe problema imigrării (Marea Britanie) Curtea a decis că dreptul la educaţie al copiilor imigranţilor ar suferi o ingerinţă nepermisă în cazul în care părintelui sau părinţilor care au grijă de de respectivul copil le-ar fi interzis să rezide în statul membru al Uniunii în care elevul este înscris în cadrul unei instituţii de învăţământ.
[16] Uniunea Europeană fiind definită ca liant al sistemelor de învăţământ ce asigură cooperarea dintre state şi dezvoltarea educaţiei de calitate, sprijinind şi completând acţiunea statelor, dacă este necesar. Totodată se recunoaşte şi competenţa exclusivă a statelor de a stabili conţinutul învăţământului, organizarea sistemului educaţional şi modul în care tratează abordarea şi menţinerea diversităţii culturale şi lingvistice.
[17] În Germania acest program se aplică în cazul persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă şi nu pot fi încadrate într-un alt loc de muncă asemănător în aceeaşi localitate. Programul funcţionează astfel: statul caută un post asemănător disponibil în localităţile din apropierea domiciliului persoanei, dacă nu sunt posturi libere, persoanei i se oferă două alternative: poate să participe la un program de reconversie profesională, având un loc de muncă garantat, sau poate să se mute într-o altă localitate în care statul i-a găsit un post asemănător (din punct de vedere al pregătirii profesionale necesare) celui din care a fost disponibilizată.
[18] PISA este un program internaţional pentru evaluarea elevilor, fiind o testare standardizată internaţional care investighează ce ştiu şi ce pot face elevii la finalul învăţământului obligatoriu, precum şi abilitatea lor de a reflecta activ asupra propriului proces de cunoştere şi asupra propriilor experienţe de învăţare (definiţie dată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în cadrul Raportului asupra stării sistemului naţional de învăţământ pentru anul şcolar 2001/2002).
[19] Date preluate din Rapoartele asupra stării sistemului naţional de învăţământ (rapoarte realizate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) pentru anii 2001-2009.
[20] Un exemplu fiind cazul Universităţii Spiru-Haret, unitate de învăţământ ce a obţinut profituri foarte mari datorită numărului de studenţi (fiind cea mai mare universitate din lume din acest punct de vedere), însă având lacune în sistemul de predare şi testare (studentul primind cursurile şi fiind testat prin intermediul internetului).