Aşa cum rezultă din definiţia pe care am expus-o, din legislaţia altor state dreptului de proprietate, are două caractere fundamentale şi anume:
- caracterul exclusiv, şi
- caracterul perpetuu.
În art. 315 CCRM este evidenţiat doar caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Caracterul exclusiv este specificat în art. 127 al Constituţiei doar pentru proprietatea publică a statului.
În literatura de specialitate predomină opinia că anume aceste două caractere juridice constituie temeiul existenţei şi al exercitării dreptului de proprietate de către titularii săi.[1]
Din definiţiile legale a dreptului de proprietate a altor state reiese şi caracterul absolut. Astfel, potrivit art. 480 din Codul civil al României, proprietarul are puterea "de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut...".
Prin caracterul absolut trebuie să înţelegem că dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes), titularul putând opune dreptul său tuturor persoanelor, acestea fiind obligate să-l recunoască şi să respecte prerogativele proprietarului şi să nu facă nimic prin care să-1 împiedice pe acesta în exercitarea atributelor conferite de dreptul respectiv.
De asemenea, dreptul de proprietate este absolut în sensul că poate fi exercitat, de regulă în ansamblu, sub aspectul tuturor celor trei atribute ale sale (posesia, folosinţa şi dispoziţia),[2] fără însă a se înţelege prin aceasta că el nu poate fi dezmembrat; dimpotrivă atributele sale pot fi separate, posesia şi folosinţa putând fi exercitate şi de alte persoane decât proprietarul, fireşte cu consimţământul acestuia.
Desigur, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale (art.135 şi 41), dreptul de proprietate este garantat şi inviolabil. Totuşi, el trebuie să fie exercitat de către titularii săi cu respectarea limitelor impuse de lege şi în conformitate cu regulile de convieţuire socială.
Dreptului de proprietate (avem în vedere dreptul de proprietate privată) i se pot impune restricţii în exercitarea sa de către titular. Aceste restricţii pot viza libertatea de inacţiune a proprietarului (de exemplu, obligaţia proprietarului de a întreţine corespunzător fasada casei sale) sau libertatea de acţiune a titularului (interdicţia de a zidi o fereastră la distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege); restricţiile pot fi impuse în interesul personal al proprietarului, în interesul, terţelor persoane sau în interesul general (public).[3]
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate.
Acest caracter al dreptului de proprietate se identifică, la fel ca şi în cazul altor drepturi subiective, cu prerogativele conferite titularilor săi. În acest sens, numai proprietarul sau coproprietarii - în caz de indiviziune - sunt îndreptăţiţi să exercite atributele acestui drept asupra bunurilor ce constituie obiectul său.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate nu operează în mod absolut. Existenţa sa comportă, aşa cum am mai spus şi anumite limite şi restricţii.
Unele dintre aceste limite şi restricţii ale caracterului exclusiv al dreptului de proprietate - în special care se exercită asupra imobilelor - pot fi stabilite prin însăşi voinţa proprietarului, iar altele sunt impuse prin efectul legii pe cale judecătorească, de anumite interese generale sau situaţii social-economice şi juridice.
De regulă, toate cele trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia). pot fi exercitate direct de câtre titularii dreptului de proprietate asupra unui bun, însă aceştia pot consimţi, în mod liber, pentru stabilirea unor restricţii menite să limiteze caracterul exclusiv al dreptului lor. De exemplu, proprietarul unui bun imobil poate să constituie în favoarea unei alte persoane un drept real - dreptul de uzufruct, sau să consimtă la stabilirea unei servituţi în folosul unui fond vecin.
Deci, cât timp nu se iveşte necesitatea ca anumite restricţii să-i fie impuse, proprietarul însuşi este acela care decide la, stabilirea unor restricţii asupra exercitării dreptului său.
