Am subliniat deja, în precedentul subcapitol, liniile pe baza cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a dezvoltat jurisprudenţa în problema martorilor anonimi, şi anume: o hotărâre de condamnare nu se poate baza exclusiv pe depoziţiile unor martori anonimi pe care acuzatul sau avocatul acestuia nu a avut ocazia, în nici un fel, să îi interogheze. Ţinând cont de faptul că aprecierea mijloacelor de probă rămâne în lumina instanţelor naţionale, Curtea având doar sarcina de a stabili daca administrarea probelor a respectat garanţiile unui proces echitabil, instanţa europeană nu s-a pronunţat asupra posibilităţii statelor membre de a accepta, ca mijloace de probă, mărturiile anonime. Este evident că admiterea depoziţiilor din partea martorilor anonimi şi anumite mijloace de protecţie a martorilor nu au cum să nu conducă la restrângerea, într-o oarecare măsură, a dreptului la apărare al acuzatului. Ideea de bază, însă, este aceea de a se crea un echilibru între protecţia drepturilor martorilor şi ale drepturilor procedurale ale inculpatului[1]. Tocmai în aceasta se traduce şi principiul egalităţii armelor: asigurarea unui just echilibru între părţi, în acest caz între mijloacele de care dispune apărarea şi cele de care dispune acuzarea (Ministerul Public).
Noţiunea de martor anonim primeşte un sens autonom în cadrul Convenţiei şi se referă la orice persoană care, în faza de urmărire penală, a depus mărturie împotriva acuzatului, mărturie pe baza căreia instanţa şi-a fundamentat decizia, însă nu s-a prezentat în faţa instanţei, iar acuzatul sau apărătorul acestuia nu au dispus de posibilitatea de a o interoga, identitatea ei rămânând ascunsă[2].
Într-o serie de hotărâri importante împotriva Olandei, Curtea a trasat coordonatele pe baza cărora trebuie analizată compatibilitatea mărturiilor anonime cu garanţiile unui proces echitabil. Primul dintre aceste cazuri este Kostovski contra Olanda. Cu prilejul acestei cauze, Curtea a constatat violarea art. 6 alin. (1) şi alin. (3) lit. d) deoarece condamnarea s-a bazat, într-o mare măsură[3], pe depoziţiile unor martori anonimi realizate în faza de urmărire penală. Celor doi martori li s-a permis să îŞi păstreze anonimatul Şi să nu compară înaintea instanţei de teama unor represalii din partea criminalităţii organizate. Dat fiind faptul că declaraţiile acestor martori au fost utilizate ca probe importante împotriva inculpatului, Curtea a ridicat problema credibilităţii unor asemenea declaraţii. Apărarea a avut posibilitatea de a-i interoga pe ofiţerii de poliţie Şi pe magistraţii care le-au adresat întrebări martorilor anonimi, precum Şi de a adresa, indirect, întrebări scrise uneia dintre persoanele care au depus mărturie, prin intermediul unui magistrat. TotuŞi, apărarea întâmpină dificultăţi în efectuarea unui interogatoriu scris din moment ce nu cunoaŞte identitatea martorului; astfel, nu poate demonstra că acel martor este ostil, nedemn de încredere sau că singurele lui intenţii sunt acelea de a prejudicia acuzatul. Mai mult decât atât, martorii nu au compărut în faţa instanţei pentru ca judecătorul să îi interogheze Şi să observe comportamentul acestora Şi felul în care răspund la întrebări, în vederea formării unei opinii cu privire la credibilitatea lor. Curtea a stabilit că inculpatul a suferit un handicap procedural insurmontabil, care nu a fost contrabalansat prin procedura în faţa judecătorului[4].
