Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul: “idem est non esse et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se vorbeşte despre un drept subiectiv procesual - dreptul la probă, care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv substanţial.
Considerând că un proces este un duel al probelor părţilor, putem spune că probele au importanţă atât pentru judecător cât şi pentru părţi.
Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul să-şi formeze convingerea intimă şi să pronunţe hotărârea.
Nu este suficient, pentru părţi, să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obţine o satisfacţie în faţa instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa de probă, există totuşi o dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate.
De regula, instanţa de judecata în cadrul procesului civil este pusă în situaţia de a cunoaşte careva circumstanţe de fapt care au avut loc în trecut şi mai rar se întâmplă ca instanţa sa ia cunoştinţă nemijlocit cu anumite circumstanţe (de exemplu: examinarea la faţa locului). Acest proces de cunoaştere îmbracă o anumită forma procesuală şi este numit probaţiune judiciară.
În literatura de specialitate, opiniile cu privire la definirea probaţiunii judiciare sunt diverse, fiind determinate de cercul subiectelor implicate in procesul de probaţiune, care în opinia diferitor autori diferă.
Astfel, unii autori consideră că, probaţiunea în procesul civil este activitatea exclusivă a parţilor, bazată pe totalitatea drepturilor lor procesuale, care constă din afirmaţiile despre circumstanţele de fapt ale cauzei, prezentarea de probe, combaterea probelor părţii adverse, înaintarea de demersuri cu privire la solicitarea probelor, participarea la cercetarea probelor. Potrivit acestei opinii, noţiunea de probaţiune nu include etape precum cercetarea, verificarea şi aprecierea probelor, care sunt realizate de către instanţa de judecată. Aceştea înţeleg ca subiect al probaţiunii doar părţile, excludzând instanţa de judecata.
După părerea altor autori probaţiunea judiciară este activitatea subiectelor procesului civil, desfăşurată cu ajutorul mijloacelor procesuale stabilite de lege cu privire la stabilirea adevărului obiectiv despre existenţa sau inexistenţa anumitor circumstanţe, necesare pentru soluţionarea litigiului între părţi[1].
Astfel, subiectele probaţiunii sunt nu doar părţile, ci şi instanţa de judecata, precum şi ceilalţi participanţi la proces: intervenienţii, reprezentanţii, procurorul şi persoanele care pot porni procesul în baza art. 73 din Codul de procedură civilă.
Cei din urmă autori îmbină aceste două păreri şi conchid că, instanţa de judecata nu poate fi exclusă din cadrul probaţiunii judiciare, dar sarcinile şi drepturile acesteia sunt diferite de cele ale părţilor.
Această din urmă părere este împărtăşită şi de autoruul cărţiiiiiiiiiiiiiii, părerer care îşi găseşte suportul juridic şi se desprinde din Codul de procedură a Republicii Moldova.
Astfel, art. 56 si art. 55 Codul de precedură civilă al RM prevede că drept general al participanţilor la proces prezentarea de probe şi participarea la cercetarea lor, lărgind cercul subiectelor. În sensul Codului de procedură civilă, participanţi la proces sunt: „părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială” (art. 55 Codul de precedură civilă)[2].
Totodată, Codul de procedură civilă stabileşte determinarea definitivă a circumstanţelor care au importanta pentru soluţionarea justă a cauzei (art. 118 alin. 3 Codul de precedură civilă), propunerea părţilor şi altor participanţi la proces să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor (an. 118 alin. 5 Codul de precedură civilă), - contribuirea la procesul de adunare a probelor, daca părţile sau alţi participanţi la proces solicita ajutorul instanţei din cauza dificultăţilor întâlnite (art. 119 alin. 1 Codul de precedură civilă) şi aprecierea probelor după intima convingere, conform art. 130 Codul de precedură civilă, ca sarcină şi drept al instanţei de judecată.
Astfel, reieşind din opiniile diferitor doctrinari, precum şi dinprevederile Codului de procedură civilă a Republicii Moldova, aitoruuuuuuul jhijgiugi a definit probaţiunea judiciara ca fiind activitatea logico-juridică pe care o desfăşoară participanţii la proces şi tangenţial instanţa de judecată, îndreptată spre aflarea informaţiei veridice despre circumstanţele de fapt ale apariţiei, modificării şi stingerii raporturilor juridice, înfăptuită într-o anumita forma procesuală.