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi restrâns şi fără consimţământul proprietarului. Astfel, este posibil ca prin efectul legii, să se constituie, m folosul altor persoane, anumite drepturi reale asupra unor bunuri, care să fie impuse proprietarilor, indiferent de voinţa lor. Aceasta reiese din conţinutul p. 3 al art. 315 CCRM, după care dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
În acest sens, menţionăm servitutile naturale şi legale precum şi starea de coproprietate forţată şi perpetuă existentă asupra părţilor comune din clădirile în care se află mai multe apartamente proprietate privată (personală), precum şi starea de coproprietate asupra lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine cum ar fi: drumurile, fântânile, zidurile care despart proprietăţile, etc.
În aceeaşi ordine de idei, regimul juridic al construcţiilor impune proprietarilor de terenuri o serie de obligaţii, care constituie restricţii aduse caracterului exclusiv al dreptului de proprietate imobiliară.
Astfel, din anumite necesităţi de ordin social-economic, titularilor dreptului de proprietate imobiliară le sunt impuse, prin lege, unele restricţii dintre care menţionăm:
- posibilitatea de-a construi, conform art. 70, alin. 1 din Codul funciar al Republicii Moldova, numai pe terenurile care sunt situate în intravilanul localităţilor;
- obligaţia de a obţine autorizaţie de construcţie de la autoritatea administrativă din localitatea în care este situat terenul pe care urmează a se construi şi încadrarea în normele de sistematizare şi de arhitectură stabilite;
- respectarea servitutilor aşa-zise legale, faţă de fondul vecin care privesc scurgerea apelor din ploi (art. 429 CCRM.), deschiderea de ferestre sau balcoane la distanţele prevăzute de lege plantarea arborilor, etc.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, cât există bunul. Acest caracter reiese nemijlocit din conţinutul p. 2 al art. 315 CCRM.
Deşi nu este definit am stabilit că caracterul perpetuu se evidenţiază prin durata în timp a dreptului de proprietate, care la rândul ei este determinată de perioada de timp cât există bunurile mobile sau imobile - care constituie obiectul dreptului Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, respectiv.
Precizăm că dreptul de proprietate asupra unui anumit bun nu trebuie în mod necesar să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular, în timp, bunul şi dreptul asupra sa, poate fi transmis prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă că, prin transmiterea sa, dreptul de proprietate se perpetuează în cadrul unui alt patrimoniu.
Deci, specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate asupra unui bun poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane din cauze voluntare sau din cauze forţate, impuse titularilor.
Cauzele voluntare implică libertatea de voinţă a proprietarului de a înstrăina sau de a abandona bunul sau bunurile care formează obiectul dreptului său de proprietate. Transmiterea voluntară a dreptului de proprietate poate avea loc prin acte între vii, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia. Abandonarea, presupune părăsirea bunului sau a bunurilor de către proprietar, ceea ce, în ultimă analiză înseamnă renunţarea expresă sau tacită la dreptul de proprietate asupra lor. Acest mod de renunţare la dreptul de proprietate este specific, în exclusivitate, bunurilor mobile.
În privinţa bunurilor imobile, dacă este cazul, abandonarea poate fi similară cu succesiunile vacante, ajungându-se la această situaţie fie, pentru că defunctul nu a avut succesiune sau nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege.
Aspectul esenţial în cazul bunurilor abandonate îl constituie existenţa unor bunuri asupra cărora o persoană nu emite pretenţia de a fi titulara dreptului de proprietate. Deci, dacă bunurile există, şi dreptul de proprietate există, dar lipseşte titularul, persoana care să exercite acest drept. În această situaţie, pentru complinirea acestei lipse, prin art. 646 din CCRM se dispune: "Bunurile fără stăpânire sunt ale statului".
Cauzele forţate de transmitere a dreptului de proprietate implică trecerea acestuia în patrimoniul statului, fără consimţământul titularului iniţial.
[1] A se vedea Christian Larroumet, Droit civil „ Les biens. Droits reels principaux” tome.II, Kd. Economica, Paris, 1985, pag. 110.
[2] Ibidem, pag. 133.
[3] Gerard Cornu, Droit civil (Întroductions. Les persones. Les biens), Paris,1990, pag. 390.