Următorul caz pe care îl voi avea în vedere este Doorson contra Olanda. Reclamantul, Doorson, a fost găsit vinovat de trafic de droguri pe baza depoziţiilor unor martori anonimi. Reclamantului i-a fost refuzată o confruntare cu martorii, însă pe parcursul procedurii de apel, avocatul inculpatului a avut posibilitatea de a participa la interogatoriul martorilor realizat de către judecătorul de instrucţie Şi de a le adresa întrebări. Pe baza acestui interogatoriu, judecătorul de instrucţie a întocmit un raport înaintat Curţii de Apel, în care explica de ce martorii sunt credibili. Curtea a afirmat că posibilitatea avocatului apărării de a adresa întrebări martorilor a fost o modalitate suficientă de exercitare a dreptului la apărare, ţinând cont Şi de faptul că cei doi martori l-au identificat pe inculpat dintr-o fotografie necontestată de acesta. Curtea a subliniat necesitatea de a găsi un echilibru între protejarea intereselor martorilor si protejarea dreptului la apărare, considerând, în cauza da faţă, că martorii au avut motive suficiente Şi concrete pentru a li se asigura păstrarea anonimităţii. Instanţa europeană a stabilit că, deŞi procedura din faţa instanţelor este suficientă pentru a compensa handicapul cu care se confruntă apărarea, hotărârea de condamnare nu se poate baza numai sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile martorilor anonimi. S-a concluzionat respectarea art. 6 fiindcă nici una dintre neregulile procedurale, luată individual, nu ar fi putut conduce la un proces inechitabil[5].
A treia cauză din această serie este Van Mechelen Şi alţii contra Olanda. Hotărârea de condamnare a reclamanţilor pentru tentativă de omor Şi furt s-a bazat pe declaraţiile unor ofiţeri de poliţie care au refuzat să îŞi dezvăluie identitatea, fiind identificaţi prin numere. Apărării i s-apermis să adreseze întrebări acestor ofiţeri de poliţie în anumite condiţii speciale, şi anume: fiecare ofiţer de poliţie a fost interogat de către judecătorul de instrucţie într-o cameră închisă, în timp ce inculpaţii şi avocaţii lor se aflau într-o altă încăpere conectată la prima printr-o instalaţie sonoră, pentru a putea auzi întrebările care sunt adresate şi răspunsurile martorilor. Această procedură nu le-a oferit inculpaţilor posibilitatea de a analiza gesturile şi comportamentul poliţiştilor pentru a le putea contesta credibilitatea. Instanţa europeană a deosebit această cauză de hotărârea din cauza Doorson contra Olanda: în opinia Curţii, trebuie să se facă diferenţa între martorii obişnuiţi şi victimele care depun mărturie, respectiv poliţişti; dată fiind activitatea pe care aceştia din urmă o desfăşoară, aflându-se în subordinea puterii executive a statului, ei deţin o poziţie diferită de cea a victimei sau a altui martor într-un proces. Din aceste motive, menţinerea anonimităţii ofiţerilor de poliţie care depun mărturie trebuie să fie justificată de circumstanţe excepţionale. Ţinând cont de importanţa pe care buna administrare a justiţiei o deţine în orice societate democratică, restrângerea dreptului la apărare trebuie să fie strict necesară. În această situaţie, Curtea de la Strasbourg nu a constatat existenţa unui motiv concret care să justifice menţinerea identităţii ascunse a ofiţerilor de poliţie. Toate acestea au determinat Curtea să constate nerespectarea dreptului la un proces echitabil[6].
Din analiza jurisprudenţei expuse, se pot trage mai multe concluzii. În primul rând, luarea în considerare a depoziţiilor realizate de martori anonimi nu este incompatibilă cu prevederile Convenţiei atâta timp cât instanţa naţională nu îşi bazează hotărârea de condamnare numai pe aceste mărturii. În al doilea rând, trebuie asigurat un echilibru între protecţia drepturilor martorilor şi garanţiile dreptului la apărare al acuzatului. Astfel, orice restrângere a dreptului la apărare trebuie să fie absolut necesară[7]. Utilizarea declaraţiilor realizate de martori anonimi în proces este admisă, în viziunea Curţii, dacă sunt îndeplinite concomitent următoarele condiţii: menţinerea anonimatului să fie justificată de motive concrete şi suficiente, procedura din faţa instanţei să contrabalanseze handicapurile apărării şi hotărârea de condamnare să nu se bazeze, exclusiv sau într-o măsură decisivă, pe depoziţiile martorilor anonimi. În aprecierea motivelor care pot justifica păstrarea anonimatului, instanţele nu trebuie să ţină cont doar de gravitatea infracţiunii atribuite inculpatului, ci trebuie să găsească riscuri concrete în măsură să determine teama unor represalii[8]. Procedura din faţa instanţei poate compensa dificultăţile cu care se confruntă apărarea atunci când, spre exemplu, judecătorul a putut interoga martorul pentru a-şi forma o părere asupra personalităţii sale şi pentru a putea evalua credibilitatea acestuia. De asemenea, şi apărarea trebuie să dispună, la un moment dat pe parcursul procesului,de o ocazie adecvată pentru a contesta mărturia, de pildă, prin participarea avocatului apărării la interogatoriul martorului realizat de judecătorul de instrucţie. Confruntarea[9] dintre persoana acuzatului şi cea a martorului poate fi refuzată, însă trebuie ca măcar avocatul apărării să dispună de posibilitatea de a interoga martorul anonim. Curtea reclamă, în acest sens, existenţa unui contact vizual cu martorul pentru a oferi apărării posibilitatea de a observa comportamentul acestuia şi limbajul non-verbal[10]. Asupra ultimei condiţii[11] nu voi reveni deoarece am analizat această cerinţă în mai multe rânduri, atât în prezentul subcapitol, cât şi în subcapitolul anterior.
