Drept

Pentru a avea bunuri în proprietate este necesar să le dobândeşti. Există mai multe moduri sau modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate. Prin moduri de dobândire se înţeleg acele fapte şi acte juridice în baza cărora se dobândeşte dreptul de proprietate sau alte drepturi reale principale asupra unui bun. Ele sunt reglementate prin Legea nr. 459, art. 9, 15, 36, precum şi în cartea a II-a din Codul civil al RM (art. 320 şi urm.), intitulată: «Dobândirea dreptului de proprietate», fiind aplicabilă, în general, tuturor tipurilor şi formelor de drept de proprietate (prin lege, tradiţiune, ocupaţiune, accesiune, hotărâre judecătorească, posesie de bună credinţă, contract, suc-cesiune), iar unele din ele şi în ceea ce priveşte dobândirea celorlalte drepturi reale principale.

Unele din aceste moduri generale, spre exemplu, dobândirea prin posesie de bună-credinţă şi pe cale de prescripţie achizitivă (uzucapiunea), nu pot fi invocate de către o persoană fi-zică, sau de către o persoană juridică, pentru dobândirea unui bun, proprietate publică sau a altor drepturi reale principale, corespunzătoare acestui drept.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte diverse de aceia atât în legislaţie, cât şi în literatura de specialitate se evidenţiază mai multe clasificări a modurilor de dobândire a acestora. Ca exemplu, art. 320 al Codului Civll al RM, arata că dreptul de proprietate se poate dobândi prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, prin tradiţiune, accesiune sau uzucapiune şi prin hotărâre judecătorească.

În literatura de specialitate sunt prevăzute şi alte clasificări folosindu-se diferite criterii. Astfel la C. Stătescu evidenţiem următoarele clasificări.

1. După întinderea dobândirii:
2. a) moduri de dobândire universală sau cu titlu universal, atunci când dobândirea are ca obiect o universalitate juridică ori o fracţiune dintr-un patrimoniu;
3. b) moduri de dobândire cu titlu particular, când obiectul dobândirii este un anumit bun, cert şi determinat sau determinat numai în genul său.
4. 2. După momentul în care operează dobândirea:
5. a) moduri de dobândire între vii, spre exemplu, contractul;
6. b) moduri de dobândire pentru cauză de moarte, spre exemplu, succesiunea legală, legatul cuprins în testament.
7. 3. După caracterul transmisiunii:
8. a) modul de dobândire cu titlu oneros; spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare. schimbul etc.;
9. b) moduri de dobândire cu titlu gratuit; spre exemplu, donaţia, succesiunea legală, legatul.
10. 4. După situaţia juridică a bunului la data dobândirii:
11. a) modul de dobândire, originare, adică acelea prin efectul cărora proprietatea asupra unui bun se dobândeşte nemijlocit (indiferent de voinţa proprietarului), deci nu provine dintr-o succesiune juridică, adică prin transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta şi anume: confiscarea, accesiunea, ocupaţiunea, uzucapiunea, dobândirea de către stat a bunurilor fără stăpân sau vacante, dobândirea unui bun mobil prin posesia de bună-credinţă, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă;
12. b) moduri de dobândire derivate, atunci când dobândirea dreptului real principal presupune un transfer al dreptului respectiv de la o persoană la alta, adică atunci când dobândirea provine dintr-o succesiune juridică şi anume: contractul, tradiţiunea, succesiunea legală, legatul cuprins în testament, hotărârea judecătorească, atunci când este atributivă de drepturi, ori actul normativ de expropriere pentru cauză da utilitate publică, în cele ce urmează ne vom ocupa numai de unele din modrile generale de dobândire a drepturilor reale principale, deoarece celelalte, spre exemplu, contractul va fi examinat la contractele speciale în anul III, succesiunea legală şi legatul vor fi cercetate în amănunt la materia succesiunilor etc.[1]

T.Ionaşcu şi S. Brădeanu arată că mai toate modurile de dobândire a drepturilor reale principale pot fi cuprinse în modul general de dobândire care este legea şi că din enumerarea făcută de Codul civil, lipseşte dobândirea pe cale de executare silită.[2]

1. Ocupaţiunea (ocuparea), ca nou mod de dobândire a proprietăţii în Republica Moldova

Prin ocupaţiune se înţelege acel mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor care nu aparţin nimănui, adică sunt fără stăpân, deoarece nu au fost niciodată în proprietatea vre-unei persoane sau au fost, însă proprietarul le-a abandonat. Articolul 323 al CCRM consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Spre exemplu, prin ocupaţiune, se poate dobândi, apa de băut sau pentru trebuinţele casnice de la un izvor natural, vânatul şi peştele capturat în condiţiile prevăzute de lege, precum şi plantele medicinale care cresc sălbatic, orice fruct de pădure şi ciupercile care se dobândesc prin culegere.

