În Republica Moldova dreptul de proprietate privată a fost recunoscut în 1991 prin adoptarea Legii nr. 459-XII, Cu privire la proprietate art. 2, 12, al căreia concretizau, recunoaşterea şi conţinutul acesteia. Până atunci era recunoscut dreptul de proprietate personală care era un drept strict limitat în condiţiile legii (art. 102, 132 a CCRM vechi). Mai apoi dreptul de proprietate privată a fost recunoscut şi garantat prin dispoziţii cuprinse în Constituţia Republicii Moldova din 1994 şi în alte acte normative. Astfel, în art. 9 alin. 1 din Constituţie se prevede "Proprietatea este publică şi privată".
De asemenea, în art. 46 alin.1 al Legii fundamentale se dispune: "Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate"".
Însă, nici în Constituţie, nici în Legea cu privire la proprietate nici, în noul Cod Civil ai RM nu sa adus definiţia dreptului de proprietate privată, delimitarea lui de cel de proprietate personală, de dreptul de proprietate publică, deoarece este o noţiune nouă puţin cunoscută, o noţiune ce era ignorată în socialist.
Art. 12 al Legii nr. 459 se aduce următoarea formulare a dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată sunt bunurile, precum şi produsele activităţii intelectuale, care aparţin cetăţeanului, ca persoană fizică cu drept de posesie, folosinţă şi administrare. În literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii.
Astfel la E. Safta Romano, dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine persoanelor fizice şi juridice, statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile şi imobile exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv, şi perpetuu, prin putere şi interes propriu, în condiţiile determinate de lege.[1] Dumitru C. Florescu aduce următoarea definiţie: "Dreptului de proprietate privată este dreptul real care conferă titularului său exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele şi cu respectarea dispoziţiilor legale".[2]
Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele de ordin general, trebuie să reţinem şi faptul că acesta poate aparţine atât statului cât şi persoanelor fizice şi persoanelor juridice. De asemenea, tot ca un aspect specific, subliniem că obiectul său nu este determinat, acesta fiind constituit din orice fel de bunuri, în afara celor ce formează domeniul public al statului, care sunt expres indicate de lege.
Dreptul de proprietate privată reprezintă, în concluzie, acel drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unor bunuri - mobile sau imobile - care se află în circuitul civil în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare.
Din definiţiile aduse mai sus se observă că dreptul de proprietate privată este definit diferit şi aceste deosebiri se evidenţiază atât în dependenţă de caractere cât şi în dependenţă de subiecte. Astfel în literatura şi legislaţia română ca subiect al dreptului de proprietate privată se consideră şi statul, noi nu susţinem această opinie, deoarece considerăm că proprietatea privată poate aparţine persoanelor fizice sau unui grup de persoane fizice, persoanelor juridice create de persoane fizice sau cu participarea lor.
Dreptul de proprietate privată are unele caractere juridice pe care le are şi dreptul de proprietate publică, dar are şi unele caractere specifice numai acestei forme de proprietate.
Această diferenţiere se justifică prin faptul că dreptul de proprietate publică are ca finalitate satisfacerea intereselor titularilor săi.
În acest sens, menţionăm că destinaţia bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot face obiectul oricăror acte juridice civile. Dreptul de proprietate privată este: real; perpetuu; absolut (opozabil erga omnes); exclusiv; sesizabil; alienabil; prescriptibil.
- Caracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege şi presupune existenţa unui subiect activ determinat de la început, care îşi poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat, formând totalitatea tuturor persoanelor.
- Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceia că acest drept durează atâta timp cât există bunul, şi că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosinţă.
- Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată apare în raport cu celelalte drepturi reale şi nu în raport de exerciţiul atributelor sale, adică el nu este absolut în sine ci în esenţă, deoarece legea stabileşte anumite limite exerciţiului său, ca exemplu, art. 1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate prevede că proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător.
- Caracterul exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate privată implică, în conţinutul, său, atât posibilitatea executării tuturor atributelor de către titulari, cât şi posibilitatea dezmembrării acestora. Titularul dreptului de proprietate privată este singurul care poate exercita atributele dreptului de proprietate chiar şi când nu are bunul în posesie.
În mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta, mai întâi, în plenitudinea atributelor sale, când toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi
dispoziţia - sunt exercitate de către o singură persoană - proprietarul.
Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie şi folosinţă, acestea formând conţinutul altor drepturi reale exercitate de către alte persoane.
În acest fel se formează - ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată - alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separării atributelor dreptului de proprietate.
Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, aşa cum am mai spus, numai dreptului de proprietate privată.
- Caracterul sesizabil. Dreptul de proprietate privată spre deosebire de dreptul de proprietate publică (cu excepţia bunurilor domeniului privat) este sesizabil deoarece bunurile care formează obiectul său, când se află în patrimoniul unei persoane care, este în raport cu alta, fiind debitor, pot fi urmărite în scopul realizării creanţei creditorului.
Deci, creditorii pot urmări, când creanţa lor a devenit exigibilă, orice bun - mobil sau imobil - care se află, la momentul respectiv, în proprietatea privată a debitorului (mai puţin bunurile exceptate de lege).
De regulă, bunurile şi veniturile ce se află în proprietatea privată a unei persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.
- Caracterul alienabil. Şi acesta este un caracter specific doar dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată, indiferent de forma sa - mobiliară sau imobiliară - este alienabil, în sensul că bunurile ce formează obiectul său se găsesc în circuitul civil general.
Deci, astfel de lucruri pot face obiectul oricăror acte juridico-civile, care au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor - cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de moarte.
El are dreptul de a se folosi de acţiunile puse la dispoziţia sa, pentru a apăra dreptul său de proprietate, şi anume:
— o acţiune negatorie, şi
— o acţiune posesorie în complângere.;
El are şi anumite obligaţiuni.
- Obligaţia de a nu face nimic de natură a scădea sau îngreuia întrebuinţarea servituţii.
- El nu va putea schimba starea locurilor, ori strămuta exercitarea unor servituţi în alt loc.
[1] E. Softa – Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Iaşi, pag. 83.
[2] Mitru C. Florescu, ”Dreptul de proprietate” , Bucureşti, 2002, pag. 116.