Admisibilitatea generală în cadrul sistemelor de drept ale statelor membre a declaraţiilor martorilor anonimi şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în materie sunt determinate şi de intensificarea fenomenului criminalităţii organizate, al traficului de droguri şi de fiinţe umane, de dezvoltarea unor organizaţii mafiote cu caracter transnaţional sau al organizaţiilor teroriste. Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii Windisch contra Austria[12], Curtea a subliniat că dreptul la apărare şi buna administrare a justiţiei nu pot fi sacrificate[13].
Lupta împotriva terorismului şi a criminalităţii organizate dă naştere la numeroase discuţii pe terenul dreptului la un proces echitabil. Chiar şi atunci când măsurile anti-teroriste reclamă adoptarea de urgenţă a unor acte legislative, statele trebuie să ia în considerare dreptul recunoscut fiecărui cetăţean de a avea parte de un proces echitabil. Deşi limitarea unor drepturi procedurale, strict necesară într-o societate democratică, poate fi legitimă în lupta anti-teroristă, rezultatul unei asemenea aprecieri trebuie să reflecte faptul că, per ansamblu, procedura penală, în toate fazele sale, a respectat garanţiile unui proces echitabil[14]. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat o serie de „Linii directoare privind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului"[15] care conţin atât obligaţia statelor de a proteja cetăţenii împotriva terorismului, cât şi standarde minime ale unui proces echitabil. Astfel, statele pot utiliza ca probe în instanţă depoziţiile făcute în faţa unei autorităţi judiciare în faza de urmărire penală, atunci când martorii nu pot să compară în faţa înstanţei sau să fie audiaţi în mod public deoareceaceasta le-ar putea pune în pericol viaţa sau securitatea personală a lor, a rudelor lor, sau a altor persoane apropiate. Anonimatul reprezintă o măsură excepţională şi orice decizie privind protecţia martorului prin intermediul acestei măsuri trebuie să fie luată în concordanţă cu dispoziţiile naţionale şi cu prevederile europene asupra drepturilor fundamentale[16]. Mai mult decât atât, atunci când se adoptă o astfel de măsură, părţile trebuie să aibă sau să fi avut posibilitatea de a participa la audierea sau interogatoriul martorului şi să combată conţinutul mărturiilor pe parcursul procesului. Pentru ca aceste mărturii să fie admise ca probe, ele trebuie sa fie necesare într-o societate democratică şi să fie adecvate unei investigaţii eficiente[17].
În ceea ce priveşte infracţiunile cu caracter sexual împotriva minorilor, protecţia acestor victime reclamă o atenţie specială, confruntarea persoanei acuzate cu minorul fiind de multe ori refuzată pentru a evita un prejudiciu de ordin moral[18]. Spre exemplu, în cauza S.N. contra Suedia, Curtea a hotărât că art. 6 alin. (3) lit. d) nu a fost încălcat. În speţă, o profesoară a fost condamnată pentru molestarea unui elev în vârstă de 10 ani numai pe baza unei înregistrări video a interogatoriului victimei, interogatoriu la care a participat şi avocatul persoanei acuzate şi i-a putut adresa minorului întrebări prin intermediul ofiţerului de poliţie care l-a chestionat. În situaţia în care inculpatului i s-a refuzat o confruntare cu victima minoră, şi nici avocatul acestuia nu a avut ocazia de a adresa întrebări victimei, instanţa bazându-şi sentinţa numai pe declaraţiile copilului, Curtea a constatat violarea dreptului la un proces echitabil[19].
[1]Gheorghiţă Mateuţ, Protecţia martorilor: utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal: comentariu asupra Legilor nr. 682/2002 şi nr. 281/2003 prin prisma jurisprudenţei europene şi a dreptului comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 48.
