Drept

Anii trecuţi de la proclamarea independenţei Republicii Moldova ne îndea­m­nă, o dată în plus, să revenim asupra realizărilor puterii politice perindate de-a lu­n­gul timpului parcurs. În acest context, trebuie să menţionăm că nivelul tra­n­s­parenţei mediatice este un indiciu al democratizării puterii politice. Menirea tra­n­sparenţei mediatice constă în a face cunoscut individul cu procesele, cu eve­ni­me­ntele, care s-au desfăşurat, în a oferi individului oportunitatea de a forma abi­li­tăţi şi atitudini în urma cunoaşterii unor evenimente petrecute, a vedea reacţiile asupra evenimentelor care au fost supuse unor reflectări publice. Deci, elucida­rea obiectivă a unor evenimente de interes sporit este sarcina de bază a trans­pa­re­nţei mediatice. Astfel transparenţa [1, 34] conferă posibilitatea de a recunoaşte dreptul public la informare privind structura, modalităţi de funcţionare şi acţiuni ale unei instituţii şi a puterii politice în ansamblu. Din cele relatate, concludem că transparenţa este totalitatea măsurilor întreprinse de mass-media în vederea me­diatizării unor evenimente. Astfel instituţiile mediatice se transformă în po­s­tu­ra de watchdog (supraveghetor), adică „câine de pază” [2, 27] al func­ţio­nă­rii in­stituţiilor puterii politice, devenind persecutor [3, 84].

În perioada de tranziţie a Republicii Moldova transparenţa mediatică nu în­de­plineşte întotdeauna funcţiile de integrare socială şi socializare a cetăţenilor. Acest fapt se observă în special la nivel de comunicare cu societatea, care trece printr-un proces de schimbări destul de radicale. La momentul asimilării în vo­ca­bularul societăţii a aşa cuvinte ca pluralism, participare politică, libertatea cu­vâ­ntului, mass-media se confruntă cu problema ce o avem la capitolul experien­ţei privind participarea politică şi insuficienţa culturii politice a cetăţenilor. Tot­o­dată, ca un ecou la insuficienţa transparenţei mediatice survine riscul manipu­lă­rii politice. Desigur, fiecare putere politică îşi educă cetăţenii în spiritul prop­ri­u­lui ei sistem de valori, al propriilor legi şi regulamente. Nu există guvernare ca­re să nu tindă să-şi menţină legitimitatea, autoritatea şi influenţa dorită cît mai mult timp posibil, utilizînd în acest scop diverse metode, cea mai magnifică din ele fiind manipularea politică sub toate aspectele sale de manifestare, aplicată în diferite forme şi prin diferite mijloace.

Ca procedeu de promovare a unor idei şi valori, de formare a unor atitudini şi comportamente manipularea politică este inalienabilă (într-o măsură mai ma­re sau mai mică) tuturor forţelor şi regimurilor politice din toate timpurile şi din toate spaţiile sociale. Aceasta, însă, nu înseamnă că orice acţiuni întreprinse de subiecţii politici de toate nivelurile sunt acte manipulatorii. Nici într-o societate nu se exclud intenţiile şi tentativele oneste ale diriguitorilor de a gestiona lucru­ri­le în baza unor modalităţi corecte. Însă, o acţiune politică iniţial corect conce­pu­tă poate să soldeze cu rezultate negative, iar actorii politici pot recurge la ma­ni­pulări pentru a-şi ascunde eşecul şi a-şi salva imaginea.

În perioada de tranziţie manipulările politice capătă o răspândire destul de la­rgă, un caracter intensiv şi sistematic. Actuala multitudine a forţelor politice din Republica Moldova este antrenată într-o competitivitate înverşunată privind in­fluenţa asupra opiniei publice şi comportamentului oamenilor în corespundere cu propriile viziuni asupra problemelor societăţii şi asupra modalităţilor de solu­ţi­onare a acestora.

Însă nu toate elementele constitutive ale puterii politice dispun de pîrghii şi me­canisme deopotrivă de eficiente în manipularea conştiinţei, reacţiilor şi com­po­rtamentelor populaţiei. În principiu puterea de stat are în acest sens mai multe posibilităţi prin faptul că organizează şi coordonează sistemul de educaţie, ela­bo­rarea şi traducerea în viaţă a legilor, activitatea funcţionarilor de stat, etc.

Transparenţa mass-media este umbrită de „triunghiul de aur” al manipulării, care conform opiniei cercetătorului italian A.Labarthete, este constituit din cu­vi­n­te, scris, imagine, ce poate să transmită un mesaj unei audienţe, să explice, să cla­rifice, să conştientizeze [4, 11].  Deci, mass-media este instrumentul de bază prin intermediul căruia se efectuează manipularea, destinaţia finală a căreia este in­fluenţarea şi formarea opiniei publice.