1. Accesiunea (incorporaţiunea) şi formele ei.

Accesiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate în virtutea căruia tot ce se uneşte cu un lucru sau se încorporează în acesta devine proprietatea aceluia căruia îi aparţine lucrul la care s-a făcut unirea sau incorporaţiunea. Codul civil al RM (art. 328,329,330), reglementează mai multe forme ale accepţiunii: accepţiunea imobiliară, naturală şi artificială, accepţiunea mobiliară.

Deci, în temeiul accesiunii, proprietarul dobândeşte tot ceea ce se uneşte sau se încorporează, m mod natural sau artificial, la lucrul său.

Accesiunea nu duce la dobândirea dreptului de proprietate, când proprietatea lucrului accesoriu aparţine statului precum şi în cazul în care soţii, prin contribuţie comună, ridică o construcţie pe terenul aparţinând în exclusivitate numai unuia din ei. După cum sa accentuat şi după cum se operează în favoarea bunurilor imobile sau mobile, accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.

 1.Accesiunea imobiliară, poate fi:

• naturală, când se produce ca rezultat al unui fenomen natural, fără intervenţia faptei omului;
• industrială sau artificială, când ea rezultă din fapta omului.

Accesiunea imobiliară naturală poate apare în următoarele cazuri:

1. a) în cazul adăugirilor de teren provocate prin acţiunea apei, sub forma aluviunilor, ce se formează succesiv şi pe nesimţite, pe terenul unui proprietar riveran, care devine astfel proprietarul lor (art. 328 CCRM), fără ca prin aceasta să se aducă vre-o atingere proprietăţii publice;
2. b) în cazul avusiunii, adică porţiuni de pământ smulse brusc prin acţiunea apelor de la un teren şi alipite la un alt teren riveran. Potrivit art. 328 CCRM, dacă nu au fost revendicate în termen de un an de proprietarul fondului de la care s-au dezlipit adăugirile de pământ rămân proprietarului la care s-au alipit.

Dacă statul este proprietarul bucăţii de pământ dezlipite, revendicarea sa este imprescriptibilă, cu condiţia ca aceasta să poată fi recunoscută si identificată.

În Codul civil Român se reglementează modul de dobândire prin accesiune a animalelor şi păsărilor, astfel în cazul fixării pe un fond a unor animale şi zburătoare, semisălbatice (porumbei, albine etc.), adică vieţuitoare care trăiesc în libertate, pe fondul unde se stabilesc. Ele aparţin proprietarului fondului pe care s-au aşezat, dar numai pe timpul cât se găsesc pe acest fond şi numai cu titlu de prezumţie relativă de proprietate, cu condiţia ca această trecere să nu se fi făcut prin fraudă (art. 503 Cod civil român). Dacă animalele sau zburătoarele sunt proprietate publică, accesiunea nu va putea opera.[3]

Accesiunea imobiliară artificială, are la bază prezumţia relativă din art. 329 CCRM, conform căreia, construcţiile şi lucrările subterane sau la suprafaţa terenului, dacă au fost făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa, aparţin acestuia până la proba contrară.

Accesiunea imobiliară artificială, spre deosebire de cea naturală, rezultă din fapta omului şi, dacă aceste lucrări sunt efectuate de o persoană, alta decât

proprietarul, i se recunoaşte acelei persoane dreptul de a fi despăgubită; la fel şi în cazul când proprietarul construieşte cu materiale străine, pe terenul său.

Deci, accesiunea imobiliară artificială se datoreşte faptei unui terţ, care construieşte pe un teren străin cu materialele sale, (spre exemplu, arenda terenului public pentru construcţia casei de locuit) ori faptei proprietarului care construieşte pe terenul său, cu materiale străine.

