Drept

Mecanismul de formare, organizare şi funcţionare a vieţii sociale, îndeosebi a celei politice, impune cunoaşterea şi înţelegerea a tuturor componentelor sis­te­mului politic: instituţionale; culturale; normative; comunicaţionale şi funcţio­na­le. Regimul politic reprezintă modul de organizare şi funcţionare a sistemului po­litic. Cu alte cuvinte, regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi proce­de­elor utilizate de putere în procesul de conducere. Natura regimului politic, fo­r­ma sa de exprimare în practica socială este rezultatul raporturilor dintre clase, gru­puri sociale, partide, formaţiuni politice, reflectând nivelul drepturilor şi li­be­r­tăţilor cetăţeneşti existente într-un stat.

Fără a insista asupra opiniilor ce se referă la definiţia şi tipologia regimului politic, vom analiza evoluţia acestuia din perspectiva ştiinţei dreptului constitu­ţi­onal, bazându-ne pe distingerea funcţiei legislative de cea executivă şi pe exp­li­caţia coabitaţiei acestora. Singura precizare ce s-ar cere este faptul că, dacă une­ori unele elemente ale regimului politic se suprapun într-o măsură sub anu­mite aspecte cu cele ale formei de guvernare sau ale structurii de stat, prin ace­a­s­ta ele nu-şi pierd identitatea, originalitatea de laturi definitorii ale regimului politic. Astfel natura regimului politic este determinată de raportul dintre regi­mul respectiv şi cetăţeni [1, 93-94].

Din primele momente ale întruchipării vieţii constituţionale, regimul politic devine reglementat în forme juridice concrete, care evoluează treptat de la o eta­pă istorică la alta. Cele două modele constituţionale principale: modelul englez şi cel nord-american, preluate de multe state, au urmărit stăpânirea abuzurilor guvernanţilor pentru a pune bazele unei societăţi libere pentru cei guvernaţi. Ple­dând acelaşi scop, aceste două modele se deosebeau între ele din clipa în ca­re se punea problema alegerii modalităţilor concrete de realizare al acestuia. Fe­nomenul continuu de dezvoltare şi perfecţionare a constituţiilor statelor a dove­dit, fără îndoială, o îmbogăţire permanentă a prevederilor şi normelor cons­ti­tu­ţi­o­nale, raportate la cerinţele inedite ce apar în viaţa societăţii. Astfel, s-a realizat ideea Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului care susţinea că, nu exisă constituţie dacă ea nu cunoaşte o garanţie a drepturilor individuale şi nu consacră interesele societăţii care o acceptă. Cunoscutul principiu latin ,,ubi so­cietas ibi jus” îşi dovedeşte permanent actualitatea şi pe planul implicării juri­di­cului în reglementarea şi direcţionarea fenomenelor sociale.

Pe de altă parte nu este mai puţin adevărat că şi procedura tehnicilor consti­tu­ţionale s-a îmbogăţit şi s-a diversificat evolutiv. Principiul lui T.Payne, care es­ti­ma că ,,o constituţie este bună numai când poate fi purtată într-un buzunar” es­te dezminţit de conţinutul tot mai amplu al constituţiilor moderne,elaborate în ultimii ani în care sunt reflectate fenomene sociale caracteristice timpului. Nici te­hnica legislativă nu a rămas în afara timpurilor, iar procedeele de interpretare şi redactare a textelor au devenit cu totul altele decât cele existente în secolele tre­cute. Interesul faţă de acest subiect poate fi explicat prin faptul că, apariţia unei constituţii reflectă pe lângă cele menţionate şi o formă a gândirii juridice a epocii date care încearcă să interpreteze fapte, să cerceteze evenimente.

