Constituţia Republicii Moldova, prin dispoziţiile art. 9, face doar o precizare de ordin general cu privire la existenţa celor două forme de proprietate - publică şi privată - fără a oferi şi criteriile care stau la baza determinării lor. De altfel, după cum vom vedea, nici Codul Civil nu face precizări clare în acest sens.
În p. 3 al art. 127 al Constituţiei se precizează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Nici în Legea nr. 459 cu privire la proprietate nu găsim o definiţie reuşită a dreptului de proprietate a statului. Articolul 31 al legii precizează, că din proprietatea de stat a Republicii Moldova fac parte bunurile ce aparţin Republicii Moldova ca stat cu drept de posesie, de folosinţă şi de administrare. Ea se manifestă sub formă de proprietate de stat şi proprietate municipală.
Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ţinem seama atât de aspectele generale ale acestui drept real, cât şi de aspectele sale specifice.
Definim dreptul de proprietate publică astfel: "Dreptul de proprietate publică este acel drept exclusiv şi perpetuu de a stabili prin intermediul organului legislativ suprem, modul de posesie, folosinţă şi de administrare asupra bunurilor incluse m patrimoniul Republicii Moldova". În literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel se defineşte că dreptul de proprietate publică a statului, este un drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii autonome şi societăţi comerciale) şi instituţiilor publice care, exercită asupra bunurilor - mobile şi imobile - posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul public (la nivel naţional sau la nivel local) în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.[1]
Din izvoarele legislative analizate se observă că în unele se foloseşte noţiunea de proprietate de stat (art. 31 Legea nr. 459), în altele proprietatea publică (art. 127 al Constituţiei). Am putea pune semnul egalităţii între aceste două noţiuni, dacă obiectele dreptului de proprietate enumerate în izvoare ar coincide, deoarece ele se deosebesc presupunem că într-un izvor se expune dreptul de proprietate a bunurilor din domeniul public şi în altul din domeniul privat.
În dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de proprietate publică - posesia, folosinţa şi, mai ales, dispoziţia - se vor exercita în mod diferit, în "funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi, în aceeaşi măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului public şi respectiv, al domeniului privat".
Totdeauna, însă, dreptul de proprietate publică se exercită, indiferent de titularul său, în interesul general, fie al întregului public (interes naţional), fie al unui grup restrâns de populaţie (interes local). Această caracteristică face ca în dreptul francez proprietatea publică să fie considerată o proprietate colectivă.48
Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică.
În primul capitol am expus caracterizarea în genere a dreptului de proprietate. Însă aceste caractere se deosebesc atât în dependenţă de formele dreptului de proprietate, cât şi în dependenţă de domeniile dreptului de proprietate publică.
Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte, asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă parte, asupra bunurilor ce formează domeniul privat.
În funcţie de acest aspect, caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică vor fi diferite.
Astfel, p. 4 al art. 296 C.C.R.M. prevede că dreptul de proprietate publică, ce se exercită asupra bunurilor, dispune de următoarele caractere: absolut; insesizabil; exclusiv, imprescriptibil. Dreptul de proprietate publică este exclusiv în sensul că nu este susceptibil de dezmembrare în ceea ce priveşte atributele posesiei şi folosinţei, atribute care nu pot forma conţinutul unor drepturi reale (principale sau accesorii) care să aparţină unor persoane fizice sau persoane juridice, în acest sens, articolul respectiv din Lege privind administrarea publică locală. Prevede că Republica Moldova dispune: "În condiţiile legii, ele (bunurile proprietate publică) pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate".
Dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor care forme4ază domeniul public este de asemenea:
- inalienabil;
- imprescriptibil (din punct de vedere achizitiv);
În schimb, dreptul de proprietate publică exercitat asupra bunurilor aparţinând domeniului privat este alienabil şi prescriptibil.
Unele dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sînt prevăzute expres în anumite texte de lege, altele nu au o reglementare proprie, dar sunt deduse din esenţa şi finalitatea acestui drept.
Caracterele absolut şi exclusiv au fost analizate când au făcut prezentarea generală a dreptului de proprietate, aşa încât, nu vom reveni asupra lor, ci le vom analiza doar pe celelalte.
Caracterul inalienabil
În conformitate cu reglementările legislaţiei în vigoare, dreptul de proprietate publică exercitat asupra domeniului public este inalienabil, în sensul că bunurile (mobile şi imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil general.
Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al RM (p. 4, art. 296) şi în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri.
Astfel, în art. 296 alin. 4 al CCRM: "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile".
De asemenea, în art. 5 alin. 2 din Codul funciar se prevede: "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel".
Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor - prin analogie - şi asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile) care formează domeniul public. Extinderea caracterului inalienabil şi asupra celorlalte bunuri ce aparţin domeniului public, se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes naţional, fie în interes local.
Caracterul imprescriptibil
În conformitate cu art. 296 din Codul Civil al RM, bunurile din domeniul public al proprietăţii publice este imprescriptibil, adică nu se stinge prin neuz, şi nu poate fi dobândit de terţ prin: uzucapiune şi nu se supune termenelor de prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominanţă bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil, acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp. Se instituie astfel o prezumţie de proprietate, potrivit căreia, cel care posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui.
Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public), este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât şi extinctiv.
Astfel, fiind, în ipoteza în care va fi promovată o acţiune în revendicare a unui bun, care face parte din domeniul public, aflat în posesie nelegitimă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, posesorul nu se va putea prevala de faptul că a dobândit proprietatea asupra acelui bun prin posesia lui (îndelungată, pentru imobile sau simplă, pentru mobile).
Caracterul insesizabil.
Acest caracter este specific dreptului de proprietate publică şi se exercită asupra domeniului public al statului.
Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în discuţie posibila calitate de debitor a statului.
Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele juridice - în calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare silită.
Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi totdeauna solvabil şi, drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt insesizabile.
Invocăm în susţinerea acestei opinii art. 46 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova, care dispune: „ creanţele asupra statului sunt garantate", în consecinţă, creditorii statului ne putând urmări bunurile proprietatea statului, pot urmări, pentru satisfacerea creanţelor lor exigibile, numai mijloacele băneşti ale statului pe calea înscrierii lor la buget.
De fapt, acest mod de satisfacere a creanţelor faţă de stat este mult mai avantajos pentru creditori decât urmărirea bunurilor.
În literatura de specialitate română unii autori susţin opinia că toate bunurile ce constituie proprietate publică sunt insesizabile, şi nu pot fi aplicate dispoziţiile normelor de drept comun referitoare la urmărirea silită.
[1] D. Radu, „Teoria generală a drepturilor reale”, Iaşi, 1992, pag. 436; Eugeniu Softa-Romano,”Dreptul de proprietate privată şi publică în Romînia”, Iaşi, 1993, pag. 95.