Potrivit art. 48,49 şi 50 ale Constituţiei Republicii Moldova, familia, maternitatea (mama) şi copilăria (copilul) se află sub ocrotirea statului. Această ipoteză corespunde pe de-antregul principiilor dreptului internaţional în acest domeniu.
Potrivit principiului al doilea al Declaraţiei privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1959, copilului trebuie să-i fie asigurată o ocrotire specială prin lege şi alte mijloace şi să-i fie oferită posibilitatea şi condiţii favorabile, care să-i permită o dezvoltare fizică, intelectuală, morală, spirituală şi sănătoasă din punct de vedere social, în condiţii de libertate şi demnitate. La adoptarea legilor în aceste scopuri trebuie să fie asigurate cât mai bine interesele copilului.
Conform art. 9 al Convenţiei O.N.U. despre drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, ţările-participante asigură ca copiii să nu fie despărţiţi de părinţii lor contrar voinţei lor, cu excepţia cazurilor în care organele competente, potrivit hotărârii judecătoreşti, stabilesc, potrivit legii, că această despărţire este necesară în interesul copilului.[1]
Deci, potrivit art. 8 al Constituţiei, Republica Moldova, obligându-se să respecte dreptul internaţional şi tratatele internaţionale, include aceste acte ca parte componentă a sistemului său juridic, avînd la baza oricărui act nomativ doar interesul copilului.
Un rol deosebit pentru ocrotirea intereselor minorilor îl joacă şi dreptul penal, care menţionează un şir de infracţiuni săvîrşite împotriva intereselor minorilor întrunite în capitolul VII al Codului penal.[2]
Norme penale chemate să ocrotească minorii, le găsim şi în alte capitole ale Codului penal. De exemplu, omorul intenţionat a unui minor - art. 145 C.P., pruncuciderea - art. 147 C.P., raportul sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 16 ani - art. 174 C.P., etc. În toate aceste componenţe de infracţiuni interesele minorilor joacă rol de obiect suplimentar al acestor infracţiuni.
Gradul de prejudiciu al infracţiunilor contra minorilor decurge din prejudiciile colosale pricinuite minorilor care ar putea duce la degenerarea speciei umane şi la dezintegrarea familiei ca celulă fundamentală a societăţii.
Obiectul general al infracţiunilor contra minorilor îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea ordinii de drept a Republicii Moldova.[3]
Obiectul generic sau de grup al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea intereselor copiilor şi dezvoltării fizice, intelectuale, morale, spirituală şi sănătoasă, normală a minorilor, (relaţiile care implică grija pentru dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală şi morală a minorului etc).
Obiectul nemijlocit de bază al infracţiunilor contra minorilor poate fi dezvoltarea fizică, intelectuală, morală, spirituală şi sănătoasă normală a minorilor.[4]
Ca obiecte nemijlocite suplimentare pot fi sănătatea minorilor şi a altor membri ai familiei sau chiar moartea acestor victime.
Obiect material al infracţiunii poate fi corpul fizic al persoanei ca o totalitate de funcţii şi procese organice ce menţin individul în viaţă.
Latura obiectivă a infracţiunilor contra minorilor se realizează prin săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor direct descrise de legea penală, fiindcă aceste acţiuni sau inacţiuni periclitează întotdeauna interesele minorilor pereclitînd dezvoltarea normală a minorilor, chiar dacă, din fericire n-au urmat prejudicii mai grave.
Unele urmări prejudiciabile devin semne inevitabile ale acestor infracţiuni, constituind circumstanţe agravante. Deci, componenţele de bază sunt formulate de legislator ca componenţe formale ale infracţiunii, iar unele circumstanţe agravante sunt construite ca componenţe materiale ale infracţiunii.
Locul, metoda, timpul şi împrejurările săvârşirii infracţiunilor contra intereselor minorilor au, de regulă, importanţă numai pentru individualizarea răspunderii şi pedepsei penale.
Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală, pentru unele infracţiuni contra intereselor minorilor, urmărirea penală porneşte numai în baza plângerii depusă de victimă şi încetează la împăcarea părţilor.
Latura subiectivă a infracţiunilor contra minorilor este caracterizată numai prin intenţie directă. Unele circumstanţe agravante ale acestor infracţiuni pot prezenta două forme de vinovăţie, dar şi în aceste cazuri, potrivit art. 19 CP. infracţiunea este considerată, în consecinţă, intenţionată. În unele cazuri ca semn constitutiv obligatoriu al laturii subiective se evidenţiază scopul de profit (traficul de copii - art. 206 CP.) sau alte porniri josnice (de exemplu, atragerea minorilor în activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale - art. 208 CP.).
Subiect al infracţiunilor contra minorilor poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de şaisprezece ani. Pentru unele infracţiuni subiectul trebuie să posede semne speciale: părinţi, copii, persoane care au împlinit vârsta de optsprezece ani.[5]
Rezumând cele expuse, putem defini noţiunea infracţiunilor contra minorilor.
Infracţiuni contra minorilor sunt considerate acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile descrise de legea penală care atentează la dezvoltarea fizică, intelectuală, morală, spirituală şi sănătoasă normală a minorilor săvârşite cu intenţie directă, contrar intereselor minorilor.