Probaţiunea judiciara, fiind un proces complex, constă din mai multe etape, consecutivitatea cărora urmează a fi respectată atât de participanţii la proces, cât şi de instanţa de judecată. Acestea sunt:
1) determinarea circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor.
Aceasta etapa, consta în determinarea obiectului probaţiunii în cauza concreta. Iniţial, determinarea obiectului probaţiunii este pusă pe seama părţilor. Potrivit art. 166 lit. (e) Codul de precedură civilă, care reglementează forma şi conţinutul cererii de chemare în judecata, este prevăzut acest lucru cu referire la reclamant. În art. 186 alin. 3) Codul de precedură civilă este specificat acelaşi lucru în privinţa pârâtului. Totuşi determinarea definitivă a circumstanţelor care au importanta pentru soluţionarea justa a cauzei revine instanţei, în virtutea art. 118 alin. 3 Codul de precedură civilă.
2) determinarea colectarea si prezentarea probelor care confirma sau infirmă existenţa circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor.
Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informaţie care ar putea dovedi existenţa circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor.
Colectarea probelor este realizată de către participanţii la proces. Reclamarea probelor de către instanţă are loc în baza art. 119 Codul de precedură civilă, în cazul în care părţilor le este dificil de a le prezenta şi solicită concursul instanţei în acest scop, cu condiţia ca probele reclamate să fie pertinente şi admisibile. Aceasta etapă a probaţiunii judiciare nu este obligatorie.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziţia instanţei. Conform art. 119 alin. l Codul de precedură civilă, probele se prezintă de către părţi şi alţi participanţi la proces. Deşi, conform art. 185 alin. l lit. b), g), h) Codul de precedură civilă, acest lucru urmează a fi făcut la faza pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare, totuşi nu este exclus ca ulterior, pe parcursul dezbaterilor judiciare, participanţii să invoce anumite probe. Mai mult decât atât, potrivit art. 372 Codul de precedură civilă, acest lucru poate fi făcut şi la faza examinării cauzei în apel. În recurs, conform art. 410 Codul de precedură civilă, fiind admisibilă doar prezentarea înscrisurilor noi în calitate de probe. Iar, o parte din temeiurile declarării revizuirii sunt indispensabil legate de corectitudinea administrării şi aprecierii probelor.
3) cercetarea probelor - perceperea lor de către instanţa de judecata.
Cercetarea probelor se face doar în cadrul şedinţei de judecată, ţinându-se cont de principiile oralităţii, nemijlocirii şi continuităţii şi contradictorialităţii. Mijloacele de cercetare a probelor sânt acţiunile procesuale graţie cărora probele devin accesibile pentru perceperea şi înţelegerea lor de către instanţa de judecată şi de către participanţii la proces. Fiecare categorie de probe îşi are forma sa procesuală de cercetare. Atunci când sunt cercetate probele se aplica toate formele de percepere a realităţii, toate procedee logice de gândire, adică legile empirice de cunoaştere.
4) aprecierea probelor este etapa finala si definitorie al procesului de probaţiune judiciară. Aprecierea probelor îşi găseşte reflectare în partea motivata a hotărârii, unde instanţa indică, „motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe fata de altele” (art. 130 alin. 4 Codul de precedură civilă). Deşi, unii doctrinari exclud aceasta etapa din procesul probaţiunii, suntem de părerea celor care cred că fără aprecierea probelor n-ar avea nici un rost celelalte etape, or, legislaţia procesuală stabileşte reguli generale de apreciere a probelor şi necesitatea elucidării rezultatelor aprecierii probelor în hotărârea judecătorească.
[1] I. Nistor Principiul jura novat curia în cazul aplicării legii străine, în „Studii şi cercetări juridice”, pag. 26.
[2] Codul de procedură civilă, nr. 226 din 30.05.2003, publicat în Monitorul Oficial Nr. 111-115 din 12.06.2003.