[2]CEDO, hot. Delta c. Franţa, § 34: în speţă, reclamantul a fost acuzat de furt şi condamnat la trei ani închisoare. Instanţa franceză şi-a fundamentat decizia pe baza unor depoziţii ale victimei şi a unei prietene a acesteia, realizate în faţa unui ofiţer de poliţie, şi care nu au apărut nici o clipă în faţa instanţei.
[3]În cuprinsul acestei hotărâri Curtea utilizează sintagma „to a decisive extent" care s-ar traduce prin expresia „într-o măsură decisivă", spre deosebire de cauza Unterpertinger c. Austria în care a folosit termenul de „mainly"(„în principal"). Într-o hotărâre mai recentă împotriva Austriei (cauza Asch c. Austria), Curtea a constatat violarea art. 6 alin. (3) lit. d) deoarece instanţa naţională şi-a bazat decizia de condamnare numai pe declaraţiile oferite de martori anonimi în faza de urmărire penală, aceştia nefiind interogaţi nici de apărare şi nici de judecător într-o dezbatere publică. În motivarea hotărârii, instanţa europeană a utilizat expresia „only item of evidence" („singurul mijloc de
probă"). Analizând aceste sintagme, se pot observa nuanţele pe care le-a primit jurisprudenţa Curţii în timp.
[4]CEDO, hot. Kostovski c. Olanda, §§ 37 - 45.
[5]CEDO, hot. Doorson c. Olanda, §§ 66 - 83.
[6]CEDO, hot. Van Mechelen şi alţii c. Olanda, §§ 49 - 66.
[7]Frederic Sudre, op. cit., p. 303; în acelaşi sens, Claire Ovey şi Robin White, The European Convention on Human Rights, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2006, p. 207; CEDO, hot. Van Mechelen şi alţii c. Olanda, § 58;
[8]Gheorghiţă Mateuţ, Protecţia..., p. 56.
[9]Confruntarea reprezintă o tactică criminalistică foarte importantă. De multe ori, declaraţiile martorilor în timpul confruntării se schimbă deoarece se află faţă în faţă cu acuzatul, intervenind mai multe elemente de ordin subiectiv şi emoţional.
[10]Gheorghiţă Mateuţ, Protecţia..., p. 61.
[11]De altfel, în cuprinsul Recomandării R(97) 13 asupra intimidării martorilor şi a drepturilor apărării adoptată la 10
septembrie 1997, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a stabilit că „atunci când anonimatul a fost acordat
unei persoane, o condamnare nu poate fi întemeiată exclusiv sau într-o manieră decisivă pe probele furnizate de
asemenea persoane".
[12]CEDO, hot. Windisch c. Austria, § 30.
[13]Radu Chiriţă, Convenţia..., p. 434.
[14] Jill E.B. Coster van Voorhout, „Intelligence as legal evidence. Comparative criminal research into the viability of the proposed Dutch scheme of shielded intelligence witnesses in England and Wales, and legislative compliance with Article 6 (3) (d) ECHR", în Utrecht Law Review, Volumul 2, Decembrie 2006, p. 137.
[15]Guidelines on Human Rights and the Fight against Terrorism adoptate de Comitetul de Miniştri la data de 11 iulie
2002.
[16]Jill E.B. Coster van Voorhout, op. cit., p. 138.
[18]Este interesant de observat, în asemenea situaţii, procedura în faţa instanţelor din Africa de Sud. Un exemplu ar fi cauza Klink v. Regional Court Magistrate NO, Curtea Supremă (South-Eastern Cape Local Division of South Africa), 1996, în care s-a considerat că numirea unui intermediar între victima de 16 ani a unui viol şi acuzat nu este incompatibilă cu dreptul la apărare. Prin intermediul acestei persoane interpuse minorul a răspuns la întrebările apărării. Intermediarului nu i se permite să altereze sensul sau scopul întrebării, însă poate să reformuleze întrebarea în aşa fel încât conţinutul acesteia să fie înţeles de minor. A se vedea şi Nihal Jayawickrama, The Judicial Application of Human Rights Law. National, Regional and International Jurisprudence, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2002, pp. 571 - 572.
[19]CEDO, hot. P.S. c. Germania, §§ 30 - 32; CEDO, hot. A.M. c. Italia, §§ 25 - 28.