Drept

1. Introducere

Curtea Constituţională a apărut ca necesitate a garantării libertăţii individuale prin posibilitatea de control şi corectură a legislaţiei^[1], legislaţie ce trebuie să se pună de acord cu actul juridic fundamental al ţării, Constituţia (actul ce reglementează atât raporturile dintre cele trei puteri ale statului modern^[2], cât şi libertăţile individuale). Astfel, deşi Curtea Constituţională nu poate modifica textele legislative ce contravin Constituţiei, odată constatată neconstituţionalitatea unui act, acesta îşi încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii, în acest interval de timp fiind „suspendat de drept"^[3].

Înfiinţată în anul 1992, Curtea Constituţională a fost considerată drept o instituţie fără de care bunul mers al statului ar fi puternic afectat, populaţia fiind lipsită de o posibilitate de punere de acord a legislaţiei ţării cu actul fundamental, Constituţia. De-a lungul timpului, legalitatea Curţii a fost contestată, dreptul de a impune o anumită interpretare unor acte normative fiind considerat o formă de legiferare, legiferare ce poate fi realizată doar de către Parlament, „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării"^[4]. Un alt impas ce a intervenit în bunul mers al Curţii a fost şi utilizarea excesivă a excepţiei de neconstituţionalitate, problemă ce afectează calitatea deciziilor Curţii prin posibilitatea tot mai redusă de a analiza în profunzime problema de neconstituţionalitate şi de a concluziona printr-un răspuns cât mai eficient (impunerea unei anume interpretări sau suspendarea legii)^[5]. O altă posibilitate de contestare a validităţii deciziilor Curţii este metoda de numire a judecătorilor^[6], numirea de către clasa politică manifestându-se prin neîncredere din partea populaţiei în calitatea deciziilor.

Luând în considerare atribuţiile Curţii, metodele de tranşare a problemelor apărute şi nevoia de echilibru în stat (echilibru ce nu mai poate fi garantat doar de separarea tradiţională a puterilor)^[7], Curtea Constituţională devine unul dintre cele mai importante şi independente organe statale^[8], poziţionându-se în afara tradiţionalelor puteri statale, dar aflându-se într-o foarte strânsă relaţie atât cu puterea legislativă (6 judecători fiind numiţi de Parlament), cât şi cu puterea executivă (3 judecători fiind numiţi de către Preşedinte). Astfel, locul Curţii Constituţionale în sistemul de organizare a puterii românesc este la graniţa dintre cele trei puteri statale, fiind un mijloc de realizare a echilibrului în statul de drept.

2. Independenţa faţă de cadrul politic a Curţii Constituţionale

La o primă vedere, judecătorii Curţii Constituţionale par a fi complet dependenţi de mediul politic, ei fiind numiţi de către Parlament şi Preşedinţie^[9]. Astfel, deşi „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor sale este obligatorie" iar „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", totuşi, „unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România" pare o unealtă a legislativului (care numeşte 6 judecători), o simplă extensie menită să confirme deciziile Parlamentului.

Dar scopul acestei instituţii a fost de a crea echilibru între puterile statului, iar o instituţie dependentă nu are mijloacele de a decide astfel încât fiecare parte a unui posibil conflict să fie convinsă de faptul că decizia a fost luată fără influenţe din sfera politicului. Independenţa faţă de Parlament şi Preşedinţie a Curţii Constituţionale reiese atât din Constituţie, cât şi din Articolul 5 al Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În consecinţă, înnoirea cu o treime din judecători (unul numit de către Camera Deputaţilor, unul numit de către Senat şi unul numit de către Preşedinte) transformă o prerogativă a legislativului şi executivului într-un mijloc de garanţie a echidistanţei faţă de părţile unui litigiu judecat de către Curte, datorită faptului că mandatul judecătorilor depăşeşte ca durată atât mandatul Preşedintelui, cât şi pe cel al parlamentarilor. Totodată, mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau înnoit, acest fapt generând o garanţie a echidistanţei faţă de părţile unui litigiu.

O altă garanţie a independenţei Curţii Constituţionale este statuată în Articolul 1, alineatul 3 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art. III din Legea nr.232/2004. Astfel „Curtea Constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi". Exprimarea independenţei nu generează automat această situaţie, însă numeşte modul în care Curtea ar trebui să ia deciziile. Însă exprimarea independenţei şi atribuirea unui buget propriu, aprobat de către Plenul Curţii Constituţionale, induce ideea unei relative independenţe atât faţă de Parlament, cât şi faţă de Preşedinte.

