Incontestabil, dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial a beneficiat întotdeauna de o protecţie specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor de drept conţin dispoziţii privind ocrotirea dreptului de proprietate. Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate, precum şi celelalte drepturi reale principale.[1]
În dependenţă de diferite criterii mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate se împart în mai multe categorii. În literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele feluri: mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) şi mijloace juridice specifice (sau directe).
Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte constituie acele acţiuni civile care se fundamentează pe drepturile de creanţă. Ceea ce este caracteristic acestor mijloace constă în faptul ca ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real în această categorie sunt incluse acţiuni care provin din neexecutarea contractelor, acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, acţiunile izvorâte din cvasicontracte, acţiunile în nulitate sau anulare, acţiunile în rezoluţiune sau reziliere, etc. Fundamentul acestor acţiuni îl constituie dreptul de creanţă.
Şi mijloacele de drept obligaţional pot contribui la protecţia dreptului de proprietate, deoarece „trebuie să se ţină seama de corelaţia ce există între drepturile reale şi cele de creanţă, de rolul pe care îl are dreptul de proprietate în determinarea conţinutului tuturor celorlalte drepturi patrimoniale, inclusiv a celor de creanţă, precum şi de funcţiile pe care le-au de îndeplinit m dreptul civil, raporturile de obligaţii".[2]
Mijloace juridice specifice sau directe de protecţia dreptului de proprietate constau în acele acţiuni care îşi au fundamentul direct pe dreptul de proprietate sau pe faptul posesiunii unui imobil.
Asemenea acţiuni se împart în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.
Acţiunile petitorii sînt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Se includ în categoria acestor acţiuni: acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii, acţiunile de grăniţuire, acţiunile negatorii, : acţiunile în prestaţie tabulară.
Acţiunile posesorii sînt acele acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui imobil.
Distincţiile dintre acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii constau în următoarele:
- în timp ce acţiunile petitorii vizează însuşi fondul dreptului, acţiunile posesorii urmăresc doar protecţia posesiei;
Hotărârea judecătorească obţinută nu constituie un titlu de proprietate serveşte doar la înscrierea în cartea funciară a unui drept real.
- acţiunile petitorii pot fi promovate numai de titularul dreptului real contestat sau încălcat, pe când acţiunile posesorii vor : putea fi intentate de posesor, indiferent daca acesta este sau nu : proprietarul imobilului.
Acţiunile petitorii, cea mai importantă dintre ele este acţiunea m revendicare, aşa încât, în continuare, o vom analiza atât din perspectiva doctrinii juridice, cât şi a jurisprudenţei.
Referitor la celelalte acţiuni petitorii, vom contura doar câteva aspecte.
Acţiunea în grăniţuire (art. 584 Cod Civil) este acea acţiune prin care se solicită unei instanţe judecătoreşti să determine, prin semne exterioare, întiderea a două fonduri învecinate. Instanţa supremă a stabilit în acest sens, că "Acţiunea în grăniţuire este o acţiune petitorie, întrucât are ca scop delimitarea proprietăţilor limitrofe".[3] Spre exemplu, această acţiune poate fi înaintată la noi în temeiul prevederilor articolului 356 CCRM care reglementează proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor comune în care prevede că orice zid, şanţ sau altă despărţitură între doua terenuri care se află în intravilan este prezumată a fi în proprietatea comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu dintr-un semn de necomunitate conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comuna nu a devenit proprietatea exclusivă prin uzucapiune. Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun accesoriu înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decât o dată cu dreptul asupra terenului.
Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea celorlalte drepturi reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute), în cazul în care o altă persoană împiedică exercitarea acestor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Caracterul petitoriu al acestor acţiuni rezidă din faptul că ele pun în discuţie însuşi dreptul real, care constituie fie dreptul de proprietate, fie un dezmembrământ al acestuia.
Acţiunea negatorie este acea acţiune reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie.
Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune reală prin care persoana îndreptăţită să-şi intabuleze un drept real imobiliar în cartea funciară, poate solicita instanţei judecătoreşti să hotărască înscrierea acelui drept în cartea funciară, dacă cei obligaţi refuză să dea înscrisul necesar pentru strămutarea sau constituirea dreptului respectiv în favoarea sa.
În conformitate cu articolul 374 CCRM apărarea dreptului de poprietate asupra buinurilor soţilor se face în condiţii generale în temeiul revendicării de către proprietar a bunurilor sale. Astfel, proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia. Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru care poseda are dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept superior facă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol. De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea credinţă de la momentul dobândirii posesiunii, posesorul răspunde faţă .de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv. În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în modul corespunzător prevederile art. 307, 310-312 CCRM. Dacă a dobândit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, posesorul răspunde faţă de proprietar în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală. Acest articol se referă la dreptul de apărare comun al soţilor.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece poate fi promovată împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. Caracterul real al dreptului de proprietate se transmite şi acţiunii în revendicare prin care este apărat dreptul.
Acţiunea în revendicare are un caracter petitoriu, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate. Aceasta şi deosebeşte acţiunea în revendicare de acţiunea posesorie sau acţiunea care se întemeiază pe un drept de creanţă.
Acţiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.[4] Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aşa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acţiunea în revendicare, în acest sens, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că „dispoţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”.
Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună credinţă, dreptul de proprietate al proprietarului iniţial s-a stins şi el nu v-a mai putea avea câştig de cauză într-o acţiune de revendicare.
Cel care revendică un bun mobil sau imobil trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului, cu alte cuvinte, să facă dovada dreptului său de proprietate.
[1] E. Softa – Romano, operă citată, pag. 337.
[2] Dumitru Lupulescu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi”, Bucureşti,2000, pag. 197.
[3] C. Bîrsan ,Drept civil. Drepturile reale, bucureşti,2001, pag.34.
[4] T. Ionaşcu, S. Brădeanu, operă citată, pag. 192.