Legea prevede două cazuri, şi anume :

1. a) proprietarul terenului a făcut construcţii sau plantaţii cu materiale aparţinând altuia, în acest caz el devine proprietarul acestor construcţii sau plantaţii, fiind însă obligat să plătească proprietarului materialelor încorporate, valoarea acestora, evaluată în momentul efectuării construcţiilor şi, eventual, o despăgubire pentru paguba cauzată;
2. b) proprietarul terenului dobândeşte prin accesiune proprietatea construcţiilor sau plantaţiilor făcute pe terenul său de un terţ, cu condiţia de a plăti acestuia o despăgubire, în acest caz, art. 329 CCRM, face deosebire după cum terţul constructor este de bună sau de rea-credinţă.

Dacă terţul constructor este de bună-credinţă (nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie că terenul este al altuia), atunci proprietarul este obligat să plătească terţului, fie valoarea materialelor şi preţul muncii, fie numai sporul de valoare a terenului prin ridicarea construcţiei sau sădirea plantaţiei.

Constructorul de bună-credinţă, devine titular al unui drept de creanţă, el având la dispoziţie o acţiune în realizarea acestui drept, putând cere, printr-o acţiune mobiliară şi personală, obligarea proprietarului fondului de a-i plăti despăgubiri potrivit art. 329 CCRM.

Dreptul constructorului de a-şi valorifica despăgubirea este un drept patrimonial care poate fi exercitat în termen de trei ani prevăzut în CCRM în cazul când constructorul foloseşte construcţia, termenul de 3 ani începe să curgă de la data când a părăsit construcţia.

 Dacă terţul constructor a fost de rea-credinţă (a ştiut sau trebuia să ştie că terenul este al altuia), atunci proprietarul are un drept de opţiune, constând în dreptul de a păstra construcţia sau plantaţia, plătindu-i constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii din momentul efectuării lucrării şi nu din momentul judecării acţiunii, sau poate să oblige pe terţul de rea-credinţă să ridice construcţia sau plantaţia, pe cheltuiala sa proprie şi cu plata unor eventuale despăgubiri pentru stricăciunile cauzate terenului. Prevederile art.329 CCRM, se aplică numai atunci când este vorba de construcţii noi,nu şi atunci când s-au făcut reparaţii sau îmbunătăţiri a unor clădiri.

Practica judiciară a admis că, în cazul în care numai o parte din construcţie se află pe terenul altuia, fără a i se fi constituit în prealabil un drept de superficie asupra acestui teren, constructorul să păstreze construcţia, dobândind, pe durata existenţei construcţiei, un drept personal de folosinţă asupra terenului respectiv în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare, plătită proprietarului, pentru paguba suferită ca urmare a folosinţei temporare a terenului său.

Acest drept personal de folosinţă, care se aseamănă cu dreptul de folosinţă al chiriaşului asupra terenului, pe care se află locuinţa închiriată, nu constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate.

În cazul când constructorul este statul, el va dobândi asupra construcţiei sau plantaţiei respective un drept de superficie având obligaţia de a plăti o despăgubire corespunzătoare proprietarului terenului.

Indiferent dacă constructorul este de bună sau de rea-credinţă şi proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, atunci terţul constructor devine un creditor, el dobândind împotriva proprietarului terenului, un drept de creanţă în despăgubire, prescriptibilă în termen de 3 ani, socotit de la data când proprietarul terenului ridică pretenţii asupra construcţiei sau plantaţiei respective; până la achitarea despăgubirilor cuvenite, constructorul are un drept de retenţie asupra lucrurilor făcute pe terenul altuia.

2. Accesiunea mobiliară (art. 330 CCRM) apare atunci când bunurile mobile aparţin la doi proprietari diferiţi, iar despărţirea acestora nu se poate face fără a sacrifica unul din ele. În toate cazurile, proprietarul bunului principal devine, în virtutea accesiunii, proprietar şi al bunului mai puţin important unit cu primul, având obligaţia de a plăti despăgubiri corespunzătoare.