Prin esenţa sa constituţiile reflectă modalitatea prin care puterea politică es­te organizată într-o ţară determinată, în strânsă legătură cu situaţia drepturilor şi libertăţilor democratice. În ceea ce priveşte relaţia dintre regimul politic şi regi­mul constituţional, aceasta poate fi înţeleasă foarte bine deoarece orice societate politică, prin însuşi faptul că implică o sferă publică, de relaţii, este o societate po­litică. Indiferent de regimul pe care o asemenea societate l-ar avea – tribal, pa­triarhal, patrimonial sau etatic – ea trebuie să accepte în mod necesar anumite cu­tume, anumite principii, precum şi anumite reguli care îi orientează activitatea po­litică într-un anumit sens, determinând natura regimului [2, 331].

In opinia lui J.Freund orice colectivitate politică comportă, prin natura sa, o co­nstituţie chemată să reglementeze forma puterii, principiile succesiunii, rapor­tu­rile dintre membrii colectivităţii şi autorităţi. Într-un sens larg, deci, ideea de co­nstituţie, concepută ca organizare politică, este aceeaşi pentru toate tipurile de re­gimuri, indiferent dacă este posibil sau nu a se face o distincţie absolută între ele, cum s-ar putea efectua o democraţie, mai uşor, între sistemul patriarhal şi im­periu, sau între democraţie şi tiranie. Desigur, legea fundamentală a statului, v-a reflecta în cel mai înalt grad tipul de structuri şi mecanisme politice, lega­li­zând într-o formă sau alta mecanismele de exercitare a puterii. Un regim politic autarhic şi antidemocratic va avea, fireşte, o constituţie ce va restrânge dreptu­ri­le şi libertăţile democratice, exagerând în acelaşi timp rolul autorităţilor şi stabi­lind prea puţine posibilităţi de control a acestora din partea cetăţenilor. Regimul p­o­litic pe deplin democratic şi ataşat realmente ideii statului de drept se va ref­le­cta însă într-o largă paletă de garanţii constituţionale, în mecanisme sigure şi efi­ciente de garantare a drepturilor omului. Printre acestea se vor număra un sis­tem de instituţii chemate să asigure preeminenţa participării cetăţenilor la con­du­cere, dreptul acestora de a-şi spune cuvântul în problemele fundamentale ale statului, de a-şi alege şi de a-şi demite reprezentanţii, precum şi de contribui în mod activ la toate formele şi treptele prin care se exercită puterea [3, 8-9].  

Istoria fiecărui stat aparte imprimă o evoluţie specifică a vieţii constitu­ţio­na­le. Moldova, spre deosebire de vecina ei Ucraina, nu a cunoscut o evoluţie timpurie a instituţiilor dreptului constituţional. Originile organizării de stat a Mo­l­dovei se regăsesc în sec.XIV-lea, pe când partea de răsărit a Moldovei isto­ri­­ce româneşti, (pe care se găseşte astăzi Republica Moldova) a făcut parte din pri­ncipatul Moldovei, încă din sec. XIV-lea, fiind cedată Rusiei de abia în anul 1812, retrocedată parţial în 1856 şi integrată din nou în componenţa imperiului ţa­rist până la 1917. Este foarte dificil de efectuat o analiză a dezvoltării regimu­lui politic naţional prin prisma vieţii constituţionale, deoarece spaţiul dintre Prut şi Nistru a cunoscut o istorie bulversată. Schimbarea regimurilor politice diferite şi impunerea, mai târziu, a unui regim rus de deznaţionalizare, au făcut şi mai mult posibilă păstrarea fiinţei naţionale a neamului nostru, a limbii şi a obice­iu­ri­lor.

