Drept

Prin insolvabilitate se înţelege situaţia financiară a debitorului caracterizată prin imposibilitatea ei de a-şi onora obligaţiile de plată ajunse la scadenţă. Noţiunea insolvabilitate este strâns legată de noţiunea faliment. În unele legislaţii, termenele insolvabilitate şi faliment sunt considerate sinonime^[1], în altele, prin insolvabilitate se înţelege ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată utilizarea unei singure noţiuni^[2]. Există însăşi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerând insolvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare de drept, adică o insolvabilitate constatată de instanţa competentă^[3].

Termenul faliment provine de la latinescul falo-falliere, se traduce ca "a lipsi" (lipseşte de la datoria de a da satisfacţie creditorilor săi) şi "a înşela" (a înceta o plată, a nu răspunde aşteptărilor)^[4]. Aceiaşi instituţie se desemna şi prin termenul bancrută^[5]. Instituţia falimentului îşi are originea în procedura execuţională „vendetio bonorum", procedură creatăşi perfecţionată de jurisconsulţii romani. Vendetio bonorum a apărut ca efect al legii „Poetilia Papiria" aprobată aproximativ în anul 311 a.Chr.^[6] care a interzis executarea silită asupra persoanei debitorului şi sancţiona uciderea debitorului de către creditor sau vânzarea lui în sclavie, statuând că executarea silită trebuie îndreptată exclusiv asupra bunurilor debitorului. Procedura vendetio bonorum se desfăşura sub autoritatea pretorului şi avea două faze: trimiterea în posesia (missio in possesionem) bunurilor debitorului şi vânzarea la licitaţie a acestora.

Faza missio in possesionem, nu însemna în mod neapărat deposedarea debitorului, ci consta în instalarea creditorului în patrimoniul debitorului pentru a-l supraveghea şi a-l împiedica să-şi mărească insolvabilitatea. Pentru supravegherea bunurilor debitorului creditorii desemnau o persoană numită curator bonorum care avea şi obligaţia de a publica avize şi a aduce la cunoştinţa publicului despre vânzarea averii falitului la licitaţie. Dacă în timp de o lună de la data publicării avizului de vânzare, debitorul nu plătea creditorului datoria şi nici nu aducea un garant, creditorii desemnau din rândul lor un lichidator (magister bonorum), care afişa condiţiile vânzării averii, iar după o lună de la afişare vindea la licitaţie publică bunurile falitului. Bunurile se vindeau „in globo" cumpărătorului care oferea cel mai mare preţ. Ulterior, în epoca imperială procedura de vânzare s-a perfecţionat, şi magister bonorum proceda la vânzarea în detalia a bunurilor, până se încasa suma necesară pentru a stinge creanţa. Dacă creanţa se satisfăcea şi mai rămâneau bunuri acestea se transmiteau în posesia debitorului care rămânea proprietar cu depline împuterniciri.

Dacă iniţial nu exista diferenţă de tratament juridic a debitorilor faliţi de bancrutieri, cu timpul fiecare din aceşti doi termeni au dobândit propria semnificaţie: falitul era persoana care devenea insolvabil datorită nepreceperii administrării averii sau afacerii, iar prin bancrutier se desemna debitorul necinstit.

Procedura vendetio bonorum se iniţia de către persoana care avea o creanţă, faţă de debitor indiferent de natura sau izvorul obligaţiei. Mai târziu însă, regulile falimentului au început să fie aplicate doar debitorilor care aveau statutul de comerciant. Şi în prezent în multe ţări normele insolvabilităţii se aplică doar debitorilor care au calitatea de întreprinzător sau practică activitate de întreprinzător, exceptându-se consumatorii şi persoanele juridice care nu practică activitate de întreprinzător. În ultimele decenii se manifestă tendinţa de aplicare a procedurilor de insolvabilitate şi asupra consumatorilor precum şi asupra persoanelor juridice care nu practică activitate de întreprinzător. Norme exprese privind insolvabilitatea consumatorului sunt în legislaţia Germaniei, Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse etc. În literatura juridică se expun opinii de aplicare a normelor insolvabilităţii şi asupra unor persoane juridice de drept public^[7].