Literatura de specialitate evidenţiază că accesiunea mobiliară este de trei feluri: adjuncţiunea, specificaţiunea şi amestecul (confuziunea).[4]

1. a) Adjuncţiunea înseamnă unirea a două bunuri mobile, aparţinând unor proprietari diferiţi, ce formează un singur tot, dar care rămân totuşi distincte şi pot fi recunoscute, nepierzându-şi individualitatea, spre exemplu, rama unui tablou şi tabloul însuşi. Aceasta este reglementată de p.1 al art. 330 CCRM.

Proprietarul bunului considerat principal dobândeşte, în principiu, proprietatea bunului accesoriu, cu obligaţia de a plăti acestuia din urmă preţul bunului accesoriu.

1. b) Specificaţiunea apare în cazul în care o persoană produce prin munca sa, un lucru nou, cu materiale aparţinând altuia, spre exemplu, confecţionarea unei haine de piele, în acest caz p. 4 al art. 330 CCRM, dispune că proprietatea va fi atribuită proprietarului materialelor sau lucrătorului, după cum elementul care predomină în compunerea lucrului nou, este materia sau munca, fiecare trebuind să-1 despăgubească pe celălalt, după caz, cu valoarea lucrului sau preţul cuvenit muncii. Prestarea de către o persoană a muncii pentru construcţia unei case, pe terenul şi cu materialele proprietate a altei persoane, conferă prestatorului, în contra proprietarului, un drept de creanţă egal cu valoarea manoperei, iar nu un drept real asupra clădirii însăşi.[5]

Când materialele sunt ale statului, lucrul nou format va apar-ţine acestuia, cu obligaţia de a despăgubi pe cel ce 1-a făcut.

1. c) Confuziunea înseamnă amestecul sau unirea a două lucruri, aparţinând mai multor proprietari, formându-se un lucru nou, fără a se mai putea distinge şi recunoaşte partea fiecăruia, spre exemplu, amestecul a două lichide, topirea a două metale etc.

Proprietarul lucrului principal va deveni proprietarul lucrului nou, rezultat din amestec, având însă obligaţia de a plăti celuilalt proprietar preţul bunului său (p. 2 al art. 330 CCRM). Dacă bunurile sunt echivalente, lucrul, obţinut din amestec devine comun, coproprietarii putând cere împărţeala. în cazul în care materialele

statului s-au amestecat cu materialele altuia, statul are dreptul de a cere, dacă acest lucru este posibil, separarea materialelor, în caz contrar, bunul nou format prin amestec aparţine statului.

1. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă - modalitate nouă de dobândire a dreptului de proprietate.

Unul din cele mai noi şi importante moduri de dobândire a dreptului de proprietate este uzucapiunea. Deşi este reglementată în noul CCRM, nu este adusă o definiţie. în literatura de specialitate uzucapiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale imobiliare prin efectul unei posesii prelungite a unui bun în intervalul de timp prevăzut de lege.[6] Noi considerăm că uzucapiunea este modul dobândirii a unui drept de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, de către un dobânditor de bună credinţă, prin folosirea îndelungată în intervalul de timp prevăzut de lege. Deci, reieşind din definiţia de mai sus desprindem următoarele caractere ale uzucapiunii: posesie îndelungată în termen achizitiv; posesorul să fie de bună credinţă; posesia să fie utilă.

Posesia prelungită duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, cu excepţia celor care nu sunt în circuitul civil general.

Uzucapiunea poate fi de mai multe feluri, în funcţie de timpul prevăzut de lege, şi anume:

Punctul 1 al art.332 CCRM prevede uzucapiunea imobiliară care apare după folosirea bunului în termen de  15 ani.

Articolul 333 CCRM reglementează uzucapiunea mobiliară, termenul folosirii fiind de 5 ani.

În legislaţia altor state termenele uzucapiunii sunt mai mari şi mai variate. Astfel, Codul civil român prevede:

Uzucapiunea de 30 ani, în situaţia în care posesorul nu posedă, în baza unui just titlu, indiferent dacă este de bună sau de rea credinţă. În acest caz, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real principal prin uzucapiune de 30 de ani, trebuie să dovedească în deplinirea condiţiilor,

Uzucapiunea de 10 pînă la 20 ani, cînd posesorul posedă un bun imobil în baza unui just titlu şi este de bună credinţă ( art.1895 Cod civil român). Orice act juridic translativ de proprietate (vînzarea, donaţia, schimbul, legatul cu titlu particular), cînd emană de la altul decît de la adevăratul proprietar, constituie un just titlu, chiar şi succesiunea este un just titlu(nu şi certificatul de moştenitor ).[7]