Istoria Basarabiei din sec.XIX-lea, din punctul de vedere al evoluţiilor con­s­ti­tuţionale, este direct legată de dezvoltarea constituţională a Principatului Mol­do­vei, toate documentele, chiar cele mai vechi, referitoare la organizarea cons­ti­tuţională şi administrativă a Moldovei fiindu-i aplicabile, cu excepţia perioadei în care s-a aflat sub dominaţia rusă. Cel mai important act constituţional român din sec.XIX-lea, numit de istorie ,,secol al naţionalităţilor”, este Constituţia pro­mulgată la 1/3 iulie 1866, considerată prima constituţie a statului modern ro­mân. Ea a impus Europei un nou nume oficial al statului – România, a deschis calea modernizării în ritm accelerat a societăţii româneşti. Aceste schimbări no­to­rii de ordin politic, economic şi social şi-au găsit o largă oglindire în conţi­nu­tul  constituţiei. Alcătuită după modelul Constituţiei belgiene din 1831, având la ba­ză numeroase izvoare interne, Constituţia din anul 1866 afirma principiul mo­na­rhiei ereditare în favoarea principelui Carol de Hohenzollern şi a moştenito­ri­lor săi, dând expresie, de asemenea, principiilor fundamentale le liberalismului, pri­ncipii inspirate din documentele Revoluţiei franceze. Elaborarea constituţiei a durat câteva luni, reflectând contradicţiile forţelor social-politice şi devenind un compromis între liberali, conservatori şi domnitori [4, 307].

Fiind o constituţie burgheză, ea admitea principiile stabilite de Revoluţia fra­n­ceză din 1789, consacrând libertatea, egalitatea, dar fiind elaborată după mo­delul Constituţiei belgiene de la 1831, Constituţia din 1866, nu corespundea ni­velului de dezvoltare politică şi socială a României. Cu toate acestea, ea a per­mis desfăşurarea unei vieţi parlamentare intense, consolidându-se şi afirmându-se regimul parlamentar democratic şi instituţiile fundamentale ale statului. Ea a contribuit la democratizarea treptată a structurilor statului şi societăţii şi la for­ma­rea spiritului civic al cetăţenilor, prin permiterea confruntării deschise a opi­nii­lor politice în dezbaterile parlamentare, cât şi prin intermediul presei scrise, co­nsiderată în a ceastă epocă ,,podoabă a tuturor instituţiilor şi libertăţilor publi­ce.” Modificările din 1879 şi 1884 ale constituţiei au avut un caracter incomplet şi imperfect, din cauza condiţiilor grele în care a lucrat parlamentul. Abia după încheierea păcii s-a organizat o revizuire amplă.

Cu toate acestea, Constituţia din 1866 a reprezentat o formă de garanţie juri­di­că şi politică a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor din stat, precum şi a tuturor românilor aflaţi sub dominaţia vremelnică a unor imperii străine. În sine, socie­ta­tea românească începea la acea etapă, o şcoală  a parlamentarismului politic.