Deoarece exercitarea unei părţi din puterea statală trebuie supusă unui control din partea celorlalte puteri statale pentru a evita abuzul de putere, Curtea Constituţională dă decizii aplicabile direct doar în litigii ce au generat nevoia de a stabili constituţionalitatea unei legi. Pentru ca o lege neconstituţională să nu mai producă efecte trebuie să treacă un termen de 45 de zile, perioadă în care ea poate fi transformată într-o lege constituţională. Totodată, un alt factor de control a prerogativelor acordate este faptul că o normă juridică, odată declarată ca fiind neconstituţională, trebuie reanalizată de către organul emitent, Curtea neavând posibilitatea de a modifica textul unei legi. Ultimul factor de limitare a prerogativelor este faptul că în relaţia cu legislativul şi executivul deciziile Curţii sunt, în general, cu caracter consultativ. Astfel, Curtea Constituţională se prezintă sub forma unui organ deosebit de complex, independent şi generator al unei jurisprudenţe ce impune o revizuire a legislaţiei prin care nu se respectă prevederile Constituţiei.

3. Legitimitatea justiţiei constituţionale

În statele democratice moderne, puterea constituantă aparţine poporului, care îşi exercită drepturile în mod direct cu ocazia schimbărilor majore ce apar de-a lungul timpului (modificări necesare pentru a ratifica tratate internaţionale, pentru a intra în uniuni ce presupun cedarea unei părţi de suveranitate statală în favoarea unei structuri internaţionale etc). Astfel, singura putere ce pare a fi legitimată să decidă asupra constituţionalităţii unei norme juridice interne deoarece odată ratificate, tratatele internaţionale devin parte a dreptului intern este poporul ca întreg. În consecinţă, Curtea Constituţională devine un organ ce preia prerogativa populaţiei de a decide constituţionalitatea unei norme juridice. Această putere de a decide asupra constituţionalităţii se prezintă ca o încălcare a drepturilor cetăţenilor, însă, la o privire mai atentă, se observă faptul că prerogativa a fost cedată Curţii Constituţionale de către popor chiar prin adoptarea Constituţiei^[10].

Dar sistemul de guvernământ democratic actual se bazează pe reprezentare ca formă de exprimare a opiniei maselor. În consecinţă, exercitarea puterii statale trebuie să se facă de către un număr redus de membri ai societăţii, aleşi de către majoritate, membri cărora populaţia le încredinţează, partajat, întreaga putere a statului cu scopul de a îndeplini ideea generală de bine public definită în campania electorală. De aici decurge legitimitatea Parlamentului de a legifera -„ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat", fiind totodată „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". Prin deciziile Curţii Constituţionale se impune uneori o anume interpretare a legii, pentru a transforma o normă juridică iniţial neconstituţională, într-una ce respectă prevederile legii fundamentale a României. Astfel, Curtea are dreptul de a îmbogăţi legislaţia prin deciziile sale, dar se manifestă o contradicţie generată pe două ramuri: membrii Curţii Constituţionale nu sunt aleşi direct de către cetăţeni, ci sunt numiţi de cele două organe reprezentative (Parlamentul şi Preşedintele), deci dreptul de a da decizii ce îmbogăţesc legislaţia nu derivă din faptul că au fost delegaţi de populaţie în acest scop; iar prerogativa de a legifera aparţine în exclusivitate Parlamentului.

Motivarea primului impediment, faptul că membri Curţii nu sunt desemnaţi de către popor, rezultă din legitimitatea Curţii Constituţionale ca organ cu anumite prerogative de legiferare (impunerea unui mod de interpretare a normelor juridice şi anularea legilor considerate neconstituţionale) şi derivă din aceeaşi sursă cu legitimitatea Guvernului ca organ cu anumite prerogative (limitate) de a legifera. Membri ambelor organe sunt aleşi de către puterile reprezentative ale statului: Guvernul având avizul Preşedintelui şi fiind investit de către Parlament iar Curtea Constituţională având şase membri aleşi de către Parlament şi trei numiţi de către Preşedinte.

Al doilea impediment este motivat prin însăşi natura Curţii Constituţionale care a luat naştere ca instituţie ce garantează respectarea Constituţiei şi a drepturilor omului. Astfel, prin impunerea unor anumite interpretări şi prin abrogarea unor norme juridice neconstituţionale, Curtea urmăreşte strict respectarea drepturilor fundamentale ale omului, fiind un organ ce protejează cetăţeanul împotriva posibilelor erori sau abuzuri ale puterii legislative sau executive (atunci când îşi exercită prerogativa de a norma).

4. Funcţia de medierea a conflictelor constituţionale dintre autorităţile statului

Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt clar delimitate atât în Constituţia României (Articolul 146), cât şi în Legea Nr.47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor articolului III din Legea nr. 232/2004 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În lista prerogativelor Curţii se remarcă funcţia de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Această prerogativă devine deosebit de importantă în timpul guvernărilor ce trebuie să legifereze în lipsa unei majorităţi confortabile sau în timpul coabitării unui preşedinte cu un parlament ce nu fac parte din acelaşi partid sau alianţă.

