Principalii factori favorizanti ai globalizarii sunt:
- liberalizarea comertului international si a fluxurilor de capital,
- dereglemetarea diverselor sectoare de activitate in tot mai multe tari,
- reducerea semnificativa a costurilor transportului si comunicatiilor,
- progresele revolutionare din sfera IT, care au facut posibila digitalizarea aspectelor legate de proiectare, productie si marketing, localizand aceste functii in zone diferite,
- disponibilitatea unui mare numar de muncitori, ingineri si alte categorii de specialisti in tari cu salarii reduse.
Este de actualitate intrebarea: in ce masura globalizarea va uniformiza evolutia companiilor, fortandu-le sa adopte strategii de dezvoltare similare ?
Exista o diversitate de raspunsuri la aceasta problema, care contureaza de fapt si previziunile privind evolutia globalizarii economice, si care isi au originea in doua conceptii diferite privind evolutia societatii, respectiv modelul convergentei si modelul diversitatii nationale a capitalismului.
Modelul convergentei deriva din teoriile economice clasice, de la David Ricardo, din secolul al XVIII-lea, pana la Paul Samuelson, in prezent, referindu-se la “avantajele comparative” si “factorii egalizarii preturilor”, atunci cand munca si capitalul se transfera usor peste granite, iar marfurile si serviciile in care acestea se regasesc se misca nestingherite pe plan international. Rezultatul consta in egalizarea salariilor, ratelor dobanzii si preturilor in toate tarile participante la fluxurile internationale de comert si investitii.
Indiferent de cauzele puse la baza globalizarii (triumful politicilor neoliberale, liberalizarea pietelor financiare si dereglementarea sectorului utilitatilor publice, schimbarile produse in regulile si tehnologiile disponibile, avand ca rezultat reducerea barierelor din calea schimburilor internationale), teoreticienii modelului convergentei privesc globalizarea ca pe un proces riguros si ireversibil, care va genera convergenta sistemelor de productie si distributie. Firmele care produc aceleasi tipuri de marfuri si concureaza intre ele pe piata mondiala, se vor dezvolta pe traiectorii tehnologice similare.
Adeptii modelului diversitatii nationale a capitalismului pornesc de la particularitatile sistemelor economice ale diverselor natiuni si sustin ca globalizarea va avea efecte diferite asupra diverselor societati.
Ideea modelelor nationale ale capitalismului a fost lansata in anul 1991 in lucrarea “Capitalism vs. Capitalism” a francezului Michel Albert[1]. Acesta a sustinut ca exista doua modele de baza ale capitalismului: modelul germano-japonez si modelul anglo-american.
La momentul respectiv modelul germano-japonez parea ca functioneaza mai bine, Michel Albert oferind urmatoarele explicatii:
- orizonturile lungi de timp ale managerilor si investitorilor germani si japonezi, spre deosebire de investitorii din SUA si Anglia care sunt interesati, in primul rand, de randamentele trimestriale si castigurile pe termen scurt;
- relatiile de cooperare intre muncitori si patroni;
- abilitatea de a realiza produse de inalta calitate si diversitate, si nu produse standardizate, specifice productiei de masa americane.
Liantul acestor sisteme economice este constituit de normele de solidaritate sociala intarite in Germania de sindicate puternice, iar in Japonia de sistemul angajarii pe viata in companiile mari.
Spre deosebire de acest model, in SUA si in Anglia, pietele si relatiile sunt configurate de contracte, ca instrumente primordiale de organizare economica. Acestea creaza o flexibilitate a pietei muncii si nu obliga sistemul educational si de training la o sincronizare cu cerintele locurilor de munca. Sistemul de productie este mai degraba inflexibil, cu rezultate mai bune pentru seriile lungi de fabricatie, decat pentru produsele de nisa. Pietele de capital functioneaza foarte bine in directionarea resurselor financiare catre noi activitati. Aceste tari exceleaza in inovatie si beneficiaza de un larg accept public in privinta situatiilor de restructurare.
Se accepta, desigur, o multitudine de diferente intre tari, induse de cultura, traditii, sisteme legale si optiuni politice, dar se considera, in acelasi timp, ca se poate delimita doar un numar restrans de coordonate pentru dirijarea economiei capitaliste, precum:
- alocarea resurselor intre muncitori, manageri si investitori,
- organizarea productiei, cercetarii si dezvoltarii,
- educarea fortei de munca,
- incurajarea inovatiei,
- finantarea investitiilor.
Venind in intampinarea lui Michel Albert, profesorii Peter Hall (Harvard) si David Saskice (Duke) arata ca functiile dirijiste ale statului capitalist sunt abordate diferit in urmatoarele doua tipuri de economii:
- economii de piata liberalizata, precum Anglia si SUA, in care alocarea si coordonarea resurselor se face preponderent prin piata;
- economii de piata coordonata, precum Germania si Japonia, unde rezolvarea principalelor aspecte se face prin negociere, relatii pe termen lung si alte mecanisme non-piata.