La 1812, conform Tratatului ruso-turc de la Bucureşti, Rusia ocupă terito­ri­ul dintre Prut şi Nistru. Pentru a camufla adevărul despre o Moldovă sfârtecată în două, Rusia denumeşte noul teritoriu ocupat Basarabia, acesta aflându-se ul­te­rior, peste 100 de ani, sub crudul regim rus de deznaţionalizare, neputând să pa­rticipe la actul Unirii Principatelor (1859) şi al construirii statului român mo­dern. În pofida politicii, promovate de ţarismul rus, de asimilare şi rusificare, po­pulaţia autohtonă din acest ţinut şi din stânga Nistrului s-a încadrat într-o cre­s­cândă mişcare de eliberare naţională. Îndelungata luptă s-a încununat cu suc­ces: Congresul ostaşilor moldoveni, care şi-a ţinut lucrările între 20-27 octo­m­b­rie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi a hotărât co­n­vocarea Sfatului Ţării. Într-un timp scurt, este ales parlamentul Basarabiei, Sfatul Ţării, constituit pe baze legale din reprezentanţi ai tuturor păturilor socia­le şi ai grupurilor etnice conlocuitoare. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării votează De­claraţia de Unire, prin care Republica Democratică Moldovenească (Basara­bia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Aus­t­ria, ruptă de către Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Mol­do­ve, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că no­roadele singure sa-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Astfel, la terminarea primului război mondial şi în condiţiile prăbuşirii regi­mu­lui ţarist, în viaţa Basarabiei intervin o serie de evenimente importante, ce cu­l­minează cu unirea sa cu România. Actul Unirii din 1918 a fost urmat de ela­bo­rarea unor măsuri şi reforme democratice: votul universal, reforma arară, ega­li­tatea în drepturi a cetăţenilor indiferent de naţionalitate, măsuri în domeniul re­gi­mului de muncă, incluse în Constituţia din 28 martie 1923. Aceste reforme şi-au lărgit conţinutul în contextul etapei finale a luptei de eliberare naţională în spa­ţiul românesc. Forţele politice româneşti au înţeles în mare parte necesitatea ace­stor reforme ca o condiţie a consolidării Unirii şi a asigurării viitorului naţiu­nii. Reformele anilor 1918-1923 aveau să schimbe vechile structuri economice, po­litice şi sociale, contribuind la aprofundarea victoriilor luptei de eliberare na­ţi­o­nală. Odată cu reunificarea vechilor provincii româneşti (Basarabia - noiem­b­rie 1918; Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Maramureş - august 1919), s-a încercat extinderea reformelor cu caracter democratic şi asup­ra acestor teritorii. Cu toate contradicţiile şi conflictele sociale, statul român a re­alizat, prin Constituţia din 1923, o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum şi posibilitatea reală de democratizare a statului şi soci­e­tăţii româneşti interbelice. Modul în care a fost elaborată şi adoptată Cons­ti­tu­ţia din 1923 (ca, de altfel şi cea din 1866) se asemăna cu un compromis bilateral între monarh şi reprezentanţa naţională. Principiul legalităţii şi supremaţiei Con­s­tituţiei este mai bine exprimat decât în cea din 1866. Constituţia din 1923 for­mu­la mai bine şi mai precis comparativ cu cea din 1866 principiul suveranităţii na­ţionale, prin declararea statului român drept stat naţional, unitar şi indivizibil cu un teritoriu inalienabil [5, 16].

În concluzie, Constituţia din 1923, păstrând spiritul liberal al Constituţiei din 1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi într-un limbaj modernizat, adaptează vechile texte la situaţia politică, econo­mi­că şi socială a epocii postbelice.

Folosindu-se de criza dinastică declanşată în ultimii ani de domnie a regelui Ferdinand I, Carol al II-lea, printr-o lovitură de palat, a demis guvernul şi a tre­cut la instituirea noului regim de autoritate personală. Impunând un regim auto­ri­tar partidelor democratice, Carol al II-lea a adresat poporului o proclamaţie în ca­re a prezentat noua Constituţie, promulgată la 27 februarie 1938. Noua consti­tu­ţie nu a păstrat nimic din vechile instituţii democratice introduse de către le­gi­le fundamentale anterioare. Aşezământul din 1938 se deosebeşte de cel din 1923 nu atât prin forma, modul de elaborare şi promulgare, cât prin conţinutul, con­ce­p­ţia şi ideologia pe care s-a întemeiat, deşi multe din articolele şi titlurile pre­ze­n­tate au fost preluate intact din Constituţia din 1923. Noua ideologe regală inc­lu­dea conceptele ,,comunitate naţională”, ,,disciplină”, ,,supunere”, titlul II din ve­­chia constituţie ,,Despre drepturile românilor”, a fost înlocuit cu titlul ,,Des­p­re datoriile şi drepturile românilor”.