Una dintre cele mai importante tehnici de manipulare utilizate de o putere po­litică anemică, pentru a crea imaginea aparentă a unei bune ordini sociale este minciuna politică, la care se recurge din cauza incapacităţii de a guverna în mod efectiv. De minciuna politică beneficiază forţele politice nesigure pe sine întru modificarea experienţelor, denaturarea relaţiilor interpersonale, dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, remodelarea sentimentelor. Sunt mai multe cate­go­rii de minciună politică la care apelează subiecţii politicii moldoveneşti. O im­po­r­tantă categorie cuprinde minciunile caritabile, destinate calmării neliniştilor din societate şi consolidării imaginii puterii stăpînă pe situaţie. De exemplu, apa­renţa de normalitate, folosită în explicarea procesului de tranziţie în Repub­li­ca Moldova prin camuflarea informaţiei veridice despre costurile reale ale tran­zi­ţiei, iar eşecurile acestui proces se invocă ca inevitabile.

Manipularea opiniei publice constituie una din formele tipice de manipulare a conştiinţei sociale. Cunoaşterea opiniei publice are o deosebită importanţă pe­n­t­ru sesizarea şi explicarea mecanismelor sociale pentru conturarea şi elabora­rea de prognoze cu caracter social [5, 12]. Opinia publică este un element im­po­r­tant în reglementarea conduitelor şi relaţiilor sociale, un veritabil element sti­mu­lator al acţiunii sociale. Cunoaşterea opiniei publice are o deosebită impor­ta­n­ţă pentru sesizarea şi explicarea mecanismelor sociale, pentru conturarea unor programe de acţiune socială şi elaborarea de prognoze cu caracter social.

În perioada de tranziţie opinia publică este şi ea puternic controversată. De altfel ea niciodată nu poate fi uniformă şi chiar nici în problemele cardinale ale societăţii. Vorba poate fi numai despre opinii ce prevalează în problema şi cazul con­cret. Diverse forţe politice tind să influenţeze, să remodeleze opinia publică în corespundere cu interesele pe care le urmăresc, exploatând în acest scop si­tu­a­ţiile de incertitudine şi instabilitate, neajunsurile reale şi cele inventate ale gu­ve­rnanţilor precedenţi sau ale celor actuali.

În cadrul manipulărilor cu opinia publică se recurge la tot felul de tehnici şi pro­cedee variate: unii exploatează peste măsură şi neadecvat noţiunile de liber­ta­te şi democraţie, trecând sub tăcere că aceste valori de mare semnificaţie soci­a­lă au limitele lor, cer să fie legal protejate şi nu constituie panacee în stare să cre­eze de la sine orice, inclusiv o ordine socială dorită; alţii sunt înclinaţi să mi­ze­ze prea mult pe dispoziţiile nostalgice ale unor categorii de populaţie, ascun­zând adevărul că o revenire la valorile sociale majore de odinioară este im­po­si­bi­lă în condiţiile economiei şi relaţiilor de piaţă nedirijate în mod efectiv. Cert es­te că mijloacele şi tacticile folosite în bătăliile politice pentru influenţă şi pen­t­ru putere devin mai importante decât obiectivele reale ale mult doritei ordini so­ciale.

Presa guvernamentală este concepută ca mijloc de exercitare şi legitimare a puterii. Realizarea acestor obiective impune necesitatea controlului minuţios al in­formaţiilor oficiale, exclude interpretările după bunul plac, divagaţiile liberti­ne ale celor, care le difuzează. Presa adeseori pretinde că ţine în stăpînire ade­vă­rul în ultima instanţă pe care, totodată, tinde să-l prezinte într-o formă cate­go­ri­că pentru a nu lăsa loc îndoielilor şi, cu atît mai mult, contestărilor. W.Cronkite îşi încheia întotdeauna publicaţiile cu următoarea formulă „şi aşa stau lucrurile”, iar sindromul ilustrează simultan autopercepţia jurnaliştilor ca deţinători unici ai adevărului şi proiectarea asupra publicului a unei imagini de masă incapabilă să distingă între bine şi rău [6, 17]. Observăm că presa autohtonă aplică şi ea pe larg sindromul Cronkite. Ca exemplu ar putea servi un articol preluat din ziarul „Co­munistul” din 21 mai 2003, care se finisează cu genericul „şi aşa stau lucru­ri­le cînd interesele personale ale politicienilor prevalează asupra celor de stat”.

Jurnaliştii sunt mult mai dependenţi de sursele oficiale de informare decât se pare la prima vedere şi, deci, pot fi involuntar predeterminaţi la manipulări. În­tr-un mediu sărac în surse de informare şi în care comunicarea instituţională es­te centralizată şi puternic ierarhizată, libera informare, obiectivitatea mesa­je­lor rămân simple doleanţe.

