Drept

Introducere

Potrivit art. 35 alin 1 din Codul familiei: ,,soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele". Această regulă este o aplicare a principiului egalităţii depline a soţilor, Codul familiei nefăcând nici o deosebire între bărbat şi femeie sub aspectul administrării, folosinţei sau dispoziţiei privind bunurile comune.

Pentru a înlesni exercitarea actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, art. 35 alin. 2, partea întâi din Codul familiei a instituit prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare, prevăzând că ,,oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ".

Cu privire la actele de dispoziţie, soţii nu pot beneficia de aceeaşi libertate. În alin. 2 al art. 35, partea finală, se arată că nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ca face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ", interdicţia operând în considerarea importanţei şi implicaţiilor pe care astfel de acte le pot avea.

Actele de administrare cuprind actele de administrare prin natura lor, propriu-zise, şi actele de dispoziţie care prin scopul lor se califică acte de administrare. Acele acte prin care se urmăreşte întreţinerea şi valorificarea bunurilor, precum contractul de închiriere pe o perioadă determinată, contractul pentru repararea unui imobil supus deteriorării, acţiunea în evacuare, acţiunea posesorie sunt considerate acte de administrare prin natura lor, în timp ce vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune sau înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii sunt acte de administrare prin scopul lor.

Noţiunea de acte de folosinţă cuprinde atât folosinţa în natură a bunurilor comune (jus utendi), cât şi însuşirea fructelor şi veniturilor bunurilor comune (jus fruendi).

În categoria actelor de dispoziţie intră actele de dispoziţie juridică, ca cele de înstrăinare sau grevare a bunurilor prin constituirea de drepturi reale, şi actele de dispoziţie materială, precum cele de stabilire a destinaţiei economice a bunurilor, de consumare sau de transformare a lor.

În ceea ce priveşte actele de conservare, deşi Codul familiei nu face nici o referire la ele, sunt acele acte necesare dobândirii sau păstrării unui drept, precum întreruperea unei prescripţii, transcrierea unui act de dobândire sau intabularea unui drept ori notificarea unei cesiuni de creanţă. Actele de conservare pot fi făcute de oricare dintre soţi, chiar dacă celălalt soţ s-ar opune, întrucâtsunt în interesul comunităţii matrimoniale, iar o opunere la săvârşirea lor ar fi potrivnică intereselor căsniciei. Acesta este şi motivul pentru care se consideră că soţul care săvârşeşte acte de conservare o face în nume propriu, iar nu în virtutea mandatului tacit reciproc de reprezentare^[1]. Practica judecătorească^[2], pronunţându-se cu privire la acţiunea în revendicare a bunurilor comune, consideră că aceasta poate fi introdusă şi numai de unul dintre soţi, întrucât revendicarea apare ca un mijloc de conservare a bunurilor comune şi care profită ambilor soţi.

Această soluţie a fost criticată în literatura de specialitate, susţinându-se că acţiunea în revendicare nu poate fi calificată drept act de conservare, ea constituind un act de dispoziţie, deoarece presupune plata unor taxe de timbru, şi îl expune pe reclamant, dacă este rău condusă, la pierderea dreptului şi la plata eventualelor cheltuieli de judecată^[3]. Astfel, având în vedere că avem de a face cu un act de dispoziţie, iar nu cu unul de conservare, şi luând în calcul prevederile art. 35 vom deosebi după cum acţiunea în revendicare se referă la bunuri comune mobile sau imobile.

În prima situaţie ea va putea fi introdusă de oricare dintre soţi deoarece funcţionează prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare. Când acţiunea în revendicare priveşte, dimpotrivă, bunurile imobile, este necesar consimţământul expres al ambilor soţi. De asemenea, atunci când ne referim la bunurile imobile, este necesară participarea ambilor soţi în proces, indiferent că ei apar în calitate de reclamanţi sau de pârâţi^[4].

1. Prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare

Prezumţia de mandat tacit reciproc este o prezumţie legală, fiind instituită de art. 35 alin 2 din Codul familiei, care prevede că oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de administrare, folosinţă sau dispoziţie asupra bunurilor comune, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Astfel, fiecare din soţi este presupus, atunci când exercită aceste drepturi conferite de lege asupra bunurilor comune, că o face nu numai în nume propriu, dar şi ca reprezentant al celuilalt soţ, în virtutea unui mandat tacit de reprezentare.

Este o prezumţie relativă, putând fi răsturnată de soţul care nu a participat la încheierea actului care poate dovedi că n-a dat mandat celuilalt soţ şi chiar s-a opus la încheierea respectivului act. Totuşi, practica^[5] a stabilit că opunerea soţului necontractant la înstrăinarea unui bun mobil nu constituie un motiv suficient pentru anularea actului, atâta timp cât nu se face dovada că dobânditorul a fost de rea-credinţă, în sensul că a achiziţionat bunul, deşi a cunoscut că soţul vânzătorului nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea convenţiei. Instanţa va fi obligată să-şi exercite rolul activ şi să-i pună în vedere reclamantului că trebuie să dovedească reaua-credinţă a cumpărătorului, deoarece în favoarea acestuia operează prezumţia de bună-credinţă potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil.