Prin bună-credinţă în această materie potrivit art. 331 CCRM, se înţelege credinţa posesorului că cel de la care a dobândit bunul imobil avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea. Deci, buna-credinţă se va analiza nu numai în raport cu credinţa greşită a posesorului cu privire la calitatea de proprietar a celui de la care a primit bunul, dar şi în raport cu necunoaşterea cauzelor de anulabilitate care ar putea vicia titlul translativ de proprietate. Este suficient ca buna credinţă să fi existat în momentul dobândirii bunului imobil respectiv, dacă ulterior posesorul îşi dă seama de greşeala sa, acest lucru nu are nici o importanţă. Fiind elemente distincte, buna credinţă se prezumă totdeauna, pe când justul titlu trebuie să fie dovedit de cel ce îl invocă.

Punctul 2 al art. 331 CCRM prevede că dobânditorul de bună credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor furate, pierdute sau eşit în alt mod din posesia proprietarului contra voinţei acestuia.

Din cele expuse mai sus aţi observat că uzucapiunea este strâns legată de termen care se numeşte termen de prescripţie achizitivă. CCRM nu defineşte termenul acesta, noi considerăm că termenul de prescripţie achizitivă este acel termen care include perioada de timp stabilită de lege pentru folosirea cu bună credinţă a bunului, la expirarea căruia el poate trece în proprietatea folositorului.

CCRM nu reglementează modul de calculare a termenului de prescripţie achizitivă în schimb prevede modalităţile de întrerupere. Art. 336 CCRM prevede că:

1. Cursul termenului de prescripţie achizitivă se întrerupe în perioada când este suspendată scurgerea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii de revendicare;
2. Cursul termenului de prescripţie achizitivă se întrerupe dacă a fost înaintată o acţiune de revendicare faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit;
3. În cazul cînd a fost întrerupt termenul de prescripţie extintivă.

Întreruperea se produce ca urmare ca apariţie a unui fapt care  înlătură permanenţa posesiei şi inacţiunea proprietarului, făcând inutil timpul ce sa scurs  sau un fapt care  şterge prescripţia începută înainte ca aceasta să se fi ivit în aceste cazuri, este necesar ca o nouă prescripţie integrală să înceapă să curgă.

d .Hotărârea judecătorească.

CCRM art. 320 prevede ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate şi Hotărârea judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate. Ca excepţie de la regula generală, conform căreia hotărârile judecătoreşti au un caracter declarativ de drepturi, există şi cazuri când o hotărâre judecătorească are un caracter constitutiv (atributiv) de drepturi, spre exemplu, în materie de executare silită imobiliară, care ia sfârşit printr-o ordonanţă de adjudecare, situaţie în care adjudecatarul bunului vândut la licitaţie publică dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestuia, prin hotărâre judecătorească.

1. Succesiunea.

Este imposibil să nu se menţioneze cea mai clasică şi veche modalitate de dobândire a dreptului de proprietate ca succesiunea, care este comună ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, atât pentru proprietatea publică, cât şi pentru cea privată. Succesiunea este un mod derivat de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale, prin transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, care au aparţinut defunctului, către moştenitori, fie în baza legii, fie în temeiul ultimei voinţe a celui decedat, exprimată în mod expres, prin legatele cuprinse într-un testament. Dobândirea dreptului de proprietate publică are loc în cazul succesiunii vacante (art. 1515 CCRM).

[1] C. Stătescu, C. Bârsan. Drept civil. Drepturi reale.Bucureşti,1988, pag. 829-830.

[2] T. Ionaşcu, S. Brădeanu, „Drepturi reale”, Bucureşti,1995, pag. 173.

[3] C. Stătescu, operă citată, pag. 836;Genova Vrabie, T. R. Popescu, Dreptul civil, Bucureşti,1994, pag. 102.

[4] T. R. Popescu, operă citată, pag. 103.

[5] Revista Română de drept, 1978, nr.3, pag. 61.

[6] C. Stătescu, C. Bârsan, operă citată, pag. 275.

[7] Ibidem, pag. 847.