Regimul politic autoritar instaurat în România între anii 1930-1938 şi oglin­dit în noua lege fundamentală, s-a caracterizat prin dizolvarea treptată a siste­mu­lui parlamentar, reprimarea partidelor politice, şi trecerea de la un regim di­na­stic democratic sub rigorile Constituţiei din 1923, la instaurarea unui regim di­­nastic autoritar prin Constituţia din februarie 1938. Esenţa şi conţinutul regi­mu­­lui autoritar monarhic, instaurat în România la 1938, reprezenta mai întâi o cri­ză a sistemului parlamentar democratic, care nu a putut face faţă problemelor so­cial-politice cauzate de situaţia internaţională creată, cât şi o criză internă po­li­tică şi morală a monarhiei constituţionale de esenţă liberală. Deşi se menţinea fo­rma de guvernământ monarhică, regalitatea prin Constituţia din 1938 nu mai es­te un organ pasiv, ci devine un organ activ, de iniţiativă, prin concentrarea pu­te­­rii executive şi legislative în persoana monarhului. Monarhul a fost proclamat, pentru prima dată în istoria vieţii constituţionale române, drept ,,cap al statului”, fi­ind organul prin care acum naţiunea îşi manifesta puterea [6, 70].

Lipsit de sprijin politic, atât din partea liberalilor şi ţărăniştilor cât şi a opi­ni­ei publice, regele Carol al II-lea a decis crearea Frontului Renaşterii Naţio­na­le, care a devenit la 1939, primul ,,partid de masă” existent în societatea româ­ne­ască. Cu toate acestea eforturi, regimul autoritar n-a reuşit să creeze instituţii capabile să confere stabilitate în stat. Constituţia din 1938 a făcut posibilă creş­te­rea puterii autoritare a monarhului şi a cultului personalităţii în societatea ro­mâ­nească, devenind preambulul guvernării în România, practic fără constituţie. (se­ptembrie 1940-1944). Suspendarea Constituţiei din 1938 a fost consecinţa po­­liticii nechibzuite a monarhului, incapabil să rezolve prin măsuri autoritare pro­blemele interne şi să asigure integritatea ţării în urma schimbărilor în politica ex­ternă europeană. Cel de-al doilea război mondial a contribuit la prăbuşirea gra­niţelor României în vara tragică a anului 1940 şi la cedarea Basarabiei şi a pă­r­ţii de nord a Bucovinei la URSS.

În timp ce Basarabia făcea parte din România Mare, teritoriul de peste Ni­s­t­ru a avut parte de o istorie aparte, legată de exportul revoluţiei bolşevice iniţiată de Rusia sovietică (de la 30 decembrie 1922, URSS). Populaţia din stânga Nist­ru­lui a fost încadrată într-un nou regim autoritar leninist impus de bolşevici [7, 352].

Crearea artificială pe malul stâng al Nistrului a Republicii Autonome Socia­li­ste Moldoveneşti (RASSM) la 12 octombrie 1924, a pus începutul unei istorii di­ametral opuse aceleia pe care au cunoscut-o moldovenii până atunci. Primul Co­ngres al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor, a pus în de­zbatere de rând cu alte probleme şi adoptarea unei Constituţii a RASSM. Co­n­stituţia înaintată la 23 aprilie şi adoptată la 10 mai 1925, prevedea aplicarea pe te­ritoriul RASSM a actelor legislative adoptate de organele puterii centrale ale URSS şi RSS Ucrainene. După structura sa, Constituţia din mai 1925, se baza pe Constituţia URSS, adoptată la 31 ianuarie 1924 şi pe Constituţia RSS Uc­ra­i­ne­ne. Prin concentrarea în mâinile sovietelor a întregii puteri de stat Constituţia din anul 1925 a fost o expresie a unui regim politic nedemocratic: autoritar sta­li­nist. Fenomenul social generat de sovietizarea acestui teritoriu prin impunerea unor tradiţii noi de obşte, promovate de grupuri de oameni (activişti), de relaţii de conducere-supunere, de instituţii de stat, de sindicate controlate în perma­nen­ţă de stat, au generat într-un târziu tipul de societate comunistă.