Un conflict constituţional între instituţiile statului s-a concretizat în aprilie 2007 (preşedinte fiind Traian Băsescu, iar Guvernul şi majoritatea parlamentară fiind formate din PSD şi PNL, prim-ministru fiind Călin Popescu-Tăriceanu, membru al PNL). Conflictul a constat în tergiversarea numirii unui nou ministru al Afacerilor Externe, în condiţiile în care fostul ministru demisionase. Tergiversarea a constat atât în declararea tardivă a postului vacant pentru funcţia de ministru, cât şi în refuzul de a numi un nou ministru propus de către prim-ministru şi susţinut de către Parlament (factor de stabilitate în impunerea iniţiativelor legislative ale Guvernului). Datorită nevoii de a elimina situaţia conflictuală, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituţională pentru a reglementa juridic situaţia apărută şi pentru a evita pe viitor o eventuală declanşare a unui conflict de acest gen (conflict în măsură să stopeze anumite negocieri sau să sporească gradul de nesiguranţă în relaţiile cu alte state).

Răspunsul Curţii Constituţionale s-a axat pe delimitarea clară a numărului de posibilităţi de refuz a numirii ministrului de către Preşedinte şi pe modul de delimitare a responsabilităţii pentru ministrul numit în funcţie. Astfel, Curtea a decis ca Preşedintele să poată respinge o singură dată numirea unui ministru (apelându-se la modelul de respingere a promulgării legii), prim-ministrul fiind nevoit în această situaţie să propună în vederea numirii în postul vacant o altă persoană. Totodată, răspunderea pentru un ministru ce a fost numit de către preşedinte, dar a cărui numire a fost precedată de un refuz faţă de o primă numire, revine în totalitate prim-ministrului.

Prin această metodă Curtea Constituţională a devenit un mediator neutru şi îndreptăţit să decidă (datorită experienţei în domeniul juridic a judecătorilor Curţii) care este modalitatea de interpretare legislativă cea mai apropiată de idealul constituţional, clarificând limitele în care Preşedintele şi prim-ministrul îşi pot impune punctul de vedere. Totodată, Curtea stabileşte modul de interpretare a normelor lacunare, norme ce creează conflicte în atribuirea prerogativelor între cele trei puteri ale statului. Astfel, prin justiţia constituţională se obţine un echilibru statal necesar pentru realizarea binelui public atât de idealizat în campaniile electorale.

Un alt conflict de natură constituţională este şi cel determinat de numirea prim-ministrului şi formarea Guvernului. În Constituţie, la articolul 85, se prevede faptul că Preşedintele trebuie să se consulte cu partidul sau cu alianţa ce formează majoritatea parlamentară şi, după ajungerea la un acord, să desemneze un prim-ministru care se va ocupa cu formarea unui nou Guvern în vederea primirii investiturii Parlamentului. În condiţiile coabitării politice, consensul în ceea ce priveşte desemnarea unui nou prim-ministru devine greu de obţinut (dovadă fiind retragerea susţinerii Guvernului Boc şi votul negativ acordat prim-ministrului Croitoru, Lucian Croitoru fiind desemnat de către Preşedinte în ciuda faptului că alianţa majoritară din Parlament - PSD şi PNL - îl susţineau pentru postul de prim-ministru pe candidatul independent Klaus Iohannis), fiecare partid încercând să obţină cât mai multe funcţii, fără a fi dispus la negocieri reale. Deşi Curtea Constituţională nu a fost sesizată în vederea impunerii unei interpretări prin care să se evite astfel de blocaje politice (sesizarea putea fi depusă de către Mircea Geoană, preşedintele Senatului şi al principalului partid al alianţei, PSD), o decizie prin care să se delimiteze clar prerogativele celor două puteri ar clarifica metoda de alegere a prim-ministrului, atribuind desemnare şi investirea ori Parlamentului, ori Preşedintelui.

5. Concluzii

Importanţa Curţii Constituţionale devine evidentă doar în momentele cheie, de instabilitate a structurii statale bazată pe Constituţie (separarea puterilor în stat devenind astfel ineficientă datorită unei delimitări deficitare a prerogativelor celor trei puteri). În consecinţă, legea fundamentală a statului poate deveni insuficientă, iar o decizie provenind de la o instituţie independentă şi calificată pentru a decide în domeniul conflictelor constituţionale devine o urgenţă pentru menţinerea echilibrului între prerogativele puterilor statului.

