Dreptul la viaţă al oricărei persoane prezintă interes atât faţa de persoana vizată, cât şi pentru apropiaţii săi, pentru societate în general, într-o măsură mult mai mare decât orice alt drept al unei persoane.[1]Dreptul la viaţă are o natură duală care se concretizează în stingerea întregii societăţi, ca formă socială atunci când dreptul la viaţă este încălcat, pe când nerespectarea oricărui alt drept fundamental protejat de Convenţie are drept urmare diminuarea calităţii vieţii.
Care este conţinutul dreptului la viaţă? Datoria statului de a garanta acest drept este enunţată cu claritate în majoritatea instrumentelor internaţionale: statul trebuie să adopte o legislaţie care să asigure protecţia vieţii, iar toate atingerile aduse acesteia să fie sancţionate din punct de vedere penal. Dacă obligaţia statului de a asigura protecţia dreptului la viaţă pe calea unor măsuri legislative pare destul de clară, nu acelaşi lucru se poate spune în ce priveşte prevenirea unor atingeri aduse dreptului la viaţă. Este evident că statul nu poate asigura o pază efectivă fiecărui cetăţean, o bună parte din protejarea împotriva pericolelor fiind lăsată la vigilenţa indivizilor.
Dreptul la viaţă îmbracă două forme esenţiale, un interes personal, al fiinţei umane şi un interes al societăţii, în general extrem de puternic.[2]Astfel există două interese distincte în ceea ce priveşte ocrotirea vieţii umane.
- dreptul personal la viaţă
Interesul personal este cel ce se află într-o legătură indispensabilă de persoana în cauză, este cel ocrotit între cele două momente primordiale ale vieţii persoanei, momentul apariţiei acelei persoane, respectiv momentul decesului acesteia.
Dreptul personal la viaţă ia naştere la momentul în care fiinţa umană apare, ca şi persoană.Trebuie subliniat că acest moment nu trebuie confundat cu momentul naşterii persoanei, pentru că el se situează undeva anterior acestui punct, fiind momentul la care fătul ar supravieţui în mod independent de mama sa, care îl poartă.[3] Conform condiţiei viabilităţii, fetusul are capacitatea de a trăi singur, de a supravietui independent de ceea ce-l poartă astfel încât el nu mai este o parte a corpului unei persoane, ci este o existenţă umană care se bucură de protecţie.[4]
Potrivit deciziei Roe vs.Wade, reluată apoi la un interval scurt în decizia Doe vs.Bolton, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a tranşat problema afirmând că niciun drept nu e mai presus decât dreptul persoanei asupra posesiei controlului propriei persoane. Totodată a evidenţiat faptul că acest drept nu este unul absolut, instanţa stabilind faptul că în primele două semestre ale sarcinii mama este liberă să avorteze, însă cu respectarea anumitor condiţii.[5]
Aşadar, dreptul personal la viaţa ia fiinţă de la apariţia persoanei umane, deci ulterior concepţiei, însă anterior naşterii, iar acest moment îl reprezintă începutul celui de-al treilea trimestru al sarciniii, conform condiţiei viabilităţii.
Se poate observa că între momentul procreării şi momentul apariţiei persoanei nu există un drept personal la viaţă, ci doar un drept detaşat la viaţă , acesta din urmă beneficiind de protecţia societăţii. În cel de-al treilea semestru al sarcinii apare şi dreptul personal la viaţă, drept care se bucură de protecţie din partea legiuitorului şi a organelor judiciare cu atât mai mult cu cât în acest moment apare activitatea cerebrală la nivelul fetusului, fapt care consolidează necesitatea unei protecţii ştiinţifice.[6]
Curtea a exprimat clar principiul potrivit căruia fătul beneficiază de un drept la viaţă, însă subordonat dreptului femeii de a avorta. Totuşi, există o recomandare a Consiliului Europei, în sensul recunoaşterii dreptului la viaţă al fătului încă din momentul concepţiei. ( Recomandarea europeană nr.874 din 3-4 octombrie 1979).[7]
- dreptul detaşat la viaţă
Acest drept reprezintă practic dreptul societăţii de a avea membri, de a le proteja viaţa, pentru ca ea să evolueze şi implicit să supravieţuiască. Momentul de la care acest drept beneficiază de protecţie este cel al concepţiei deoarece embrionul nu poate fi privit ca un „lucru", ci ca o „persoană potenţială ".[8]
Există situaţii când statul poate fi obligat să adopte măsuri, când ar fi vorba de protecţia unor colectivităţi dintr-o anumită zonă sau localitate, ameninţate de un dezastru iminent, cunoscut de autorităţi. O protecţie rezonabilă a indivizilor împotriva atentatelor teroriste reprezintă obligaţia care a fost asumată, cu toată seriozitatea, de numeroase ţări după atentatele din 11 septembrie 2001.[9]
Obligaţia statului nu se opreşte numai la asemenea situaţii. Într-o speţă privind Asociaţia „X" împotriva Marii Britanii, judecată în 1978, a fost luată în discuţie situaţia unui accident produs în cursul unei campanii publice de vaccinare, care a costat viaţa a doi copii. Comisia Europeană a Drepturilor Omului - competentă la timpul respectiv - a considerat că art.2 alin.1 din Convenţie urma să fie aplicat, deoarece el impune statului nu numai îndatorirea de a nu admite atingeri intenţionate la adresa vieţii, ci îl obligă totodată şi să ia măsurile potrivite pentru protejarea vieţii. Comisia Europeană a apreciat că în cazul respectiv au fost adoptate măsurile necesare şi, prin urmare, nu a existat o încălcare a Convenţiei.[10]
Forţa interesului detaşat creşte începând de la momentul apariţiei embrionului uman, fiind foarte redusă la început deoarece probabilitatea supravieţuirii este foarte redusă, însă ea se menţine treptat, până la momentul naşterii, moment la care potenţialitatea vieţii este sigură.
Cele două interese, dreptul personal şi dreptul detaşat compun dreptul la viaţă, drept ce creează atât în sarcina fiinţei umane, cât şi în sarcina societăţii multiple obligaţii reciproce, pentru ca acest drept suprem să se bucure de o adevărată protecţie. Aceste două interese, deşi sunt părţi componente a unui drept absolut, intangibil pot fi subiectul unor atingeri, fie voluntare, fie non-voluntare, după cum persoanei căreia îi este recunoscut dreptul la viaţă este sau nu de acord cu atingerea adusă vieţii sale.
[1] Radu CHIRIŢĂ, op.cit., p.52.
[2]Ibidem.
[3] Radu CHIRIŢĂ, op.cit. p.56.
[4] Radu CHIRIŢĂ, „Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal'' în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 2/2001, p.130.
[5]Ibidem.
[6] Radu CHIRIŢĂ, op.cit., p.56.
[7] Nasty Marian VLĂDOIU, Protecţia constitutională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice, ed. Hamangiu, 2007, p.14.
[8] CEDO, cauza Evans contra Regatului Unit, decizie din 07.03.2006
[9] Cătălina Năstase, Dimensiuni şi implicaţii juridice ale dreptului la viaţă, în
http://www.legaladviser.ro/article/6061/Dimensiuni-si-implicatii-juridice-ale-dreptului-la-viata. 19 mai 2010
[10] Ibidem