Autorii sustin ca cele doua tipuri de economii genereaza companii cu valente si slabiciuni foarte diferite si care, chiar daca activeaza in acelasi sector si produc aceleasi marfuri, cu tehnologii identice, isi vor organiza, cel mai probabil, afacerea intr-un alt mod. Astfel, firmele din economiile de piata liberala si cele din economiile coordonate nu vor reactiona in acelasi fel la provocarile globalizarii, deoarece specificul national va fi un factor puternic de influenta.
Companiile din economiile de piata coordonata sunt obisnuite sa gaseasca resursele necesare pe plan intern, in baza sistemului existent de relatii si, de aceea, sunt mai putin inclinate sa caute solutii in afara tarii. In schimb, firmele din economiile de piata liberalizata, mai putin dependente de relatiile autohtone in procurarea activelor vitale si mai versate in utilizarea pietelor pentru achizitionarea acestor resurse, sunt mai pregatite pentru procesele de fragmentare a lantului valorii si pentru outsourcing.
In anul 2005, in urma unui studiu[2] ce a acoperit perioada anilor 1999-2004, un grup de cercetatori de la MIT a incercat, pornind de jos in sus, respectiv de la analiza strategiilor puse in practica de un mare numar de firme, sa valideze unul sau altul dintre cele doua modele, al convergentei sau al diversitatii nationale a capitalismului. Pentru ca testul sa fie mai dur, studiul s-a concentrat atat pe industrii tehnologic-rapide (fast-tech), cat si pe industrii tehnologic-lente (slow-tech), care au resimtit cele mai intense presiuni concurentiale (industria electronica, auto si componente auto, textila si de imbracaminte), si care pot separa parti din compania- mama, spre a le relocaliza peste hotare.
Cocluziile studiului au fost foarte diferite de previziunile celor doua modele. Desi fiecare contine doza sa de adevar, acesta este prea generalizant, doarece analiza porneste de la nivel macroeconomic, respectiv functionarea economiilor nationale, si se incearca a se deduce modul in care firmele si indivizii vor reactiona la anumite constrangeri, in loc sa studieze chiar modul in care acestea reactioneaza efectiv.
Autorii studiului propun un nou model de abordare si intelegere a globalizarii, denumit “modelul acumularilor dinamice” (dynamic legacies model), deoarece porneste de la nivelul firmei si al acumularilor ei de resurse, ce au fost configurate de experienta ei anterioara. Prin resurse se intelege nu numai componenta lor materiala, dar si stocul de experienta, calificare, talente umane, capacitati organizationale si eficienta institutionala.
Succesul unei firme depinde de modul in care ea isi modeleaza si isi reorganizeaza resursele intr-o economie deschisa. Desigur insa, ca la fel de importante ca si particularitatile rezultate din experienta trecuta a firmei sunt si caracteristicile imprimate in ADN-ul firmei, de apartenenta la un anumit tip de societate.
Incercand sa defineasca globalizarea, echipa de cercetatori de la MIT isi stabileste ca punct de pornire firma, considerand ca fenomenul globalizarii reprezinta rezultatul concret al zecilor de milioane de decizii privind transferul competentelor si activelor in strainatate, precum si al celor privind procurarea de competente si active din strainatate.
Strategia de globalizare a oricarei firme poate fi privita ca fiind doar o combinatie de variante privind reorganizarea si relocarea acesteia, in sensul de a determina ce activitati sa ramana in companie si care trebuie sa fie cedate altor firme, ce activitati sa ramana in tara si care sa fie relocalizate in strainatate.
Globalizarea este, in consecinta, rezultatul deciziilor manageriale curente privind distribuirea intre companii si intre diferitele locatii posibile ale activitatilor conexe cercetarii-dezvoltarii, productiei , logisticii, vanzarilor si serviciilor post-vanzare.
Posibilitatile si variantele de reorganizare si relocare ale activitatilor firmei sunt destul de variate, si chiar daca presiunile identificate de teoreticienii convergentei sunt reale, ele nu impun o singura strategie de succes, nici chiar pentru firmele ce activeaza in acelasi domeniu. O analiza devine mai pertinenta atunci cand incercam sa estimam viitorul unei firme, nu atat din conjunctura de ansamblu a sectorului respectiv, cat mai degraba din observarea resurselor de care dispune si a modalitatilor in care firma le dezvolta si le orienteaza.
[1] Michael Albert, Capitalism vs. Capitalism, New York: Four Wall Eight Windows, 1993 [1991].
[2] “Globalisation Study” (2005), Industrial Performance Center at MIT