Instituţia insolvabilităţii este una dintre cele mai dinamice, iar normele juridice care o compun au fost perfecţionate, inclusiv prin instituirea de mecanisme de prevenire a insolvabilităţii, de reabilitare a stării financiare a debitorului sau de stingere într-un alt mod al datoriilor, însă sarcina finală principală a acestei proceduri rămâne a fi satisfacţia cerinţelor creditorilor din activele insolvabilului.

În anul 1991, Republica Moldova a iniţiat trecerea economiei sale de la una centralizată la cea liberă, iar în legătură cu aceasta a devenit imperios de a elabora mecanisme juridice de înlăturare a întreprinzătorilor ineficienţi din circuitul civil. Deşi a trecut o perioadă relativ scurtă de la declararea independenţei, executarea silită asupra patrimoniului insolvabilului a fost obiectul de reglementare a trei acte legislative: Legea cu privire la faliment nr.851/1992, Legea cu privire la faliment nr.786/1996 şi în sfârşit Legea insolvabilităţii nr.632/2001. Ultima intervenţie legislativă a dus şi la modificarea denumirii legii şi deci a denumirii instituţiei însăşi, înlocuindu-se termenul „faliment" cu cel de „insolvabilitate". Prin această schimbare legiuitorul a pretins să reglementeze mai detaliat procedura judiciară de examinare a cauzelor intentate contra debitorilor insolvabili, precum şi s-a arătat disponibil să îmblânzească instituţia. Dar nici în prezent, după atâtea intervenţii legislative aplicarea normelor juridice este departe de a fi satisfăcătoare.

Procedura de insolvabilitate în Republica Modlvoa se intenteazăşi se desfăşoară în concordanţă cu Legea insolvabilităţii nr.632/2001 şi Codul de procedură civilă. Scopul procesului de insolvabilitate este stipulat la art.1 al legii menţionate şi se rezumă la satisfacerea colectivă a creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii planului sau a procedurii de lichidare a patrimoniului lui şi distribuirea produsului obţinut.

Insolvabilitatea, în sensul Legii nr.632/2001, presupune cumularea a două condiţii: incapacitatea debitortului de a-şi onora obligaţiile pecuniare ajunse la scadenţă; şi existenţa unei hotărâri judecătoreşti de intentare a procesului de insolvabilitate împotriva acestuia.

Insolvabilitatea ca stare de fapt este o premisă a celei de-a doua condiţie, adică a intentării procesului judiciar. Faptul acesta rezultă din art.22, potrivit căruia, intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei, şi anume incapacitatea de plată sau supraîndatorarea. Existenţa temeiului de insolvabilitate nu duce în mod obligator la adoptarea unei hotărâri de intentare a procesului de insolvabilitate. Nu va fi intentat proces de insolvabilitate în cazurile stabilite în Codul civil, la art.93 alin.(3) şi în Legea nr.632/2001, la art.153. Potrivit codului civil, lichidatorul nu este obligat să declare starea de insolvabilitate dacă toţi creditorii convin să fie continuată procedura de lichidare şi acceptă satisfacerea creanţelor în proporţii reduse (art.93 alin.(3). Potrivit art.153 din Legea nr.632, instanţa nu va intenta proces de insolvabilitate dacă va stabili că masa debitoare a insolvabilului nu acoperă cheltuielile procesului de insolvabilitate.