Deşi dreptul de a da decizii în care se impune o anumită interpretare a legii a fost aspru criticat iar Curtea Constituţională a fost definită drept o instituţie profund neconstituţională datorită faptului că magistraţii nu sunt aleşi de către popor, dar impun decizii prin care înţelesul originar al Constituţiei poate fi alterat, din imaginea de ansamblu a sistemului de guvernământ românesc reiese nevoia de o instituţie independentă ce poate tempera orgoliile politice. Astfel, judecătorii sunt aleşi (cei şase desemnaţi de către Parlament) sau numiţi (cei trei desemnaţi de către Preşedinte) de către organele reprezentative ale poporului, deciziile lor fiind o imagine a voinţei poporului. Totodată, Curtea Constituţională veghează la respectarea Constituţiei, la respectarea de către organul legislativ a drepturilor fundamentale ale omului, devenind astfel, unul dintre cele mai importante instituţii de protecţie a cetăţeanului faţă de posibilele măsuri abuzive ale Parlamentului sau Guvernului (atunci când îşi exercită prerogativa de a legifera).

În concluzie, Curtea Constituţională se cristalizează ca o instituţie independentă (atât financiar, cât şi politic) şi necesară în obţinerea echilibrului între cele trei puteri ale statului definite de Montesquieu în Spiritul Legilor (legislativă, executivă şi judecătorească), transformându-se într-un pilon de susţinere a statului democratic modern ce trebuie să facă faţă nevoii de a legifera în domenii noi (frauda informatică, protejarea proprietăţii intelectuale etc) şi necesităţii de a interacţiona tot mai mult cu alte state prin uniuni internaţionale (NATO, Uniunea Europeană etc.). Astfel, Curtea Constituţională devine o a patra putere în stat, reprezentând supremaţia voinţei cetăţeanului prin apărarea legii fundamentale pe care acesta a confirmat-o prin vot direct, protecţie materializată în controlul de constituţionalitate a legilor, impunerea deciziilor şi realizarea echilibrului între cele trei puteri tradiţionale ale statului.

6. Bibliografie
7. DELEANU, Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
8. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005
9. VRABIE, Interpretarea unor texte constituţionale ce reglementează raporturile dintre Preşedintele României şi Guvern şi consecinţele practice ale absenţei unei concepţii unitare în acest domeniu, Revista de drept public, nr. 2/2008
10. C. DĂNIŞOR, Despre cauzele utilizării excesive a excepţiei de neconstituţionalitate, Revista Română de jurisprudenţă, nr. 3/2009
11. C. DĂNIŞOR, Este legitimă justiţia constituţională?, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3-4/2005

1. M. CIOBANU, Curtea Constituţională - Garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar? , Revista Română de drept privat, nr. 3/2009
2. L. POPESCU, Soluţionarea de Curtea Constituţională a conflicelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Revista Română de Drepturile

Omului, nr. 29/2009

Webresources

http://www.raduchirita.ro/noutati/ curtea-constitutionala.html

http://www.revista22.ro/despre-crize-constitu355ionale-351i-solu355iiinstitu355ionale-6794.html

http://stiri.rol.ro/content/view/479105/2/ http://www.pagini.com/blog/2007/04/21/unde-e-inalta-curte-de-justitie/ http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/constitution http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law47 http://www.ccr.ro/default. aspx?page=laws/law 124

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/regulations

http:// www.catavencu.ro/ioan_stanomir_coabitarea_romaneasca_este_un_caz _nefericit_de_conflict_cronicizat-5907.html

^[1] În articolul 142, alineatul 1 din Constituţia României Curtea Constituţională este definită drept „garantul supremaţiei Constituţiei"

^[2] Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede et de Montesquieu în lucrarea sa, Spiritul legilor (1748), partajează puterea statală în trei puteri independente: puterea legislativă - puterea ce legiferează, puterea executivă - puterea ce asigură aplicarea legilor şi puterea judecătorească -putere ce aplică sancţiuni pentru nerespectarea legilor. Această partajare a puterii statale, aplicată întâi în Constituţia SUA, se regăseşte ca principiu de organizare a statelor democratice.

^[3] Articolul 147, alineatul 1, din Constituţia României republicată (2003).

^[4] Articolul 61, alineatul 1, din Constituţia României republicată (2003)

^[5] D. C. Dănişor, Despre cauzele utilizării excesive a excepţiei de neconstituţionalitate, Revista Română de jurisprudenţă, nr. 3/2009.

^[6] Articolul 142, alineatul 3, din Constituţia României republicată (2003)

^[7] D. C. Dănişor, Este legitimă justiţia constituţională?, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3­4/2005

^[8] Articolul 145 din Constituţia României republicată (2003) şi Articolul 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

^[9] Articolul 142, alineatul 3, din Constituţia României republicată (2003), numeşte puterile ce vor desemna judecătorii Curţii Constituţionale - „ Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României".

^[10] Articolul 142, alineatul 1, din Constituţia României republicată (2003) statuează - „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei." Astfel prerogativa de a stabili constituţionalitatea unui act normativ (atât înainte de adoptare, cât şi după) revine Curţii Constituţionale, definită ca şi garant al respectării legii fundamentale a României