O tehnică de manipulare utilizată pe larg este propaganda, care constă în tra­n­smiterea către un public a informaţiei care trebuie salutată pentru aceasta şi care nu este percepută de informator ca mincinoasă, ci dimpotrivă ca expresie a singurului adevăr existent. Propaganda constituie acţiunea de convingere prin in­stigare, ce tinde să înlocuiască raţiunea cu impresionabilitatea, ştergând linia de demarcaţie între adevăr şi fals [7, 9]. Prima lege a propagandei este legea conversării individului, pe care politicienii noştri ştiu foarte bine s-o aplice. La întâlnirile lor cu masele sugerează mai întâi în note foarte pesimiste situaţia cre­a­tă ca rezultat al politicii de guvernare a puterii (ne referim la toate guvernele, ca­re s-au perindat până în prezent). Apoi, tot ei, lasă să se întrevadă ieşirea din această situaţie dezastruoasă, care poate fi realizată doar cu acţiunile şi politica propusă de aceştia.

Cu prilejul campaniilor electorale, partidele rivale caută să-şi mascheze eşe­cu­rile şi înfrângerile prezentându-şi platformele sub o lumină favorabilă, contes­tând totodată imaginea adversarului. Atunci când păstrarea secretului se dove­de­ş­te dificilă, se caută deturnarea atenţiei către o acţiune falsă sau se încearcă de­ru­tarea adversarului făcându-l să tragă concluzii greşite privind scopul proie­c­tu­lui. Aici scopul este de a oferi o falsă percepere a realităţii sau de a crea în cele mai mici amănunte o realitate falsă. Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice în scopuri politice, utilizând informaţii tratate cu mijloace deturnate.

Cotidienele, publicaţiile săptămânale, lunare, trimestriale, chiar şi atunci cînd tratează subiecte asemănătoare o efectuează în moduri diferite. Presa ră­mî­ne mult mai exigentă decât imagine, în special când este vorba de analiza unei re­alităţi. Este mult mai uşor de a vorbi şi a convinge, decât a scrie şi a convinge. Informarea sub forma publicării unor evenimente, fapte şi idei este întotdeauna într-o oarecare măsură creatoarea unei anumite ordini în cadrul sistemului so­cio-istoric în care acţionează.

Cea mai eficientă armă împotriva manipulării politice este conştiinţa liberă şi activă a fiecăruia şi lupta pentru o transparenţă mediatică adecvată unui stat de­mocratic. Aria manipulărilor politice cuprinde evaluarea transformărilor eco­no­mice şi sociale efectuate în fazele iniţiale şi ulterioare ale tranziţiei, diag­no­s­ti­ca actualei situaţii social-economice şi politice, prognozarea evoluţiei societăţii în perspectivă. În aceste probleme majore îşi încrucişează spadele diverse forţe politice, fiecare din ele atacând inamicul de pe poziţiile şi prin vizitele sale deo­se­bite.

Nu avem obiecţii în legătură cu aceasta, cu atât mai mult, că diversitatea opi­niilor, opţiunilor şi intereselor este o condiţie a pluralismului politico-ideo­logic, consfinţit prin prevederi constituţionale directe. Însă, pentru toţi trebuie să exi­ste o măsură, pe care, după cum demonstrează practica tranziţională de până acum, prea puţini sunt înclinaţi s-o respecte cedând cîte ceva din ambiţii şi ve­lei­tăţi. În schimb există multe exemple elocvente când forţele politice din opo­zi­ţie manipulează în fel şi chip opinia publică pentru a produce criza guvernului în exerciţiu, criza puterii stăpânitoare în general, utilizând în acest scop orice mi­jloace, unele din care anticonstituţionale şi ca atare ar fi oportun să fie sanc­ţi­o­nate. Dar guvernanţii trec cu vederea şi sub tăcere astfel de comportamente ca nu cumva să fie învinuiţi în “autoritarism” sau în încălcarea drepturilor şi libe­r­tă­ţilor democratice. Eficientizarea funcţionării puterii de stat şi asigurarea or­di­nii sociale cer ca respectarea legilor să fie o condiţie inalienabilă în activitatea tu­turor forţelor politice din ţară.

Bibliografie:

1. Scwartz Politica şi presa prezintă puterea a patra în stat. - Iaşi, Institutul European, 2001.
2. Boncu S . Presa - cîine de pază al democraţiei. - Bucureşti, Lincora, 1998
3. Coman M. Introducere în sistemul mass mediei. - Iaşi, Polirom, 2004
4. Moulin, du, Laberthete, de, A. Manipularea în relaţiile publice - Bucureşti, An­tet, 1999
5. Bondrea A. Opinia publică şi dinamica schimbărilor din societatea româ­ne­a­scă în tranziţie. - Bucureşti, 1998
6. Pop D. Mass-media şi politica. - Institutul European, 2000
7. Thoveron G. Comunicarea politică azi. - Oradea, Antet, 1996