În evoluţia sa, regimului sovietic autoritar a făcut loc metodelor caracte­ris­ti­ce acestora: cultul personalităţii, încălcarea esenţială a drepturilor politice, deşi în textul constituţiilor ulterioare, au fost stipulate şi unele forme caracteristice re­gimurilor democratice: dreptul la muncă şi odihnă, dreptul la salariu decent etc. Ideologia revoluţionare de tipul mesianismului marhist-leninist, fuzionarea pu­terilor, centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii sociale, nu au pu­tut decât să demonstreze că, puterea de facto aparţinea unui partid revoluţio­nar de masă unic al bolşevicilor, care impunea monopolul la conducerea socie­tă­ţii, iar de jure era încredinţată sovietelor de deputaţi ai poporului [8, 35-38]. Tra­nsformările de tip socialist, din spaţiul amintit, au fost reflectate într-un nou proiect de Constituţie  aprobat de CEC şi prezentat în decembrie 1937 şi adoptat la 5 ianuarie 1938. Noua Constituţie a fost o continuare a Constituţiei RASSM din 1925, a ţinut cont de prevederile Constituţiei URSS din 1936 şi cele ale Co­n­­s­tituţiei RSS Ucrainene din anul 1937, reflectând şi unele particularităţi ale re­pu­blicii autonome [7, 367]. Astfel, Constituţia RASSM din anul 1938, nu s-a de­o­sebit principial de constituţiile altor republici unionale. În mare, ea a confir­mat schimbările ce surveniseră în societatea sovietică, sfera politică, economică şi culturală din anii 20-30 ai secolului al XX-lea.

Anii 30 a sec. al XX-lea au fost marcaţi de o nouă strategie sovietică de ga­rantare a securităţii proprii în faţa pericolului războiului iniţiat de către statele ca­pitaliste. La 28 iunie 1940, îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a Ge­r­maniei, URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Basarabia era astfel dezmembrată, pierzându-şi unitatea teritorială [9, 11]. Această schim­ba­re politică în spaţiul dintre Prut şi Nistru, necesita a fi reflectată juridic într-un act fundamental. Proiectul Constituţiei RSS Moldoveneşti a fost înaintat la 8 şi 12 februarie 1941. Prin această constituţie s-a perfectat legislativ organizarea na­ţional-statală sovietică şi s-a consfinţit aderarea RSSM la URSS. Principiile ei de bază reies, desigur, din prevederile Constituţiilor URSS (1936), RSS Ucrai­ne­ne (1937), precum şi ale Constituţiilor RASSM din anii 1925 şi 1938. Noua co­nstituţie consfinţea şi reglementa regimul politic autoritar stalinist şi împuter­ni­cirile acestuia. În concluzie, Constituţia din 1941 a dat expresie realităţilor ti­m­pului legate de unirea a două teritorii cu nivele diferite de dezvoltare la 28 iunie 1940 şi formarea unui stat nou – RSSM. În anii ce au urmat, s-au făcut un şir de corective în textul Constituţiei RSSM (1941), legate de schimbările admi­ni­strativ-teritoriale, structura organelor de conducere şi a competenţei lor.

Adoptarea unei noi Constituţii a RSS Moldoveneşti în 1978 a fost cauzată de transformările sociale din fiecare republică unională, de factorii sociali-eco­no­mici şi politici din întreaga URSS. Statul controla şi reglementa în totalitate sfe­rele politică, economică, socială şi culturală ale societăţii. Acest monopol a co­ntribuit la instaurarea unui regim politic totalitar, ce avea să aprofundeze co­ntrolul total al maselor prin intermediul poliţiei politice, violenţei şi a viitoarelor represalii în masă. Prin esenţa şi conţinutul său, noua Constituţie a republicii co­n­sfinţea la acea etapă orânduirea socialistă şi politica partidului de guvernare. În concluzie, această Constituţie a RSS Moldoveneşti a fost o reflectare a unei po­li­tici socialiste în ascensiune care urma să sfârşească abia după anul 1989.