2.Limitele mandatului tacit reciproc de reprezentare

În privinţa limitelor mandatului tacit reciproc de reprezentare, literatura de specialitate a stabilit că acestea pot fi grupate în două categorii : limite legale şi limite convenţionale. 2.1.Limitele legale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare

1. a) înstrăinarea sau grevarea unor terenuri sau construcţii

După ce în partea întâi textul art. 35 alin. 2 Codul familiei instituie prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare dintre soţi, în partea finală îi aduce o importantă derogare, prin dispoziţia că ,,nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are şi consimţământul expres al celuilalt

soţ".

Cu privire la bunurile comune care cad sub incidenţa dispoziţiei de mai sus, legiuitorul utilizează formula „terenuri şi construcţii", ceea ce ridică problema dacă s-a avut în vedere limitarea domeniului de aplicare a prevederilor art. 35 alin. 2 ultima parte, doar la acele bunuri care, potrivit art. 463-465 Cod civil, sunt imobile prin natura lor. Opinia dominantă^[6] este că, deşi Codul familiei face referire doar la terenuri şi construcţii, art. 35 alin. 2 se aplică deopotrivă tuturor bunurilor care, potrivit Codului civil, sunt imobile, adică şi acelor bunuri care sunt imobile prin destinaţie (art. 468­470 Cod civil), şi acelora care sunt imobile prin obiectul la care se aplică (uzufructul imobilelor, servituţile, acţiunea în revendicare - art. 471, dreptul de superficie - art. 493, 494 Cod civil), aceasta datorită faptului că raţiunea care a stat la baza dispoziţiei legale referitoare la actele de dispoziţie asupra terenurilor şi construcţiilor, şi anume gravitatea şi importanţa acestor acte, impune aceeaşi soluţie şi în cazul celorlalte bunuri imobile. Cu toate acestea, dispoziţiile art. 35 alin. 2 ultima parte nu pot fi extinse şi la actele de dispoziţie cu privire la bunurile mobile, chiar dacă ar reprezenta o valoare deosebită.

Actele de înstrăinare sau grevare a imobilelor încheiate de unul din soţi cu nesocotirea prevederilor legale privitoare la existenţa consimţământului expres al celuilalt soţ vor fi lovite de nulitate relativă, putând fi confirmate, expres sau tacit, de soţul necontractant, acest lucru fiind de natură să ducă la înlăturarea nulităţii, în caz contrar actul fiind nul în întregime^[7].

Efectele nulităţii se vor produce fără a deosebi dacă terţul dobânditor a fost de bună sau de rea-credinţă, aceasta prezentând importanţă în situaţia în care restituirea în natură a imobilului, ca urmare a anulării actului, nu mai este posibilă, repunerea în situaţia anterioară se realizează prin echivalent bănesc. În vreme ce dobânditorul de bună-credinţă va ţinut doar la restituirea preţului, cel de rea-credinţă va fi obligat să restituie valoarea reală a bunului şi a fructelor produse.

Lipsa semnăturii unuia dintre soţi pe înscrisul constatator al unei convenţii de înstrăinare sau grevare a unui imobil nu echivalează cu absenţa consimţământului acestuia, cel interesat având posibilitatea să dovedească, în condiţiile legii, că soţul nesemnatar a consimţit expres la convenţia de înstrăinare sau grevare^[8].

Practica judiciară^[9] s-a pronunţat, în cazul în care un soţ nu încheie un act valabil care să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, ci un antecontract ce are semnificaţia unei promisiuni de vânzare de natură a da naştere unei obligaţii personale între părţile ce l-au încheiat, că valabilitatea unor asemenea convenţii nu este condiţionată de existenţa consimţământului expres al ambilor soţi. Lipsa consimţământului unuia dintre soţi nu justifică deci vreun interes din partea acestuia de a cere anularea antecontractului de vânzare-cumpărare.

1. b) actele cu titlu gratuit între vii

Deşi această limitare nu este prevăzută de lege, ea rezultă în mod implicit din interpretarea textelor legale. Existenţa consimţământului nu poate fi prezumat în cazul în care un soţ dispune în mod gratuit de un bun comun, deoarece s-ar ajunge astfel la o micşorare a comunităţii de bunuri^[10]. Oricare dintre soţi va putea însă efectua daruri manuale, care prin valoarea redusă nu afectează comunitatea matrimonială, chiar şi fără consimţământul expres al celuilalt soţ^[11].