Dacă procedura vendetio bonorum începea numai atunci, când debitorul nu-şi plătea creditorul şi obligaţia ajunse la scadenţă, legislaţiile moderne permit iniţierea procesului la o etapă mai timpurie când debitorul încă nu este în încetare de plăţi, iar activul excede pasivul. Inspirându-se din legislaţiile unor state cu economii avansate, legiuitorul din Republica Moldova a reglementat posibilitatea iniţierii procesului de insolvabilitate şi de către însăşi debitor şi chiar atunci când acesta încă mai este solvabil, dar există indici că în viitor starea financiară se va înrăutăţi.

Astfel, potrivit art.25 din Legea nr.632/2001, debitorul are dreptul să depună cerere introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate dacă există pericolul intrării lui în incapacitate de plată. Pericolul întrării în incapacitate de plată există atunci când din evidenţa contabilăţinută de întreprinzătorul persoană fizică sau juridică rezultă că peste o perioadă de timp nu-şi va putea onora obligaţiile faţă de creditorii săi. Art.26 din aceiaşi lege prevede că debitorul, este obligat să depună cerere introductivă dacă conştientizează că executarea integrală a creanţelor unui sau ale mai multor creditori face imposibilă satisfacerea integrală în viitor a creanţelor celorlalţi creditori. Aceeaşi obligaţie o are debitorul aflat în proces de lichidare dacă se constată că activele sunt insuficiente pentru satisfacerea integrală a creanţelor (art.93 C. civ.). Dacă administratorul sau lichidatorul insolvabilului nua depus în termenul stabilit de art.26 cererea introductivă, poartă răspundere subsidiară pentru toate obligaţiile debitorului născute după data la care trebuia să depună cerere.

Creditorul persoană fizică sau juridică poate fi îndreptăţit să depună în instanţa competentă cerere de intentare a procesului de insolvabilitate împotriva debitorului său, dacă are o creanţă ajunsă la scadenţă şi numai dacă debitorul a fost prevenit despre intenţia de iniţiere a procedurii judiciare. Plenul Curţii Supreme de Justiţii în Hotărârea nr.34 din 22.11.2004 a considerat că pot cere intentarea procesului de insolvabilitate creditorii „care au creanţe pecuniare, certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului debitorului".

Ca şi în procedura vendetio bonorum când creditorul trebuia să demonstreze existenţa creanţei şi deci dreptul său asupra patrimoniului debitorului, în instanţa judecătorească competentă din Republica Moldova trebuie să se demonstreze atât existenţa creanţei cât şi starea de insolvabilitate a debitorului. Ori, dacă debitorul nu a achitat o datorie din alte motive decât insolvabilitatea, procesul nu va fi intentat.

Potrivit art.22 din Legea nr.632/2001 sunt temeiuri pentru intentarea procesului judiciar împotriva debitorului insolvabil dacă a survenit incapacitatea de plată (insolvenţa, lipsa de numerar) şi supraîndatorarea (insuficienţa de active).

Incapacitate de plată sau insolvenţa este definită ca o stare de dezechilibru financiar a întreprinzătorului debitor bazată pe lipsa de lichidităţi. Debitorul este insolvent dacă nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă din lipsă de mijloace băneşti. Dar dacă debitorul ar întreprinde suficiente măsuri de transformare în bani a unor active materiale sau imateriale, urgentează încasarea creanţelor de la proprii debitori ori întreprinde alte măsuri de eficientizare a activităţii banii pot să apară.

Supraîndatorarea, numită în doctrinăşi insolvabilitate^[8] sau insolvabilitate absolută^[9] este definită ca acea situaţie financiară a debitorului în care valoarea bunurilor nu mai acoperă datoriile. Dezechilibrul financiar al debitorului în cazul supraîndatorării arată un excedent al pasivelor faţă de active, şi nu neapărat ca să se afle în încetare de plăţi. Aceasta stare înseamnă că creditorii nu pot fi satisfăcuţi pe deplin din activele rămase şi devine justificată intervenţia justiţiei.

Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează, în şedinţă judiciară, la care sunt invitaţi debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu şi alte persoane interesate. După audierea participanţilor la proces, analizarea materialelor prezentate şi stabilirea temeiului de insolvabilitate, instanţa emite o hotărâre de intentare a procesului de insolvabilitate.

Dacă se intentează procesul, instanţa se va pronunţa asupra tuturor măsurilor care trebuie aplicate faţă de debitor, inclusiv va desemna administratorul insolvabilităţii va indica locul, data şi ora adunării de raportare a creditorilor şi a adunării de validare a creanţelor; precum şi apelul către creditorii debitorului insolvabil de a-şi declara creanţele în instanţă.

Spre deosebire de procesul vendetio bonorum în care pretorul desemna pe curator bonorum să supravegheze bunurile iar pe magister bonorum să le vândă la licitaţie, în procesul insolvabilităţii reglementat în legislaţia RM administratorul insolvabilităţii îndeplineşte funcţia şi de supraveghetor al bunurilor şi de vânzător al acestora. Mai mult ca atât el este îndreptăţit să caute şi acele bunuri ale debitorului care nu sunt în posesia acestuia şi să le revendice pentru a suplimenta masa debitoare şi a satisface cerinţele creditorilor în proporţii mai mari.

Administratorul insolvabilităţii este cel care va reprezenta debitorul în raport cu terţii până la închiderea procesului de insolvabilitate. De asemenea odată cu pronunţarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispoziţie şi de administrare asupra propriului patrimoniu şi acestea trec de drept la administratorul insolvabilităţii.

În procesul vendetio bonorum dacă în timp de o lună de la data publicării avizului de vânzare de către curator bonorum, debitorul nu plătea creditorul şi nici nu aducea un garant, creditorii îl desemnau pe magister bonorum, care la rândul său avea scopul de a vinde la licitaţie publică bunurile falitului. Spre deosebire de procesul din Roma Antică Legea nr. 632/2001 prevede că, după intentare procesul de insolvabilitate se desfăşoară în continuare ca un proces de lichidare a patrimoniului^[10] (bunurilor) debitorului şi de repartizare între creditori a banilor obţinuţi. Dacă însă debitorul sau administratorul insolvabilităţii propune, iar adunarea creditorilor şi instanţa de judecată acceptă, faţă de debitorul insolvabil poate fi aplicată procedura planului. Astfel, în sensul Legii nr.632/2001, procesul de insolvabilitate poate avea două faze: procedura planului şi procedura de lichidare a patrimoniului.

Procedura planului are ca scop restabilirea solvabilităţii debitorului, ori executarea obligaţiei într-un alt mod decât vânzarea bunurilor debitorului. Procedura planului poate fi aplicată numai dacă planul propus este acceptat de creditori şi confirmat de instanţa de judecată. În această procedură, titularul dreptului de gestiune şi dispoziţie asupra bunurilor şi al dreptului de reprezentare a debitorului rămâne a fi conducătorul acestuia, desemnat de adunarea generală a asociaţilor, iar administratorul desemnat de instanţă supraveghează doar activitatea acestuia.

Procedura de lichidare a patrimoniului, are ca scop vânzarea bunurilor debitorului, împărţirea între creditori a sumelor obţinute, lichidarea statutului de întreprinzător al debitorului şi radierea lui din Registrul de stat. Procedura de lichidare se aplică întotdeauna când nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci când procedura planului nu şi-a atins scopul.

Procedura de lichidare începe cu desesizarea debitorului (ridicarea dreptului acestuia de a administra şi a dispune de bunurile din patrimoniul său) şi intrarea în funcţie a administratorului desemnat de instanţă. Ca urmare a desesizării, debitorul nu mai poate sta în justiţie ca reclamant sau pârât; locul lui va fi luat de administrator.