După o lungă perioadă de dominaţie a regimului totalitar comunist, Repub­li­ca Moldova a ieşit dintr-o guvernare dictatorială la 27 august 1991. Prin Dec­la­raţia de independenţă a  Republicii Moldova, statul trebuia să se înscrie în no­ua societate modernă, unde regimului democratic i se atribuia un rol aparte. În­ca­drarea într-o societate modernă a Republicii Moldova necesita edificarea unui mecanism juridic adecvat noilor realităţi. Proclamându-şi suveranitatea şi inde­pe­ndenţa, Republica Moldova a declarat că se formează ca stat, fapt ce necesita adoptarea unei legi fundamentale, ce ar consfinţi constituirea unei piramide de­mo­cratice de drept. Acest lucru a fost posibil în urma adoptării Constituţiei Re­pu­blicii Moldova din 29 iulie 1994. În consecinţă această Constituţie a contribu­it la crearea unui mecanism juridic adecvat noilor realităţi şi la crearea unui stat de­mocratic de drept. Esenţa democratică a statului consfinţită în această Cons­ti­tuţie, decurge şi din criteriul misiunii sale umane, din criteriul garantării liber­tă­ţii personalităţii, a calităţii sale de ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului.

În concluzie, noţiunea de regimul politic este o noţiune complexă, care face apel la regulile de organizare şi de funcţionare a instituţiilor constituţionale, la si­stemul de partide, la practica vieţii politice, precum şi la ideologie şi la mora­vu­rile politice. După unii autori, esenţiale în această privinţă ar fi, raporturile dintre forţele politice care se stabilesc în procesul guvernării între guvernanţi şi gu­vernaţi, dar şi relaţiile care se stabilesc între însăşi instituţiile politice care fac pa­rte dintr-un numit sistem politic.

Existenţa sistemului politic reprezintă în zilele noastre o necesitate, deoa­re­ce prin sistemul politic se înfăptuieşte practic posibilitatea cetăţenilor de a de­ci­de, în cunoştinţă de cauză, asupra posibilelor orientări ale întregii activităţi a or­ga­nelor statului; prin acest sistem sunt definite şi consacrate instituţiile care le asi­gură drepturile şi libertăţile, inclusiv mecanismele la care pot recurge în si­tu­a­ţiile în care acestea ar fi încălcate. In final, susţinem expresia lui J.Freund, con­form căreia ,, un regim se naşte dintr-o alegere politică şi nu valorează decât prin această alegere” [10, 321-322].

Ne aflăm la un început de mileniu şi din nou la o răspântie, fapt ce nu ne pe­r­mite să uităm de trecutul nostru sau să omitem etape ale acestui destin. Dar un adevăr spune că în destinele omenirii îşi manifestă prezenţa legile dreptăţii ima­ne­nte.

Aceasta ne face să credem că Moldova de astăzi va avea în final acea soartă la care a râvnit secole de-a rândul şi pe care a năzuit să o materializeze prin rela­ţia dintre regimul politic democratic şi regimul constituţional contemporan.        

Bibliografie

1. Saca V., Mînăscurtă C. Regimul politic. // Politologie. / Coord. Moşneaga V. şi alţii. - Chişinău: CEP USM, 2007.
2. Freund J. L’essence du politique. – Paris: Sirey, 1996.
3. Drăganu T. Introducere în teoria şi practica statului de drept. – Cluj-Napo­ca: Dacia,1992.
4. Duculescu V., Călinoiu C., şi alţii. Crestomaţie de drept constituţional. v.I. – Bu­cureşti: Lumina Lex, 1998.
5. Constituţia din 1923 în dezbaterile contemporanilor. – Bucureşti: Humani­tas,1990.
6. Focşeneanu E. Istoria constituţională a României (1859-1991), Ed. a II-a. – Bu­cureşti: Humanitas, 1998.
7. Constantiniu F. O istorie sinceră a poporului român. – Bucureşti: Univers en­ciclopedic,1997.
8. Ivanov V., Costachi G. Dezvoltarea constituţională a RSS Moldoveneşti. – Chişinău, 1981.
9. Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. / Coord. Cre­an­gă I., Gurin C. V.I. – Chişinău: Civitas, 2000.
10. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. - Chişinău, 2000.