2.2. Limitele convenţionale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare

Mandatul tacit reciproc de reprezentare dintre soţi este doar prezumat de lege, astfel încât soţii pot să-i restrângă aplicarea, însă nu să i-o şi înlăture cu desăvârşire, deoarece aceasta ar echivala cu o modificare a regimului comunităţii matrimoniale. Aceasta înseamnă că, pentru a fi valabilă, orice restrângere a mandatului trebuie să fie specială, cu individualizarea bunurilor şi a actelor la care se referă.

Restrângerea mandatului poate fi convenţională sau unilaterală. Este convenţională restrângerea care rezultă din înţelegerea prealabilă a soţilor ca un anumit act sau anumite acte privitoare la un anumit bun sau anumite bunuri comune, acte care conform legii sunt supuse mandatului, să fie îndeplinite numai împreună. Este unilaterală restrângerea care rezultă din opunerea unui soţ ca celălalt soţ să îndeplinească singur un anumit act sau anumite acte privitoare la un anumit bun sau bunuri din comunitate, deşi prezumţia legală de mandat l-ar îndreptăţi să facă acest lucru.

3. Cazuri speciale de exercitare ale mandatului tacit reciproc de reprezentare

Regula potrivit căreia un soţ care administrează, foloseşte şi dispune de un bun comun se consideră că are şi consimţământul celuilalt soţ, se aplică pe toată durata căsătoriei, chiar şi atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt. Însă, potrivit practicii judiciare^[12], în acest caz consimţământul nu poate fi presupus, ci el trebuie să fie dovedit.

În cazul dispariţiei sau punerii sub interdicţie a unui soţ, dacă s-a instituit curatela sau tutela, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat, după cum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă^[13]. ^

În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, curatorul soţului dispărut ori tutorele celui pus sub interdicţie nu le poate face decât cu încuviinţarea prealabilă şi specială a autorităţii tutelare (în baza art. 129 şi 147 Cod civil), precum şi cu consimţământul expres al celuilalt soţ, deoarece atribuţiile tutorelui sau curatorului sunt mărginite doar la sfera actelor de administrare. Încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare nu va fi necesară atunci când asemenea acte sunt făcute de soţul celui dispărut sau pus sub interdicţie, fiind nevoie doar de consimţământul tacit al curatorului sau tutorelui^[14].

Dacă nu s-a instituit curatela sau tutela, atunci soţul prezent îl va reprezenta pe cel dispărut sau pus sub interdicţie.

BIBLIOGRAFIE

1. R. Popescu, "Tratat", vol. I, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1965.
2. Albu în, "Dreptulfamiliei", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1975.
3. P. Filipescu, "Tratat de Dreptul familiei" , Editura All, Bucureşti 2000.
4. Bacaci, Codruţa Hageanu, Viorica Dumitrache, "Dreptul familiei" , Edit. All, Bucureşti, 2000.
5. Şerban Morăreanu, "Culegere de acte normative, practică judiciară şi speţe", Editura

Pământul 2002.

6. Ciutacu, "Culegere de speţe" , Edit. Lucman, Bucureşti 2000.
7. Jurisprudenţă: - Trib. Suprem, dec. civ. nr. 538/1973

• CSJ, dec. civ. nr. 1100/1992.
• CSJ, dec. civ. nr. 2554/1993.
• CSJ, dec. civ. nr. 1992 din 7 septembrie 1993
• Suprem, dec. civ. nr. 2267/1974,
• Suprem, dec. civ. nr. 2267/1974,
• Suprem, dec. civ. nr. 640/1982,

229. R. Popescu, "Tratat", vol. I, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1965, p. 229.

^[2] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 538/1973, menţionată de I. Albu în, "Dreptul familiei", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1975, p. 148.

^[3] I. P. Filipescu, "Tratat de Dreptul familiei", Editura All, Bucureşti 2000, p. 145.

^[4] I. P. Filipescu, idem; Al. Bacaci, Codruţa Hageanu, Viorica Dumitrache, "Dreptul familiei", Edit. All, Bucureşti,

₅2000, p. 75.

^[5] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 640/1982, în C. Şerban Morăreanu, "Culegere de acte normative, practică judiciară şi speţe", Editura Pământul 2002, p. 291.

231. P. Filipescu, op. cit., p. 146, T. R Popescu, op. cit., p. 231.

^[7] CSJ, dec. civ. nr. 1100/1992, în C. Şerban Morăreanu, op. cit., p. 291.

^[8] CSJ, dec. civ. nr. 2554/1993, în C. Şerban Morăreanu, op. cit., p. 293.

^[9] CSJ, dec. civ. nr. 1992 din 7 septembrie 1993, în Fl. Ciutacu, "Culegere de speţe", Edit. Lucman, Bucureşti 2000, p. 23.

^[10] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2267/1974, în C. Şerban Morăreanu, op. cit., p. 289.

^[11] Al. Bacaci, op. cit., p. 75.

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2267/1974, în C. Şerban Morăreanu, op. cit., p. 289.

Al. Bacaci, op. cit., p. 76.

147. P. Filipescu, op. cit., p. 147.