Competenţa procurorului de a dispune măsura arestării preventive a declanşat, în repetate rânduri, discuţii privind conformitatea cu Convenţia. Aceste discuţii, deşi interesante, se regăsesc, însă, pe terenul de aplicare al art. 5 CEDO şi nu interesează demersul prezentei lucrări. Principala atribuţie a procurorului în prima fază a procesului penal este de a supraveghea activitatea de urmărire penală, iar, în acest sens, el veghează la corecta aplicare a normelor procesual-penale care asigură dreptul la apărare al acuzatului[1]. Au ridicat probleme în practică aplicarea art. 171 şi 172 Cod. proc. pen. Astfel, art. 171[2] alin. (1) Cod. proc. pen., în concordanţă cu art. 6 alin. (3) lit. c), prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar alin. (2) al aceluiaşi articol enumeră situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie. Art. 172[3] în alin. (1) dispune dreptul apărătorului de a asista la orice act de urmărire penală, iar în alin. (2) obligaţia organului de urmărire penală de a asigura prezenţa apărătorului la ascultarea persoanei acuzate de a fi comis o infracţiune. Obligativitatea asigurării prezenţei apărătorului la ascultarea inculpatului este cu atât mai importantă cu cât declaraţiile acestuia vor putea fi folosite în faza de judecată.
Sunt interesant de analizat modificările care s-au adus art. 172 alin. (1) Cod. proc. pen. prin Legea 356/2006[4]. În urma modificării, articolului 172 alin. (1) Cod. proc. pen. i-a fost conferit următorul conţinut: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii.". Este evident că, în această formă, textul alin. (1) al art. 172 din Cod. proc. pen. restrânge dreptul la apărare şi, aşa cum pertinent s-a observat, Codul de procedură penală ajunge să recunoască doar în parte dreptul oricărui acuzat de a fi apărat de un avocat[5]. Bineînţeles că această modificare determină Şi o violare a principiului egalităţii de arme, putând genera producerea unor abuzuri în faza de urmărire penală Şi favorizarea unor interese străine de justiţie[6]. De asemenea, art. 172, în această formă, devine neconform nu numai cu lit. c) alin. 3 al art. 6 CEDO, ci Şi cu lit. d) alin. 3 din acelaŞi articol, care recunoaŞte acuzatului dreptul de a întreba Şi solicita audierea martorilor acuzării Şi de a obţine citarea Şi audierea martorilor apărării în aceleaŞi condiţii ca Şi martorii acuzării. Pentru exercitarea acestui drept, învinuitul sau inculpatul ar trebui să poată solicita organului de urmărire penală ascultarea unui anumit martor, iar avocatul persoanei acuzatei ar trebui să dispună de posibilitatea de a-i adresa întrebări martorului respectiv[7]. În situaţia analizată, însă, drepturile consacrate la art. 6 alin. (3) lit. c) Şi d) rămân iluzorii.
Pe teritoriul unui stat de drept cum e România, o asemenea problemă nu ar fi putut rămâne nerezolvată, ridicându-se, în mod inevitabil, o excepţie de neconstituţionalitate. Chemată să analizeze concordanţa textului din Codul de procedură penală cu prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională s-a pronunţat în cuprinsul Deciziei nr. 1086/2007[8]. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate Şi a statuat că introducerea în textul art. 172 alin. (1) Cod. proc. pen. a sintagmei „care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea" reprezintă o condiţionare Şi o limitare a dreptului apărătorului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală Şi, prin aceasta, o încălcare a garantării dreptului la apărare a învinuitului sau inculpatului. În consecinţă, prin Legea nr. 57/2008 art. 172 alin. (1) a fost din nou modificat, revenindu-se la forma iniţială a acestuia.