Administratorul, îndată ce intră în funcţiune, pentru a asigura drepturile creditorilor şi a preveni acţiuni păgubitoare din partea conducătorului, asociaţilor (fondatorilor), persoanelor cu funcţie de răspundere ale debitorului, precum şi din partea unor creditori, întreprinde măsuri de conservare a activelor debitorului, inclusiv sigilează bunurile şi documentele debitorului, instituind o pază de nădejde asupra lor. Administratorul este obligat să primească bunurile şi documentaţia debitorului, încheie un act de predare-primire a bunurilor şi a documentelor predate de către debitor, să facă, după caz, inventarul bunurilor. Inventarul marchează trecerea bunurilor din administrarea conducătorului debitorului către administratorul insolvabilităţii. Inventarul trebuie să indice valoarea de bilanţşi, în măsura posibilităţii, valoarea de piaţă a fiecărui bun. Din momentul încheierii inventarului, administratorul devine responsabil de bunurile consemnate în el, urmând să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea lor.

În procedura de lichidare a patrimoniului administratorul insolvabilităţii urmează să determine masa debitoare a insolvabilului şi să întreprindă măsuri eficiente de completare a ei prin revendicarea bunurilor, de încasare a creanţelor, anulare a unor contracte; să determine masa pasivă (datoriile) debitorului prin întocmirea tabelului de creanţe; să vândă bunurile insolvabilului la cel mai bun preţ, utilizând întregul arsenal de mecanisme ale economiei libere (licitaţii, burse, negocieri etc.); să distribuie banii realizaţi de la vânzarea bunurilor între creditori în ordinea stabilită de lege; să prezinte instanţei rezultatul distribuirii, care decide închiderea procesului şi radierea insolvabilului din registrul de stat.

Procedura vendetio bonorum începea la cererea creditorului sau creditorilor urmăritori şi nici curator bonorum şi nici magister bonorum nu erau obligaţi să caute alţi creditori ai celui insolvabil. De aceea din banii obţinuţi de la vânzarea bunurilor debitorului era executată numai cerinţa creditorilor iniţiali. În legislaţiile contemporane inclusiv în cea a Republicii Moldova instanţa de judecată face publică hotărârea sa şi îndeamnă toţi creditorii să-şi declare pretenţiile faţă de cel insolvabil. Creanţele declarate şi validate urmează a fi satisfăcute conform claselor de creditori (creditori garantaţi, creditori chirografari şi creditori ai masei). Creditorii chirografari la rândul său se divizeazăşi ei în mai multe categorii, şi fiecare categorie de creditori dobândeşte dreptul de a fi plătit numai dacă sunt satisfăcute integral cerinţele creditorilor din rândul anterior.

^[1] Legea federativă a Federaţiei Ruse nr.127-FZ cu privire la insolvabilitate (faliment).

^[2] Legea Germaniei privind insolvabilitatea din 5.10.1994.

^[3] La acest sens se referea Legea Republicii Moldova nr.786/1996 cu privire la faliment, abrogată.

^[4] Costin, M.N. şi Miff, Angela. Instituţia juridică a falimentului. Evoluţie şi actualitate, în: "Revista de drept comercial", nr. 3, 1996, p. 47.

^[5] Termenul „bancrută" provine de la „banca rotta"- procedeu de sfărâmare a tejghelei, sau a băncii comerciale care nu îşi onorau obligaţiile.

^[6] E. V. Salogubova, Rimschii Grajdanschii Proţess, Moscva, 2002, p.51.

Culaghin M.I. Izbranâe trudî, Moscva, 1997, p.177.

Ţândăreanu Nicoleta, Procedura reorganizării judiciare, Bucureşti, 2000, p.35.

^[9] Гражданское и торговое право капиталистических государств, под редакцией Васильева Е.В., Москва, 1993, стр.441.

Conform art.2 din Legea nr.632/2001, prin lichidare a patrimoniului se înţelege o procedură, aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate, care constă în valorificarea masei debitoare pentru obţinerea de mijloace băneşti în vederea satisfacerii creanţelor şi care finalizează cu lichidarea debitorului ca subiect de drept.