Prin legea 356/2006 s-a introdus în Codul de procedură penală un nou articol, Şi anume art. 611 în următoarea redactare: „(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie Şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. (2) Dispoziţiile art. 55 alin. (1), art. 56 alin. (1) Şi (2) Şi art. 61 se aplică în mod corespunzător. (3) Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile. (4) Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea Şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată încazul în care se va emite rechizitoriul. (5) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.". Acest articol pare să consacre o nouă instituţie care constă în „desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei" la cererea procurorului. Cu toate acestea, procurorului îi rămâne deschisă Şi calea solicitării strămutării în aceleaŞi condiţii ca Şi inculpatul după cum subliniază Şi alin. (2) al art. 611. S-ar putea afirma că introducerea art. 611 a fost motivată din raţiuni de celeritate Şi economie procesuală, evitându-se sesizarea unei instanţe cu privire la care se va formula o cerere de strămutare[9]. Cererea de desemnare a altei instanţe poate fi introdusă doar de către reprezentantul Ministerului Public în faza de urmărire penală, în timp ce strămutarea se află la dispoziţia părţilor Şi a procurorului în faza de judecată. S-a opinat că desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei nu reprezintă o instituţie nouă, ci o „modalitate specială de strămutare a judecării unei cauze penale care intervine în faza de urmărire penală, adică înainte de sesizarea instanţei penale cu rechizitoriu"[10]. În acest sens s-a argumentat că art. 611 dispune aplicarea în mod corespunzător a art. 55 alin. (1), art. 56 alin. (1) Şi (2) Şi art. 61, astfel că motivele ce susţin cererea de desemnare a altei instanţe sunt aceleaŞi din cazul strămutării. Ţinând cont de toate aceste aspecte, se pun următoarele întrebări: de ce procurorului îi stau la dispoziţie două instituţii care au aceeaŞi finalitate, în timp ce acuzatului numai una din moment ce Şi acesta din urmă poate justifica acelaŞi interes pentru desemnarea altei instanţe? De ce inculpatul nu are dreptul să solicite desemnarea unei alte instanţe în faza de urmărire penală pentru protejarea interesului personal, dar procurorul poate acţiona în acest mod pentru protejarea interesului public[11]? Cum ar putea procurorul să prevadă introducerea unei cereri de strămutare la Înalta Curte , ţinând cont de faptul că art. 611 nu stabileŞte în ce moment al urmăririi penale pot fi invocate prevederile sale[12]? Este clar că procurorul deţine un avantaj faţă de inculpat, avantaj ce nu poate fi justificat Şi care nu se află în relaţie cu natura funcţiei sale[13]. În consecinţă, aceste prevederi încalcă principiul egalităţii armelor.
[1]Ioan Doltu, „Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual-penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului", în Dreptul nr. 7/1994, pp. 55 - 56.
[2] Art. 171 alin. (1) Cod. proc. penală: „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept", alin. (2) „Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.".
[3] Art. 172 Cod. proc. penală: „(1) În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (2) Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.".
[4]Legea 356/2006 publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.
[5]Gheorghiţă Mateuţ, „Modificările aduse părţii generale a Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?", în Caiete de drept penal nr. 3/2006, p. 165. Autorul observă: „Această nouă regulă împinge procedura penală spre o altă extremă, relevând o
viziune nouă a legiuitorului, pentru care drepturile procesuale ale părţilor Şi îndeosebi dreptul la apărare nu mai reprezintă o prioritate pentru garantarea unui proces echitabil, în pofida prevederilor art. 6 din Conv. E.D.O. Credem că o asemenea „întoarcere" a legiuitorului spre o urmărire penală inchizitorială nu poate aduce decât prejudicii interesului public, deoarece apărarea, fără a aparţine sistemului judiciar, este în inima procesului echitabil, fiind indispensabilă stabilirii adevărului Şi înfăptuirii justiţiei penale.".
[6]Ibidem.
[7]Ibidem, p. 166.
[8]Curtea Constituţională, DCC nr. 1086 din 20 noiembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 866/18 dec. 2007.
120115Parlamentul României, Camera Deputaţilor, „Raport suplimentar asupra proiectului de Lege pentru modificarea Şi completarea Coduluide procedură penală, precum Şi pentru modificarea altor legi", PLX-136/2006, BucureŞti,
23.05.2006.
[10]Gheorghiţă Mateuţ, „Modificările...", p. 117.
[11]Radu Chiriţă, Dreptul..., p. 351; corect Şi pertinent în acelaŞi timp autorul observă următoarele: „Or, prevalenţa protecţiei interesului public, prin anularea celui privat, este o caracteristică a statului poliţienesc, departe de ideea de stat de drept, la care face referire art. 1 alin. 3 din Constituţie.".
[12]Gheorghiţă Mateuţ, „Modificările...", p. 117.
[13]Radu Chiriţă, Dreptul..., p. 352.